Mundo – publicat in octombrie 2015

  • Mundo… rostea bolnavul destul de des. Alţi termeni nu articula. Îşi reducea întreaga lume la un cuvânt sau trăia lumea printr-un cuvânt. Simplu. Simplitatea-i eficientă dacă o accepţi cu desăvârşire. Iubea totul şi întregul i se reîntorcea cu aceeaşi măsură. Mundo.
  • ???

Câţiva amici l-au vizitat pe Ioneluţ la spital. S-au tot înţeles când să-l caute, când să-l vadă, când să se întâlnească şi după câteva tentative eşuate din pricini evident nesemnificative, nu era vorba despre un chef sau o joacă în aer liber sau la club, aiurea, au ajuns la neurologie. Trecând peste toate tergiversările posibile găsite-n caracterul lor egoist şi neempatic, până la urmă, s-au întâlnit şi au intrat cu un aer de superioritate, trufie şi încredere, epatând şi mascând temerile personale în legătură cu spitalul văzut mai degrabă din exterior şi cu indiferenţă, simbolizat ca o piază rea mai degrabă decât ca un loc unde se încearcă îndulcirea destinului. Aveau cele mai elementare frici bărbăteşti de vreme ce erau relativ sănătoşi şi-au evitat vizitele nefireşti, după părerea lor, în spitale, minţind, devenind subit ocupaţi, plecaţi în delegaţii sau obosiţi până la epuizare, nu era un loc comun în care să se regăsească iar o fiinţă mai speriată sau mai indiferentă decât bărbatul sănătos nu există în rasa umană. Dar pe Ionuleţ nu s-au încumetat să-l lase baltă total de ruşine faţă de ceilalţi. „Când trecem pe la…?” a fost o întrebare stupidă pusă de unul dintre ei când s-au întâlnit să urmărească un meci de fotbal, din cupele europene, o echipă bucureşteană care lua o bătaie tristă acasă. Plictisiţi, au căutat să-şi abată gândurile de la joc şi, cum sadismul naşte de regulă depresii s-au gândit la Ionuleţ. Nu-şi prea puneau decât problema fofilării. Au amânat cât au putut, fiecare bucurându-se de suita de tergiversări punctuale, dar, până la urmă, au fost obligaţi să se conformeze şi să participe după trei luni de la declaraţie. Nu-şi prea revenise. Dacă vrei să termini existenţial un mascul e suficient să-l internezi câteva zile într-o secţie care are şi morgă, ajunge aproape de zero, îşi dă arama pe faţă, meschinăria, fricile, toleranţa sau apatia şi dezertarea. Se vede învins fără să fie cazul. Iar anotimpurile trec unele pe lângă altele schimbate, diferite, spectaculoase. Temperaturile scad sau urcă succesiv. Cui îi mai pasă dacă are un tavan deasupra capului? Cui îi mai pasă dacă are un spital deasupra tavanului… sănătoşii cu sănătoşii, restul internaţi! Erau conştienţi că, mai devreme sau mai târziu, o să ajungă şi acolo, dar până atunci ignorare, iubire, indecenţă, inocenţă.

  • Mundo… Ionuleţ ridicase o mână deasupra capului din patul alb, umbrind nesemnificativ pereţii crem. Urma degetelor se reflecta pe tavanul alb, şifonând cearceafurile cândva apretate, ajunse azi doar albicioase. În spital lucrurile se decolorează constant. Ce este viu capătă inerţia palului. Numai în lagăre este un adăpost venerat. În rest, pace şi simboluri tăcute. Movul devine apus, cremul descompus, respiraţia veselă ajunge sacadată iar cea fragmentată sfârşeşte-n ritmuri vagi sau absente. Fiecare zi e reală fiindcă poate ajunge cu adevărat ultima. Eutanasierea veseliei. Singurul continuu autentic, sacru, divin şi diferit se întâlneşte cu umbrele mincinoase. Degetele păreau că au şi pămâni ce inspiră alcoolul incolor, insitent, miros ce nu-l vor putea uita niciodată de vreme ce au ajuns să locuiască un timp împreună. Nunta morţii renegate. Mâna ridicată rămăsese dreaptă. Nu avea trei, doar două, atacul cerebral suferit era un mister, doctorii-s cei mai aproapiaţi de neînţelegere şi la maturitate în lumea asta, asemănându-se cu copiii naivi şi pofticioşi, nu ştiau de unde apăruse şi de ce lovise, ci doar unde. Oricum, era hipertensiv şi compulsiv, mai ales când nu era cazul, ca un bărbat adevărat ce-şi varsă frustrările şi nervii oriunde, cu orice plăcere întâmplător întâlnită.

Prietenii veniţi în vizită după multe zile de comă profundă păreau deranjaţi de imposibilitatea bolnavului de a rosti şi altceva, doar mundo, ceva de genul ăsta şi, mai ales, de neputinţa de a-l înţelege. Mai bine s-ar fi dus la priveghi sau s-ar fi afumat. Timpul regăsit în consum. Ori s-ar fi uitat la fotbal. Campionatul abia începuse şi nimic nu era predictibil. Nici măcar arbitrajul.

  • Ce spui? La ce te referi? întrebau, aşteptându-şi rândul ca la teatru, ispăşiţi cu aere: ce vrea şi ăsta, aproape falşi fiindcă primeau un răspuns unic. Şi mirosul insistent din spital îi cam indispunea. Acolo-i boala. Şi bolnavi lângă cu care nu doreau să se învecineze, voit, nenecesar. Acolo se caută îmblânzirea efectelor biologice devastatoare, cauzele aparente, nicidecum alea adevărate. Toate tratamentele-s standardizate, pe când pacienţii nu. Diagnostice identice, dar minţi diferite, rezultate bulversante. Din acea cauză ori, mai simplu, de teamă se foiau neliniştiţi de pe un picior pe celălalt, întorcându-şi capul, mijlocul, umerii, până la urmă, ce mai aveau ei de întors, nu de ridicat, ca să scape odată. Nu era casa lor. Orice putea fi considerat un loc de adaptare sau acasă, numai spitalul nu, că-i prea fără culoare şi cu mirosurile medicamentoase ce te adorm. Totul pute la fel: antibioticul, acidul acetosalicilic, serul fiziologic, infirmierele, doctorii. Naşpa. Bărbaţii-s mult mai puţin rezistenţi la boli. Nu-s în stare să empatizeze decât necontrolat, hazardat şi hilar de parcă ar fi cosmonauţi ce suferă de alzhaimer şi vor să se îmbrace în spaţiu. Inconfundabil, oricâte pufuri ambientale se foloseau tot inspirau alternativ miros de urină, alcool medicinal sau clor prezent efectiv sau numai în mintea lor. Oricum, erau speriaţi, palizi şi nu lăsau să se vadă prea bine temerile fiindcă se dădeau mari unii mai mult decât ceilalţi. Doar nu s-or face de minune! Oamenii excrementează continuu, fără întrerupere, iar sondele, cei obligaţi să le suporte, abia mai fac faţă. Spitalele sunt exclusiviste, profită de slăbiciunea omului şi-l devalizează direct sau mijlocit. Taxează căcatul cu vârf şi îndesat. Mai ales în statele foste comuniste. Unde sărăcia-i mare şi furtul pe faţă imens din cauza ignoranţei autorităţilor cărora le e frică că o să ajungă şi ele acolo. Vor preferenţialitate şi atunci închid ochii amăgindu-se că o să le fie mai bine. Aiurea. Dar sentimentul de siguranţă elitistă e important şi liniştitor. Oricum, dacă e ceva sigur în existenţa terestră validă şi reală sunt excrementele! Fără ele umanioara nu-şi justifică fiinţarea. „Sunt ceea ce mănânc!” aproba tăcut Gogu Golescu, gândindu-se că nu era în stare să se abţină. De la mâncare, la sex, cu pauze nesemnificative de aer respirat. Dependenţe majore. Natural, este bine, nimic, este explicabil, artificial, este de înţeles.
  • Mundo! era un fel de exclamare ca a unuia supărat şi iritat că este neînţeles, în subsidiar, cum dracu ceilalţi nu pricep sensul unei dorinţe explicite a unui muribund? De multe ori oamenii nu înţeleg ce-şi doresc apropiaţii şi chiar îi iau în răspăr, vorbesc de faţă cu ei ca şi cum cei aflaţi în comă profundă ar fi absenţi. Dar auzul e ultimul simţ pe care omul care se află la răspântia dintre moarte şi viaţă îl pierde. Chiar de nu pot răspunde, muribunzii aud, simt, suferă. Sunt prea plini de propriile gânduri şi habitudini ca să priceapă alte nevoi, oricare, oricât de apropiate sau îndepărtate.

  • Ce vrei? Să-ţi aducem ceva? întrebă Sorin vizibil îngrijorat şi judecând ca un profesor de matematică. Sorin avea un ten palid, alb, întotdeauna, nici măcar când se înfuria nu reuşea să-şi coloreze pielea sau altceva. Anemia şi problemele pulmonare îl făceau să arate ca un cadavru mobil dar era indiferent de mirările şi nedumeririle celorlalţi. Din copilărie fusese ca o foaie de hârtie nescrisă sau ca un cearceaf de bumbac nefolosit. Se considera în glumă sau în serios, nici el nu ştia cu siguranţă, pur. Neprihănit. Diferit. Iar ochelarii cu rame fie roşii, fie negre accentuau contrastul şi-l făcea mai vizibil. Ziua, noaptea, oricând. Descumpănea trecătorii. Uneori şi cunoştinţele. Se făcea că devine mai alb decât memoriile comune, lăsa impresia că ar exista cultură de la zero, cunoaştere din nimic, naivitate totală. Ori, dimpotrivă. Aveau o necunoscută. Mai multe. Bairam. Aducem, aducem, ai încredere! Orice vrei! Hai să-i cumpărăm! Ce? vorbeau cu un fel de bună-voinţă şi chiar se entuziasmaseră molipsitor gândind cu voce tare că pot fi de ajutor. De fapt, urmăreau să părăsească locul cât mai repede, să reducă timpul pe care-l petreceau în interior. Ca în cazul naşterii la termen sau premature. Mai bine, în orice caz, dincolo, afară, în libertatea de mişcare arbitrară, necunoscută, gen. Egalitatea nu există nici măcar în matematică dacă schimbi bazele de calcul. Omul nu poate fi Isus şi nici invers. Deci, ori Isus n-a fost om, ori fiecare om este Isus. Pământenii aleg cea de-a doua variantă, mereu, mereuaş.

  • Ce? Staţi, măh, liniştiţi. Nu ştim ce vrea. Poate nu-i vorba de un lucru. Ne transmite ceva! spusele lui Golescu erau sarcastice, chiar sictirite. În realitate era în timpul acriticofob, îi venea să se certe, să se contrazică cu oricine exasperat că a ajuns într-un loc pe care-l detesta cu toată fiinţa. Mai mult, se pare că îşi dispreţuia amicii, condiderându-i pe moment proşti şi se enerva tot mai tare că nu găsea cu cine să se certe. Poate ar fi bine să intre în dispută cu alzhaimerii din saloanele din spate, ăia din aripa izolată. Nu puteţi intra acolo decât cu legitimaţie specială. Nu forţaţi uşile! Le-au dat indicaţii asistentele când au coborât din lift la etajul cinci. Cum naiba au cedat şi au ajuns pe-acolo? Dezinteresaţii pot ajunge la adevăr. Numai cei care vor cu orice preţ să demonstreze că au dreptate se înşeală. De regulă. Regulaţi sau regulate.

  • Oamenii vor lucruri, mai ales când sunt bolnavi şi cer mâncare. Au pofte! Multe. Şi eu când am avut rujeolă, în copilărie, mâncam numai castraveţi muraţi! sughiţă Parfir, scuturându-şi niţel valurile de grăsime sănătoasă de pe faţă, burtă, bărbie, chiar şi de pe pleoape. Era ca un personaj din animaţia clasică ce ţine ochii pe jumătate deschişi din cauza greutăţii pleoapelor. Lenea sau neputinţa de-ai deschide complet îi dădeau un şarm aparte. Grăsuţul afectuos-simpatic. Lăsa impresia unui romantic, perpetuu îndrăgostit de lucrurile din jur, dar mai ales de mâncare. Omnivorul terestru desăvârşit. Ce poate fi mai bun în viaţă decât gustul, limba ce-l pipăie, buzele ce mângâie, obrajii ce ocrotesc bucatele, traheea ce le canalizează înspre unde le este locul, stomacul ce se minunează, mai sunteţi? Şi mişcările le făcea în reluare, însă respira neaşteptat de suplu. Ca un atlet. Dacă stătea pe scaun. În condiţiile în care nimeni nu deplasa şezutul. Măcar ştia ce îi place în viaţă. Sau se complăcea în degustare. Să se termine odată, totul!

  • Bravo! îl bătu pe spate Golescu, retrăgându-se să-i facă loc să se sprijine pe un pat cu laturile metalice. Avea un ocupant în comă, sau, cel puţin, aşa i se părea, dormea profund şi nu se trezise defel când au intrat buluc în salon şi au început să vocifereze despre Mundo, Mondo, ceva de genu. Parcă erau la un meci de fotbal şi făceau valuri cu o exclamare. Nimic nu e mai libertin ca fotbalul, circul modern amalgamat, andalizat. Poţi înjura, bârfi, să te cerţi, bate, îmbăta, ignora, urla, caracteriza, lovi, bolborosi, destresa, consuma chestii interzise, uita de femei, contrazice, isteriza, cu sau fără palpitaţii, orice. Mai ales poţi uita ce te enervează în modul propriu, uiţi de impostură şi te poţi răzbuna efectiv pe vecini, colegi de serviciu, stat, externi. Cum? Te iei la bătaie cu galeria adversă. Pumni în meclă sau coji de seminţe în cap, fumigene în urechi şi flegme pe scalp, orice, orice doreşti. Iar cine zice mundo îl calci în picioare, îl netezeşti urechile, razi scalpul, lipeşti nările. Golescu privea intens pacienţii, înroşindu-se cât de cât, controlându-se timorat de gândurile ce nu erau toate a lui. Nu era niciun meci. Păcat!

  • Felicitări! insinuă zeflemitor Bogdan. Castraveţii erau moi sau tari?

  • Boi! Fără articulare, ca şi cum n-ar mai avea importanţă atribuirile.

  • Mundo! răsunase o tonalitate identică cu cea anterioară. Ilariu lăsă un fir de salivă să i se prelingă de pe mijlocul gurii, pe bărbie şi parcă se încruntă fixându-l pe fiecare. Nu mai aveau chef să plece la cumpărături. Prea mult timp de pierdut, cu întoarcerea, mai ales. Aşa făcea Ilariu când se enerva numai că reuşea să-şi ţină sub control saliva. Făcea o bulă, maxim două precipitându-se şi le reabsorbea imediat, imperceptibil. Era evident că nu dorea obiecte. Dar nici nu s-au grăbit să-l cureţe de spuză. L-au lăsat aşa. Nervos. Indiferenţi. O să se usuce cândva, cumva. Nu râdeau însă simţeau un fel de veselie când îl priveau. Ar fi fost în stare să-l ridice din pat şi să-l ducă la fetiţe aşa cum arăta. L-ar fi lăsat într-un grup. Tot mundo, mondo ar fi spus? Îl memorau fizionomia să-şi amintească mai târziu şi să se distreze, măcar nu şi-au pierdut vremea fără să se simtă bine, pariind pe care o să fie următorul panicat. Era mai fain de s-ar fi căcat pe el! gândeau, cu intreruperi punctuale, naivi, fără să ştie că purta scutece pentru adulţi. Nu că le-ar fi păsat. Dar le-ar fi putut folosi pe cele murdare în bătăliile cu ultraşii adverşi.

  • Aha. Înţelg. Ne spune că a călătorit mult în ultimul timp, făcu Golescu abătându-şi gândurile proprii înspre cele comune, comunicabile, cu o impresie vagă de înţelepciune, descoperită subit, chiar întâmplător. Avea scutec de adulţi? se întreba cercetând curios punga de la marginea patului. Intuia că nu-i apă, probabil urină. Doar nu erau în deşertul postrusesc apocaliptic! Sau chiar se înşeală şi-i o sursă de hidratare?

  • Doruţul clipi mai repede din pleoape. Au ajuns la un acord cu toţii.

    • Ai călătorit şi acolo ţi s-a înfundat! Te-ai îndrăgostit! spuse Sorin cu vocea mieroasă. Devenea tot mai alb pe măsură ce vorbea. Era firesc, de vreme ce uita să respire şi-şi depigmenta circulaţia sangvină anemică. Ştiu că ai fost plecat o perioadă bună de timp. În Grecia, Cipru sau Macedonia. Undeva prin zonă? Aşa-i? îşi bătea degetul de tâmpla dreaptă şi vorbea mai tare decât ar fi trebuit. Ca un profesor în spaţiul public. Să-l audă toţi, şi-n fundul camerei, barului, restaurantului, cinematografului, malului. Nu că le-ar fi păsat, cumva, celorlalţi. Unora, poate. Chestie de creştere.
  • Mundo! ca un răspuns afirmativ.

  • Te-ai îndrăgostit de una sau de mai multe femei? vorbise cam sec Golescu, deranjat de infirmierele care se oţăteau şi se făţâiau grăbite spunându-şe că trebuiau să mai schimbe pe câte cineva…. erau şase pacienţi în salon. Ca în armată erau obligaţi să iasă pe hol cu toţii, oferind politicos intimitatea dorită, întrebându-se ce mai caută acolo, când pot să dispară. Îi spălau pe rând. Purtau scutece. Rahat. Adulţi neputincioşi! De parcă erau copii. Ăştia se cacă pe ei! Îşi deşărtau intestinele! Groaznic. Meditaţiile revelatorii nu-i dădeau pace. Mereu se găsea cineva care să facă pe el la propriu, nu la figurat. Şi le tremurau mâinile, picioarele ori buzele. Trist. Nu-i o lume normală! Dar parcă prefera efectul propriu de aici, decât cel simbolic din exterior, din societate. I se făcu cu adevărat milă. Se îmblânzi şi afişă un aer cald, împăciuitor.

  • De mai multe! Nu fii prost. Nu stă în una, nu-l cunoşti? E un creştin musulmanizat.

  • Şi a lăsat-o gravidă! Deh. Se mai întâmplă. Şi nu vrea să facă avort. Va creşte copilul singură, fără ajutor. Vorbi Parfir pe hol mai tare decât ar fi fost cazul şi cu năduf. Chiar se înveselea la gândul că măcar Ionuleţ are copii de care nu ştie. I se făcu foame, poftă de plăcinte cu brânză dulce şi inundate în smântână sau frişcă nevegetală, asezonate cu zahăr vanilat şi scorţişoară, fierbinţi. Neapărat fierbinţi să vadă separarea siropului în care plutesc.

  • Ce? făcu Sorin deranjat de subiect. I-a întors spatele mâhnit, dar trăgea cu urechea la ce mai debitau.

  • Ionuleţ, de asta vorbeam, se reînsufleţi Parfir când încerca să-i convingă pe ceilalţi că a descoperit adevărul. S-a încurcat cu cineva în concediu, o străină cu iubirea fulgerătoare şi intensă, o tipă isteaţă şi pătimaşă, râgâi cu gândul la desertul nemâncat, spuse pardon şi continuă, un fel de feministă ascunsă, senzuală, părul ondulat, picioare alergate, tropăi cu trunchiurile în formă de X ale propriilor membre, sâni medii, dădu din urmeri, intelectuală sau cu studii medii, îşi aranjă părul unsuros, dar care ştie ce vrea de la viaţă, dorea un copil numai pentru ea, fără să implice un mascul idiot în creştere şi o să fie din nou tată. Chiar dacă n-o să ştie niciodată lucrul ăsta! Pe ea îl interesa doar spema lui, pe el, să aibă un copil din flori sau mai mulţi şi chiar nu fuge de responsabilitate, o evită elegant. Nu mi se pare corect. Să ai copii pe care nu-i cunoşti. Cutume cotidiene.

  • Treci în salon! În pat cu tine! I-au sugerat ceilalţi! rânjind de argumentele imbecilizate. Poate nu chiar imbecile, dar nepotrivite.

  • Haideţi afară! De tot, plecăm…

  • Şi Ionuleţ?

  • Plecăm.

  • Staţi puţin! Aşteptaţi-mă aici! Un minut.

  • Parfir intră cu un aer complice în salon, mirosea încă a căcat, aerul condiţionat nu-l scosese pe tot din încăpere, era prea devreme pentru vizite, se aplecă înspre Ionuleţ şi-şi şopti la ureche că ştie că o să mai aibă un copil cu străina lui.

    Ionuleţ a făcut ochii mari, mari, Parfir s-a întors frecându-şi mâinile satisfăcut, şi a ieşit grăbindu-se să-i prindă pe ceilalţi din urmă. Mergeau la o bere, sau mai multe, apoi acasă, la copil sau la mai mulţi… cine ştie.

    Parfir a avut o recădere, un nou atac cerebral, a intrat în comă profundă şi a murit după o săptâmănă. Avea o grimasă pe buze. Zâmbet sau mâhnire, nimeni nu-şi dădea seama.

    Reclame

    Plângăciosul din mine, publicata într-o revistă din Cluj

    Plângea uşor. Oamenii nu îl suportau din această cauză. Chiar de se distrau pe seama lui, pe urmă se plictiseau şi nu ştiau cum să scape mai repede de imaginea bărbatului care plângea instantaneu fără să aibă motive serioase. La cea mai mică adiere sentimentală pe care interlocutorul o lăsa să se desprindă de buze: „ce mai faci?” cu un suspin la mijlocul propoziţiei. Nu era nici băut, dar nici total treaz. Destrăbălarea senzorială era deplină. Şi dacă nu era interesat să-l impresioneze, găsea motive în cele auzite „bine?” Psihologii spuneau că avea o labililate depresivă agresivă. Ghicitoarele că e blestemat. Damele că e efeminizat. „Destul!” Dar nu-i păsa. Nici măcar de statutul masculin. Se mustăcea repede. „Bună dimineaţa!” Dar hohotele îi dădeau, în primă instanţă, o senzaţie de eliberare grozavă, aşa ca o căutare perpetuuă a frumosului şi regăsirea acestuia în orice, inclusiv în urât. Sentimentele desţelenite reuşeau să-şi alunge supărările mocnite înăuntru cu anii sau cu clipele muntoase, instantaneu. Dar cum să nu plângă în momentele în care percepea bunătate, măcar o fărâmă, chiar şi un efect  involuntar, în ceilalţi? Oamenii fac răul din ignoranţă, din neştiinţă sau necunoaştere! era un principiu platonic antic. Îl transpusese în cotidian, în secolul XXI: oamenii mai fac bine altora numai din ignoranţă, din întâmplare! „Mai îl ţii minte pe… sau pp?” Simpatie. Altruism. Suferinţă dusă, mai departe, cu uşurinţă. „Nu!” Însă, avea şi o conştiinţă critică prin care își analiza negativ acel obicei care îl cam deranja atunci când trebuia să se elibereze lucru care se întâmpla, ce-i drept, de câteva ori pe zi.

    Clipele în care lăcrima abundent, alimentau un deja-vu al deşteptării. „Dispari?” Se retrezea ca un câine stropit cu apă rece, frivolă, umedă chiar de era la amiază sau în alte momente banale. Înviorat de obrajii uzi vedea chiar mai bine, stelele noaptea, ciorile ziua ca şi cum ar fi redobândit culorile şi formele corecte după o operaţie de cataractă, parţial reuşită. În oraşele poluate şi neîngrijute predomină coţofanele şi muştele. Porumbeii sunt rari. Vrăbiuţele nesemnificative. Era, totuşi, nemulţumit, supărat pe sine însuşi, fâstâcit chiar când, din cauza propriilor linii faciale caraghios curbate, ridate, lacrimile îi ajungeau aproape de nări şi paralizat de uimire se pomenea că, fără să îşi dorească cu adevărat, le gusta. Mmm…. Doar alţii vând  porcării toxice, dar săţioase sub M, nu ca ale lui, smerite, ecologice şi utile cu zero calorii. De pipăit le pipăia. De văzut nu avea cum să nu le observe. De auzit, clipoceau. Căldura o proba. De ce să nu le şi guste? Omul trebuie să încerce toate experienţele. Nu mai era tânăr, dar aşa a fost dintotdeauna. Molcom. Anacronic. Defazat sau întârziat. Însă impulsiv. Se aprindea repede dar se stingea vitezoman. Beţia avântului pierdut. Este minunat, magistral, magnific.

    La început făcea pe nevinovatul şi le încerca cu vârful limbii, deşi îşi propusese să renunţe la acest obicei obsesiv. Oamenii sunt maniaci. Dependenţi de anumite ritualuri. Era dependent de propriile lacrimi, doar nu putea merge aiurea, să sară pe cei care plângeau şi să le lingă secreţiile lichide. Ar fi o modă inedită. Nu îi plăcea ineditul decât individual, propriu, singular. Fără să îi implice pe ceilalţi. Mai ales că, de regulă, oamenii mari se abţin să plângă, sunt rari, şi consideră că este un obicei de prost-gust, o antipatie sau o slăbiciune declarată. Se ascundeau. Copiii plâng mai uşor, sunt sinceri, însă ar putut fi considerat un pedofil. Oricum, nu era aşa, era un plângăcios.

    Mai târziu, către sfârşitul potopului le trăgea adânc spre sinusuri. Le strivea cu limba de cerul palatin pentru a-şi simţi mai bine apa căldută, uşor salinizată, doar, doar putea să facă şi gargară, însă din politeţe faţă de umanitatea potenţial interogativă îşi refuza impulsul hotărât şi încruntat de frustrare. Odată, odată îşi va da drumul. Dar amâna momentul cu o plăcere perversă, cu cât mai târziu, cu atât mai intens o să simtă. Norii se împrăştiau şi lăsau loc stelelor îmbăiate de orizontul purificat. Totuşi, când inspira o făcea adânc şi cu sunet, ceva de genul unei bolboroseli. Dopul care i se punea în adâncul gâtului se pietrifica. Nu putea strănuta, nici măcar nu tuşea, dar sufocarea îl înspăimânta tare, încât intra în panică şi replângea, încă o dată, fără motiv sau cu acelaşi motiv, cerul albastru, îi era frică să nu moară. Concitadinii, interlocutorii, vechii tovarăşi mutandis mutandi în capitalişti pur-sânge căutau, cum era normal, să îl liniştească dar nu reuşeau decât după minute bune, când limpezimea propriului cortex era întinsă la maxim. Deh, putea să cadă lat în faţa lor, mort, ca un neghiob, şi să le formeze pentru viitor false scenarii cognitive, chiar mnezice de pseudo-vinovăţie. Oricum nu le-ar fi păsat dar nu avea de unde să ştie lucrul acesta. Nu avea sens să le spună că, în realitate, plângea de fiecare dată şi pentru sine, ar fi fost considerat nebun, mai bine era să le lase iluzia că a fost înduioşat exclusiv de afirmaţiile interlocutorului. Era dependent. Dependent de propriile lacrimi, constituia un gând care îi ridica serioase semne de întrebare.

    În realitatea primitivă îi stătea în intenţie să plângă fiindcă se chinuia să găsească asociaţii cu toate persoanele trecutului, cu toţi oamenii pe care i-a cunoscut şi care, din fericire, au trecut spre cele veşnice, şi, din ciudă, îi invidia, erau sus, bine-mersi, numai el se chinuia pe pământ ca o babă ce suferă de incontinenţă urinară. Nu avea probleme cu prostata, era groaznic, măcar ar fi avut un semn că sfârşitul i se apropie. Nimic. Nimic. Deşi, uneori, tot impulsiv şi volitiv, lăsa câteva picături de urină să îi păteze chiloţii, nu o scutura deloc, aşa, ca să fie în ton cu şefii, mai mari sau mai mici, în toalete. Era un bărbat viril, înconjurat de femei dezinteresate, puternice, dezinvolte, senzuale, dezmierdate de mulţi bărbaţi din jur care aveau serioase probleme cu prostata. Nu avea defecte şi nu ştia cum să le provoace. Să le inveneteze? După ce a lecturat un studiu aflase că ardeiul iute şi laptele pot genera inflamaţii ale prostatei. Datele sociologice erau explicite şi păreau a sta în strictă corespondenţă. Aşa că s-a surprins că mânca cu regularitate ardei iute pe care îl stingea ca un alcoolic cu lapte. Sughiţa mult, mai ales în pauza de prânz, îi dădeau şi lacrimile, ceea ce îl mulţumea într-o oarecare măsură. Apoi descoperise legătura între suferinţele masculine şi sex. Ce cuvânt minunat! Activităţile suprasolicitante conduc la prostatită. Medita aprobator. Timiditatea îl ţinuse departe de femei. De bărbaţi nu putea fi vorba, ar fi fost ca şi cum s-ar fi regulat cu un wc înfundat. Masturbarea? Bârrr. Nu putea să o mai practice de când odată i-a venit să caşte. Doar o făcea cu ambele mâini pe care le scuipa înainte să le lubrefieze, aşa ca scoţienii. Una nu îi era suficientă. Cum să-şi pună mâna la gură?  Şi îi venea să rădă. Hilaritatea îi alunga căscatul. Dar voia să se manifeste. Şi îl dureau fălcile. A rămas aşa cu gura căscată, aşteptând actul reflex motor care nu putea să înceapă deoarece rânjea, zâmbea sarcastic. Starea de tensiune l-a ţinut încordat de dimineaţa până înainte de culcare. Voia să caşte, lăsase dracu alte activităţi, dar nu putea. Râdea de sine cu compătimire. Avea o mutră de idiot, de bou care nu poate să sară peste o vale fiindcă e secată. De ce să poarte cămaşă roz ca să-şi etaleze afectivitatea, sensibilitatea şi masculinitatea? Mai eficient era să plângă. A ajuns într-un târziu la spital, la urgenţe, buco-maxilo-faciale, parcă şi numai acolo au reuşit să-l învenineze cu o siringă pe baza căreia a reuşit să-şi reînchidă fălcile.

    Gândea că va veni ziua în care o să înduioşeze pe cineva. Dacă nu, o să-şi plângă de milă, la început, apoi o să se dispere că moare înecat, pe urmă că de ce nu i se întâmplă ca la musulmani. Să fie înconjurat de o căpiţă de virgine. Măcar să le vadă, dacă altceva nu îl lasă să le facă! Să fie minţit frumos, adică, până la urmă, credibil. Nu era prost. Avea o inteligenţă peste medie, aşa cum o au oamenii timizi, creativi, suspicioşi, bănuitori, sentimentali. Se prindea imediat dacă încercau să îl ducă cu preşul. Direct, indirect, oricum. Le răspundea ironic sau tăcea mormânt. Însă, complimentele le dispreţuia cu toată fiinţa. Voia să fie iubit, dorit, venerat, până la un anumit nivel pentru ceea ce reprezenta. Numai cu faptele, nu avea încredere în vorbe.

    Femeile vor cuvinte. Avuse o simpatie la birou, în urmă cu câţiva ani, atunci când era novice, tânăr angajat. Şi era frumoasă, blondă, cu simţul umorului. Groaznice i se păreau personajele care luau glumele în serios şi se ofuscau de cuvintele de spririt, de ironiile cu bun-simţ şi care râdeau numai dacă erau avertizate că o să urmeze o glumă sau un banc. Uneori zâmbeau forţat, de erau spuse de colegi, se chinuiau să chicotească de erau rostite de superiori sau de aveau vreun interes. Ea râdea şăgalnic sau isteric, cu toată gura, cu colţurile până la urechi, dar se oprea voit după câteva secunde, cercetând reacţiile celorlalţi, când vreo şoaptă era rostită adecvat sau inadecvat şi puţini se prindeau. Cum să-i spună că o adoră? Să o invite la un concert-cină-întâlnire? Erau cele trei întrebări pe care şi le punea cu aviditate şi la care nu găsise răspuns, la timpul potrivit. Nu avusese soluţii din cauza regiunii în care locuiau, zonă inadecvată. Undeva prin vestul ţării într-un oraş mijlociu, unde nu se întâmpla nimic. Teatru mediocru. Jucat pentru pensionari sau oameni lipsiţi de imaginaţie. Scenarii clasice rusofile sau actuale cu interpretări hilare ce nu trezesc nimic în afară de compasiune. Faţă de regizori şi actori, desigur. Opera era desfiinţată. Filarmonica corectă şi nespectaculoasă. Cina se reducea la un fel de menaj corporatist, sau imitativ italian, ori obsesiv românesc. Greţoasă perspectivă. Întâlnirea trebuia întreţinută cu vorbe. Lui nu-i plăceau cuvintele şi a trecut de ideea rezolvării matematice de probleme. Adică nu concepea să aducă în discuţie serviciul. Nu i-a mai rămas decât să treacă la fapte. Aşa că i-a făcut cadou o prăjitură în care a vârât un inel cu zirconie. Spera că o să se prindă de darul găsit în poşetă, atunci când va ajunge acasă şi îşi va căuta cheile de la imobil sau de la maşină. Dar nu s-a întâmplat nimic. Dimpotrivă, începea să-l evite şi să filtreze cu un alt coleg. Se arunca sub liniile de metrou de fiecare dată când o vedea şi nu era deloc băgat în seamă şi reieşea de pe ele cu maţele sau ligamentele atârnându-i în urmă caragios, dar plin de speranţă că i-a atras atenţia. După o săptămână şi-a luat chiar un concediu scurt, rămăşiţă a anilor anteriori, nu suporta prea bine ignoranţa şi îi venea să plângă când trecea pe lângă birou. Izolare. A rămas închis în casă, pedepsindu-se cu audierea doar a teleshopurilor. Cum îţi aşterni aşa dormi! A ajuns să cunoască toate cuţitele, aspiratoarele, foarfecele, roboţii de bucătărie şi medicamentele alternative. Gândurile umplute cu nonsensuri sunt regenerative, eliberatoare, fiţioase. S-a întors la locul cu pricina plin de încredere, însă, dispăruse definitiv. Plecase în alt departament, în alt oraş, cu alt bărbat. După câteva luni aflase că, din cauza dulcegăriilor lui, rămăsese o noapte în faţa casei, crema descărcându-i bateria de la telecomanda de acces. Şi-a aruncat poşeta cu dezgust la bena de gunoi, cu tot ce era înăutru. Minitrusă de farduri, serveţele umede murdărite de frişcă, batistuţe uscate impregnate de zahăr, forfecuţe, şprei piper expirat, agendă telefonică distrusă, inclusiv cadoul nevinovat şi aditivat cu aur şi piatră. Aşa îi trebuie, dacă şi-a dezvăluit sentimentele. De fapt, un amic l-a întrebat, într-o doară, de ce şi-a bătut joc? Nu l-a înţeles şi nu i-a răspuns nimic. Era doar o cerere în căsătorie, nu o desconsiderare.  De unde să ştie că i-a stricat somnul? Că nu i-a trezit curiozitatea. Că frişca, din cauza căldurii, se acrise. Doar era femeie şi trebuia să i se trezească interesul infantil sau ultrapragmatic. Că era o poşetă cu căptuşeala crăpată pe care oricum dorea să o vânture, să o schimbe, să se descotorosească de ustensilă. Femeile se plictisesc foarte uşor şi îşi schimbă repede ustensilele, numai să fie în stare să cucerească, să seducă, să cumpere una mai promiţătoare.

    Dar toate cele expuse sunt nesemnificative. Cel mai mult plângea fiindcă era în Romania, plângea pentru că serviciul este neocomunist iar cel mai mare scriitor, megaloman sau nu, în viaţă se simte marginalizat, nepremiat sau este chiar marginal, în spitale sunt mai multe diagnostice decât boli şi bolnavi, deoarece valoare înseamnă marfa care se vinde şi nu mai este atemporală, universală, pretutindenea,  filosofii nu au doctrină ori ideea este a altora dar au instituţii, din cauză că vor avea loc periodic alegeri, în şcoli şi universităţi există mai mulţi profesori slabi decât excepţionali, legea e partidică şi nu socială, magistraţii devin dumnezeii legii şi nu slujitorii ei, corupţia e un fel natural şi nu artificial …. ohooo, câte motive.

    Gunoiul dătător de viaţă…

    A pus peste sofa o lumânare, ceara cu seu şi fitil o înconjurase cu un abajur şi dăduse foc firului de aţă, mâinile şi le-a aşezat cu toată cuminţenia voinţei deasupra să primească aburii căldurii. Fumega uşor, apoi atât de intens încât pentru început avusese senzaţia ciudată a piromanului neintenţionat sinucigaş, adică a celui care aprinde lucrurile cu plăcere şi din cauza unui labirint real se prăjeşte şi odată cu obiectele fumegând dezinteresate. Privea tapetul de lângă lambriurile bibliotecii de pe colţ care îmbătrâniseră. Poate era cazul să le schimbe. Cu un decor nou, dar nu redus în magazine, numai să mai poată fi în stare de aşa ceva. Îi era teamă că n-o să-şi mai desprindă mâinile de acolo. Se cunoştea ce încăpăţânat poate fi când dorea a-şi demonstra puterea faţă de sine, controlul corpului înseamnă exerciţiul firesc al minţii, nu se deosebesc defel. Numai fricoşii şi instabilii psihici exagerează. Nu el. Mâinile îi ardeau, considera că se umpluseră de energie şi nu mai aveau niciun pic de transpiraţie. De regulă, poate de la ţigări şi emoţii, palmele îi erau alunecoase. Dar atunci nu mai ţinea seama de obiceiuri, ca şi cu iubirea. La început e foc şi pară, apoi potopeşte şi se stinge văpaia. Buricele degetelor îl dureau, deja. Însă nu şi le-a retras din zona încercărilor. De ce s-o facă? Dacă ar amesteca mai adânc ar însemna că se automutilează. Nu avea de gând să spună lumea despre el că a murit din cauză că s-a ars la degete. Ar râde ceilalţi de prostia lui. Dar nu era exclus aşa ceva. Atacul de panică, cord, sunt posibile când durerea insuportabilă devine constantă. Şi nervi avea peste tot. Autoprotecţie. Cum altfel. Câteva clipe a trişat cu mâna stângă. A avut o mâncărime închipuită sau nu la ceafă. Şi s-a scărpinat. Apoi, ca să recupereze, şi-a vârât-o şi mai adânc în mijlocul abajurului câteva minute. Să-i fie învăţătură de minte. Dar nu îi fusese. Iar îl deranja ceafa. I se părea că un ţânţar nu-i dă pace. Îşi frecă ceafa de gulerul capotului de cafea raiată vişinie şi i se părea că este mai bine cu toate că mâinile prezentau uşoare beşici. El era stăpânul lor nu ele al lui. Concubinajul se sfârşise. N-o să asculte decât de voinţă. Suspină, întrebându-se cât o să mai accepte calvarul la care singur s-a supus. Tapetul floral şi decolorat de lângă cărţi devenea cubic. Poate lumea se îndreaptă dacă o să sufere mai mult timp. Nici vorbă. Dar chiar vedea flori pătrate. Perfecte. Tulpini orizontale. Întinse. Absolute. Parcă s-ar fi îndrăgostit de un model. Ciudat. Ori suferinţa te face să vezi lumea mai simplu…

    Lui Golescu i-ar fi plăcut să descrie modelul cubic al tapetului care înconjura mobila din sufrageria transformată în bibliotecă în care bucătăria nu avea ce să caute iar baia ar fi fost o impoliteţe de-a dreptul impardonabilă. Era un acriticofob, atâta timp cât ceilalţi detestau cărţile şi le evitau pe raţiunea că sunt nefolositoare, greoaie şi neinstant gâdiloase, chiar şi cele simple şi penibile aveau aceaşi soartă, el le îndrăgea şi preţuia nespus. Bine, cele care nu-i spuneau nimic le abandona. Dar nu le arunca la gunoi. Vieţuia citind. Adică îşi petrecea 23 de ore cu diverse activităţi cotidiene, însă o oră o dedica manuscriselor. De parcă ar fi fost prostituate boeme care s-au îndrăgostit la propriu. Pe unele nu le băga în seamă. Pe altele. Hmmm. De ce să fie aidoma altor umanioare? Ca şi cum ar fi trăit mai multe vieţi! Fiecare carte este reprezentantă a unui om. Complex ori banal, dar diferit de sine. Deci, modelul cubic al tapetului de lângă rafturi devenise curbat şi aproape înflorat. Ciudat. Nefiresc. Incitant. Debil. Prostesc. Vinul sec şi demidulce.

    Ce n-ar da să întâlnească o făptură pe care ar merita să o sărute înainte de moarte şi să se iluzioneze că-i unic şi că s-ar sacrifica pentru cei care rămân în viaţă! Aia era adevărata iubire infinită şi nepieritoare. Nu cea a dezamăgirilor prelungite inutil cu un fel de reciprocitate. Orice iubire care începe bine se termină prost, sau invers, începe prost şi se termină groaznic. În clipele iniţiatice nu are cum să se sfârşească aiurea. El şi ea sunt un binom. Mare chestie. Să caute binomul. Luă o lupă după ce îşi retrase degetele arse de deasupra lămpii. Avea mânerul metalic. Liniştitor prin raportare la pulsaţiile falangelor, mai ales ale buricelor situate în prelungirea antebraţelor. Erau umile şi singure, nevinovate. În acele momente pline de miros de seu avusese un fel de revelaţie. Iubirea înseamnă sacrificiu sau uitare sau acum. Viitor, trecut, prezent. Ce să aleagă? Ecologic, mai presupune nimic. Durerea mâinilor îl chinuia. Nu demonstra nimănui ceva. Cărţile rămâneau ordonate acolo. Îl iubeau anonime.

    A umplut cu gheaţă multă un bol din cămară, vas pe care l-a găsit dosit după două geamantane goale, înainte spălându-l în vană cu mult săpun lichid şi apă fierbinte pe care nu a atins-o întrebuinţând duşul pe care l-a înconjurat să nu mai simtă defel căldură cu un prosop uscat. Vasul l-a aşezat pe o masă din bucătărie. Apoi a privit fragmentele cum se topesc indiferente şi le agita cu o spatulă de întins frişca peste tort. Lipseau bucatele dulci. Ele dansau fără sens lovindu-se între ele, isterice. Doar le amesteca. Însă se prefăcea că n-au legătură cu transformarea. De ce-ar avea? Şi ca să se pedepsească şi mai tare nu-şi vârî nimic înăuntru. Nu meritau ispăşirea. Au greşit. Le pedepsea cum se cuvine.

    Pendulul bătuse de două ori. Noaptea. Doar nu ziua la amiază. A început să plângă. Nu mai plânsese de vreo douăzeci şi ceva de ani. În realitate i se făcuse milă de propria persoană. Mâinile îi susţineau durerea pe care o intensifica cu succes. Era prost. Dar nu se smiorcăia fiindcă tocmai conştientizase că e mai puţin deştept, ci deoarece se complăcea în starea respectivă jenantă. Îi plăcea că este idiot, naiv, adică copilăros. De mult timp nu mai simţise sentimental mare lucru, dobândise un fel de imunitate, prin urmare se gândi că este cazul să încerce ceva diferit şi să plângă. Râdea de multe ori de alţii şi de sine. Dar nu hohotise de mic. Nici atunci nu putea hohoti. Că-l apuca râsul. Era fals. Tragic sau disperat nu putea ajunge. Ca şi cucu căruia i-a pus un nas lung de barză, cauză din care a fost obligat să-i desfiinţeze uşa unde se ascundea. S-a străduit de câteva ori să fie melodramatic însă a înţeles că o să obţină efectul invers, relaxarea nu-i bună când ai chef să fii trist, mai bine plat precum cuvertura arabă din hol şi ignorat. N-avea chef să renunţe la tristeţe. De mult nu mai plânsese, de ce să n-o facă acum? Şi aşa era un singuratic. Cum să aibă prieteni dacă se izola cu pricepere?

    Se ştergea la nas amintindu-şi că avea un comision de făcut. O obligaţie minusculă, minimalistă, dar esenţială. Treaba respectivă îi încărca gândurile cu un soi de speranţă şi îl făcea să simtă că este legat de restul lumii, chiar dacă nu prea avea chef de ceilalţi. Doar era dumă de prost, cum se spune, adică dădea de mai multe ori cu fruntea, în repetiţie, de acelaşi stâlp pus în de către administraţie în centrul trotuarului şi nu se învăţase minte. În fiecare oraş pe unde mersese găsise un stâlp metalic pus într-o postură nefirească de care se lovea fără să dorească.

    Lucrurile nesemnificative ne ţin în viaţă, legaţi de umanitate. Asta era concluzia la care ajunsese simţindu-şi genele umede. Nu-i trecuse de tot, nu se uscase. S-a mai şters o dată cu mâneca. Aerul nopţii era curat, mai puţine maşini, mişcare, pisici umblătoare, păsări călătoare. Devenise un bărbat adevărat. Insensibil de sensibil. Ori viceversa.

    Zâmbea pe sub mustaţă. N-avea aşa ceva. Dar putea zâmbi şi fără pilozităţi pieptănate. Chiar când avusese impresia că ajunge la fericire se lovi în acelaşi loc la cap. Aproape de fiecare dată păţea aşa ceva când ducea gunoiul.

    Cei mai mulţi zic „priveşte cerul” când cazi în hău şi nu ştii dacă mai ieşi de acolo. Şi el dăduse sfaturi de genul respectiv. Însă mai important este gunoiul. Nu uita că ai ceva de aruncat! Mult mai serios şi viguros. Rămăşiţe de care te poţi lepăda.

    Oamenii nu prea sesizează importanţa lucrurilor mărunte. Devin deprinderi pe care le evită, le întorc spatele cu greaţă, desconsiderare şi nu le dau creditul elementar. Resturile l-au ţinut în viaţă. Să le mulţumească? da. da. da.

    Iubir 8

    Seara asculta muzică lentă, balade, ceva de genul ăsta şi se întreba dacă să fie alb sau roşu, să iubească ori să rămână neutru, să iasă din casă ori să zacă mai departe în dormitor, să îşi aprindă o ţigară ori să renunţe la fumat, băiat sau fată, să-şi asculte instinctul ori raţiunea, să privească stelele ori luna de după norii transparenţi, să închidă geamul ori să îl redeschidă cu telecomanda, să se îmbrace sau să rămână gol sub cearceaful de bumbac alb, să omoare ţânţarul care i s-a pus pe frunte ori să-l lase să trăiască cu ruşine ca un profitor, să răspundă la telefon sau să-l lase închis şi rece, să plece din ţară ori să se apuce de scris poezii melodramatice, să-şi caute liniştea în sine sau în altele, să mănânce ori să rămână flămând şi cu stomacul zbătându-se ca un animal speriat, să-şi dezmorţească umărul stâng mutându-se pe dreptul sau pe spate, să aibă încredere şi în alţi oameni sau să rămână la fel de exigent şi egoist, să se scuze că n-a mai dat pe la serviciu de trei zile ori să facă pe indiferentul, să-i ierte pe cei care i-au greşit flagrant ori să se scuze numai pe sine, să rămână un om normal ori să înnebunească punându-şi manele, să rămână treaz sau să treacă în starea de veghe, să se îmbăieze cu apă sau cu aer, să inspire sau să expire, să-i mărturisească făpturii că o adoră ori să o lase în aşteptare … vedeţi, toate aceste idei s-au petrecut într-o secundă în mintea lui Golescu. Dar tot nu a luat nicio decizie…

    Golescu era un contabil onest. Cinstit şi nu prea, conjunctural. Adică, corect cu sine şi incorect cu statul. Patronii îl presau mereu să găsească subterfugii şi-l ameninţau că-l demit. Minciuni, ştia, dar îi era frică. Acte pentru care să răspundă el, doar semna şi ştampila cu năduf fiecare filă trimisă la fisc. Şefii contrasemnau fără implicaţii juridice, mai mult, îi dăruise o ştampilă cu semnătura personalizată ca să fie şi mai departe de orice legături penale. Erau şi politruci. Treceau dintr-un partid în celălalt în funcţie de rezultatele alegerilor parlamentare. Golescu, din supărare şi vinovăţie devenise singuratic. Accepta că este un prost notoriu. Dar măcar să fie unic. Adică singur şi sigur de serviciu. Pentru slujbă sacrifica orice. Inclusiv familia. Ca femeile. Era o femeie masculinizată şi curioasă şi speriată de moarte. Sau invers. Una indiferentă. Opacă. Posacă.

    – Te iubesc, femeie! Şi pleoapa stângă i se zbătuse simpatic de câteva ori, o simţea intens ca şi cum s-ar fi frecat mult la un ochi. Devenise emoţional. Un fel de hoţ care fură o chestie, lucru şi este prins asupra faptului, dar nu recunoaşte principial nimic. Civilizaţiile avansate s-au construit pe devalizări ale naivilor. El este om, adică un microunivers, de ce ar fi corect acum, anacronic, când toţi cer dreptate aşa că nu mai puteau continua cu jafurile masive? A făcut unul mic. Mic.

    – Ai băut ceva? îl întrebă ea, Arina, cu o voce de damă pragmatică, adică sigură pe sine şi care înţelege sau descifrează imediat superficialitatea bărbaţilor. Curvari nevolnici, beţivi la ocazie, animale bune de exploatat, cumva. Îi era tare frică să nu cumva să fie părăsită, astfel că îi accepta micile excentricităţi. Şi era indiferentă de cele mari pe care le ignora cu desăvârşire.

    – Nuuu. Ce ai? Am zis numai că te ador. Instant, s-a întâmplat un proces invers, ambele pleoape i s-au mişcat, sincron, de parcă ar fi sărit în piscină, ce piscină, apă, ce apă, pămătuf plin de pudră de talc sau cremă de ras. Apoi s-a încruntat că nu este înţeles. O lăuda dezinteresat, nu că n-ar vrea să facă sex cu ea, dar i se năzărise să îi spună că o preţuieşte după câteva decenii de căsnicie. Şi-şi aminti de documentele din borsetă. Iar era cazul să găsească excepţii de evitare a impozitării dedublate prin pasive şi lipsite de sarcini în active.

    – Cu cine m-ai înşelat? A întrebat nevinovată Arina, ştiind principiul simplu al complimentelor, vinovăţii însuşite. Ca sărutul lui Iuda. Recunoaşterea trădării nemeritate. Un nebun este în stare să schimbe lumea, dacă-i luat în serios. O să fie? Golescu o sărutase dimineaţa cu patos. Nu îi stătea în caracter!

    – Cu nimeni! Sec. Posomorât. Vedea în faţa lui şase colege aparent triste de la înmormântarea mamei şefului! Stăteau în primul rând la ceremonie. Câteva cu fuste şi vreo trei cu pantaloni decenţi, călcaţi, la dungă. Sobri. Pe toate le babardise. Toţi erau supăraţi sau se prefăceau, colegele erau în faţă să fie vizibile că susţin conducerea rămasă ereditar. Golescu zâmbea. A fost nevoit să îşi îndrepte starea de spirit. Nu se cuvenea să fie distrat la o ceremonie funebră. Mama şefului fusese o obeză normală, supradimensionată. Câştigase şi un concurs de popularitate. Cea mai mare femeie din regiune! Vai, ce mândră fusese, alături de fiul ei care îi făcuse şi un poster, iar reclamele se derulau mereu pe clădirea principală de la birouri. I se părea obscen şi trist. Dar era contabil. Cum să judece ce făcea patronul?

    – Nu, eşti fals!

    – Bine, recunoscu umil Golescu. Cu toate femeile care m-au văzut sau ce au trecut indiferent pe lângă mine. E suficient? Luă o gură de ceai de mentă. Dimineţile savura ceaiul de mentă ca pe un catalizator organic. Primea forţă în digestie şi minciunile pe care era cazul să le deşerte în juru-i.

    – Nu.

    – Mă gândeam şi eu că nu-i destul. O să încerc s-o fac cu mai multe, mai mute ca să păstreze secretul.

    – Eşti nesimţit!

    – Da.

    – Aşa simplu? Recunoşti?

    – Da.

    – Bolnav incurabil. Ai cancer.

    – Mulţumesc!

    – De ce? Întrebă intrigată de-a dreptul, nu era normală reacţia, nici Golescu nu era în regulă de multe ori.

    – Că mi-ai dat şansa să înţeleg cât de puţin spaţiu mai am să mă învărt în jurul tău!

    – Prostule!

    – Atributul. Unul mai autentic nu ar fi găsit niciunul. Una. Niciunde. Nicăieri.

    – Nu. Numai asta ştii spune. Nu! Parcă te-aş înjura. Defel. Dar nici multe şanse nu ţi-aş da aiurea.

    – Mulţumesc, a doua oară. Cine mulţumeşte numai odată poate să o facă din conformism. Eu mă închin în faţa ta mereu. Nu te întreba de ce? Ar fi fără sens. Doar mesajul este simplu şi-ţi arată că te doresc. Aşa. Ca un cunoscut, cunoscuta. Un verişor, verişoara. În primul caz se naşte relaţia germanică din secolul XX. Te ador că te cunosc şi n-am alte alternative. Ştiu cum reacţionezi, ce gândeşti în public şi ceea ce îţi place. Mie îmi plac agrişele. Sau cireşele amare, sălbatice care devin tot mai dulci cu cât le culegi pe cele mai coapte, din vârf sau vară târzie. Nu te interesează ce vreau! Normal. Eşti femeie, nu un bărbat funest şi îndrăgostit de altul. Am citit prima carte în întregime idioată. Fac trimitere la personaje masculine care se iubesc. Angelic anglican şi eco-cinic pueril şi tâmpit. Treaba lor. Trec peste. Oricum mă înclin în faţa ta şi tu nu vezi. Că nu te interesează. Nu sunt nici prea insistent. De ce aş fi libidinos? Să-ţi demonstrez adorarea? Pustiu. Nu am mai multe. Una. Şi dacă pleacă, dispar înaintea ei. De ce aş rămâne ca un bou paralizat? Mai bine să navighez cu toate amintirile frumoase. Asta este frumuseţea. Amintiri. Nu critici. Nu ştiinţă. Nu untdelem carmelizat pe burice ludice care produc ceva sau dimpotrivă. Frumuseţea este o memorie simplă suavă pe care o personalizez cum îmi place. Explicit. Cum mi se năzare. Frumosul absolut, nimic mai mult sau mai puţin. Universul se reduce la mine dacă am încredere în aşa ceva şi nu sunt un simplu berbec în turmă. Oile sunt pretutindeni. Bărbaţii.

    – Bine. Poate te las cu ochii în soare şi mă despart de tine!

    – Aşa, vremelnic? Sunt un contabil trist.

    – Am zis poate! Îşi rotea pe după deget o şuviţă de păr. Era iritată. S-ar certa şi îşi dădea seama că-i prea calm. Dar nici nu ar avea chef de tragedii. Când se enervează face urât. Rar. Dar se aprinde ca o maimuţă beată şi proastă.

    – Ca moartea. Hmmm. Te-ai gândit vreodată că mori în joacă? Că mai ai câteva minute de trăit. Ce ţi-ar trece prin cap atunci? La întrebarea asta nu-mi pot răspunde nicicum. Nu mă deranjează moartea ca realitate, există, nici viaţa de dincolo ca ideal posibil-imposibil, ci faptul că nu ştiu cum m-aş raporta la ea. Golescu şi-a aprins o ţigară de foi şi apoi a stins-o precipitat. Era în casă şi nu fuma înăuntru. Ce mi-ar veni în minte? O aruncă pe fereastră în grădină. Biodegradabilă. La cine m-aş gândi? Serios. Aş fi disperat că mă duc dracu, sau aş folosi timpul să-mi amintesc lucrurile faine care mi s-au întâmplat? Sughiţă scurt. Aş căuta scăpare şi mi-aş cheltui toată energia pe aşa ceva fără sens sau aş mulţumi vieţii petrecute? Aş fi frustrat că n-am experimentat tot ceea ce ar fi fost posibil sau nu? Nu cred. Înclin să-mi zic că mi-aş reduce universul la câteva persoane dragi pe care le port în minte. Dar nu sunt complet sigur, asta mă deranjează. Totuşi aş râde că-mi place ce văd şi nu trebuie să fiu speriat sau supărat. Dreptul la viaţă. De asta mor fiinţele, pentru ca cele noi să trăiască. Asta e. Sper numai să pot zâmbi. Atâta tot. Tu?

    – Nu. Nu mi-e frică de moarte. Înainte o să-mi fac de cap cu toţi! Să văd ce am pierdut. Sau câştigat. Normal. Dar o să mă încurc cu străini. Mi se par mai incitanţi. De români sunt plictisită. Mai bine expaţi, chiar şi cangurii mă excită! Vai!

    – Bine!

    – Accepţi? Aşa, uşor?

    – Nu. Dar o să îi pun într-o diagnoză organizaţională. A profitului. Sper numai să nu fie impotenţi şi penibili că falimentezi sentimental.

    – Nu mă interesează. Banul să iasă. Nu vreau să depind de nimeni. Niciodată.

    – Treaba ta!

    – Accepţi aşa uşor?

    – Nu. Dar n-am ce face. Ce pierzi, pierzi, ce câştigi, câştigi!

    – Hai că am glumit!

    – nu. N-ai glumit. Ştiu cum procedezi. Provoci, inciţi, îmi pui în spate ce gândeşti şi apoi îţi dai drumul. Eşti sinceră. O femeie apropiată de comportamentul unui om disperat. Face totul pentru carieră. De rest nu-i pasă. Dar cifrele rămân aceleaşi. Nu le poţi măslui. Asta este ceea ce nu înţeleg oamenii care nu se pricep nici măcar la aritmetica simplă. Unu plus unu fac doi, niciodată trei! Dacă iubeşti, dacă nu… rezultatul nu mai are relevanţă.

    Priveşte

    – Priveşte în sus! O indicaţie categorică, ceva de genul neluat în seamă. Golescu făcu o mutră de om interzis. Faţa i s-a aplatizat de parcă ar fi fost lovit cu ceva peste cap pe neaşteptate. Din senin. Aşa cu un robinet sau rozetă puse pe degete de un isteric frustrat care îl lovise pe la spate, altfel n-avea curajul. Se uita unde i se năzărea şi dimpotrivă, nu unde i se spunea.

    Norii au ajuns la o formă ciudată. Cui îi era foame semănau a grătare întinse pe malul unui lac sau ocean, cui îi era sete dădeau impresia unei fântâni pline ochi de lichide, cine ţinea morţiş să se ameţească aduceau a vrajă, o chestie psihedelică, ciudată, mutabilă.

    Ea zâmbea curajos. Nu se ascundea. Ştia că dacă îl calcă pe nervi, măcar o să o ţină minte toată viaţa. Bărbaţii au o memorie scurtă şi precară. Dacă lucrurile se întâmplă conform anticipărilor. N-avea de gând să cadă în capcană. Îi va încerca răbdarea. Era femeie, doar.

    – Nu. A răspuns îmbufnat ca un copil care a luat negarea în braţe. N-avea chef de sex cu martori. Este mai fain să te opui. Îi pui pe unii în încurcătură. Ea era măritată şi-l ademenise înăuntru în casă. A intrat în curte, dar rămăsese în faţa uşii. Un tip, probabil soţul era pitit la colţul garajului şi aştepta probabil să intre, îi urmărea pitit şi se făcea că nu îi priveşte.

    – Haide sus. Acum. Te rog.

    – N-am chef. Ţi-am adus doar pachetul ăsta. De la Mimi, vară-ta.

    – … unele idei inhibă. Sau adevăruri.

    – În jos? Vrei?

    – Nicidecum.

    Ceilalţi s-au pus să cânte la saxofon. Pe nepusă masă. Aveau instrumente pe care din sărăcie le împrumutau unul de la celălalt. Acordurile întrerupte deveneau caraghioase. Nu trebuiau să-i demonstreze nimic mai mult. Oricum prostia nu o compensau interpretativ. Golescu fusese bruscat fiindcă nu era un imitativ organic şi în pauze interpretau destul de prost câteva partituri din jazzul clasic, să arate că sunt superiori, muzicieni, artişti, ceva de genul ăsta, deşi nu reprezentau decât copii penibile, orchestră familiară falsă.

    – Uită-te în sus!

    – Nu.

    – În jos?

    Aştepta reacţiile. Indiferentă. Avea în pahar votca cu ceva chimicale comune şi asumate. Reclame de doi lei. Suc neutral bun doar pentru naivi.

    – Doamne-fereşte! A răspuns instinctual Golescu ca să-şi bată joc şi mai tare de cei cinci indivizi frustraţi, îmbrăcaţi în costume închiriate. Ieftinături. Unul avea pene la turul pantalonilor, ori i-au căzut de pe buze, aşa-şi imagina şi se distra copios. Proştii sunt solidari dacă au iluzii personale. I se fâlfâia de tipi, nu înţelegea ce naiba au, era cu o femeie pe care o dorea şi nu agasase pe cineva. Se băgau în seamă.

    – Ăsta-i nebun. A concluzionat unul dintre ei, cărunt, dar nu înţelept. Nu vine isteţimea odată cu vârsta, degeaba îmbătrânesc mulţi, degeaba, rămân identici idioţi.

    – Da. A răspuns un verişor sau neam mai îndepărtat. Îi spunea unchiu, destul de des. Oricum îl terminăm. Prea mult suferă surioara.

    – măă… dacă n-o iubeşti, mori! I-a suflat în nas al treilea cu un fel de avânt cooperatist, plin de sine, curajos, aşa reuşise. Ca şi cum ar fi fost cazul să se sacrifice din dragoste ori să accepte implacabilul. Nu ştiau ce înseamă implacabil, dar reprezenta un fel de ploaie care vine odată cu cerul acoperit de atmosferă negativă şi polarizată pe invers.

    – Toţi murim! A conchis Golescu nesigur pentru siguranţa proprie. Lovise aerul, câteva tegumente şi simţi că este aplatizat fără să dorească. Totuşi rămăsese convins că nimeni nu-i etern. Cunoştinţele reverberau în genul respectiv. Dacă o să-i facă de petrecanie şi n-a apucat să meargă pe cărările neumblate? O să rămână ca un bătrân dezaxat şi care priveşte cu nostalgie trecutul insinuos. Câte nu putea face, dar le-a evitat ca să fie corect! Perfect aiurea.

    – Priveşte în sus! Şi l-au prins de păr, ţintindu-i faţa spre cer.

    – nu. A rostit sec Golescu. Norii erau acolo şi nu simţea nicio panică. Era din nordul ţării, nu un sudist isterizat de gângăniile care zboară, le văzuse pe toate şi nu s-ar speria decât dacă i-ar pune un călcător pe piept şi l-ar conecta la electricitate, uitându-l pornit degeaba. Ar fi sigur că moare.

    – În jos.

    – Nu. În adâncuri regăsise lucrurile cele mai dulci, interzise, tendenţioase, incitante. Când îşi pleca privirea simţea vinovăţie, gânduri ascunse, neîncredere, oscilaţie. Era un om normal, cum să spună altora că-i iubeşte necondiţionat. Măcar pentru câteva clipe.

    – Ăsta-i nebun de-a dreptul! A conchis al cincilea care a tăcut până atunci. Dădea din cap ca să-şi confirme spusele. N-are rost să facem puşcărie pentru un cretin!

    – Da. Da. Da. Dar de ce? E gratis.

    – Vreau să uit…

    – Ce?

    – E o întrebare?

    – Da. Da. Cum să nu?

    – Păi, confirmaţi aiurea, în cele din urmă. Nu mai mă bateţi la cap cu aiureli. Fumaţi şi dispăreţi de aici! Se dădea mare. Ca unele femei care zic că rezistă în singurătate. Nici vorbă.

    – Te dai deştept? Nehotărâţi, plictisiţi, poate apatici restul chefliilor scârbiţi că au dat de unul care nu era identic. Ăia diferiţi trebuie să moară. Conduc lumea şi nu o lasă proştilor sau femeilor.

    – E o întrebare?

    – Nu. Învăţând din prima să nu mai răspundă afirmativ. Tipii aveau chef de scandal şi ezitau să înceapă fără motiv. Nu că le trebuia unul. Dar măcar o cutie de chibrite să le lase. Cu care să se încălzească la testicole. Pe rând. O să vină o iarnă geroasă îşi spuneau cu tâlc. Şi n-aveau ce pune pe foc. Nu fuseseră prevăzători.

    – Atunci mai bine nu vorbiţi! Dacă nu ştiţi ce vreţi staţi deoparte. Ori întrebaţi ceva coerent, ori aprobaţi ceea ce se spune. Indecişi. De ce vă e teamă?

    – De nimic. Nimeni. Niciodată. Ţie ar fi cazul să-ţi fie teamă! Crezi că eşti inatacabil? Suntem mai mulţi! Nu vezi?

    – E întrebare?

    – Da. Nu. Nu ştiu. Dă-te undeva! Întrebările sunt cretine. Trebuie acţiune. Fapte. Nu întrebări ciudate. N-ai nimic la tine. Vai de capul tău. Un rahat… şi l-au lăsat deoparte, dacă nu puteau profita de nimic de ce să-şi mai piardă vremea. Chiar aşa. Nici măcar o brichetă n-avea în buzunare. Îl căutaseră. Nimic. Jalnic.

    O iubea pe ea. Sau era îndrăgostit. Cui îi păsa? Nimănui. Oricum trecem pe lângă iubire ca nişte impostori şi ne este frică dacă situaţiile devin critice. Rămânem în lenea personalizată. Adevărata relaţie. Cei mai mulţi. Se considera diferit. Cui îi pasă? Nimănui. Dar pentru iubire trebuie să lupţi. Dacă mai ai de ce! Normal. Altfel ajungi la inutilitate. Veşnicul nimic. Mulţi fac dragoste cu nimicul. Asta le spusese şi turbaseră. Avea dreptate. Cumva!

    Un bob de strugur, Iubir 6

    – Aveţi o picătură de strugur?

    – Poftim?

    Golescu repetă întrebarea cu aceeaşi seriozitate. Vânzătoarea zâmbi la început, pe urmă amuţi şi, în cele din urmă, chiar se pusese să plângă. Ajunsese bătaia de joc a neciopliţilor. Acolo nu o să mai rămână. O clientă mai bătrână, un fel de ţaţă de mahala căreia îi plăcea să se bage în seamă şi să dea sfaturi, începuse: Nimeni nu rămâne mult în locul ăsta. Şi eu am lucrat aici. Am plecat. Pe bani puţini. Desconsiderată. Măcar să fi primit un salariu suficient. Dar, nu. Nimeni nu stă mult aici! Pleacă! O privi intens de parcă s-ar fi bucurat să dispară instantaneu. Nu se întâmplă nimic. Casiera îşi făcea treaba ştergându-şi ochii, nimeni nu ştia ce gândea.

    Chemă şeful pazei. Care se fâstâci la început, poate dorea vin respectivul, Golescu, adică, poate chiar un fruct, iar cealaltă doamnă avea chef de vorbărie, de ce ar brusca-o? N-aveau fructe decât confiate, congelate sau în borcane şi cutii de compot. Nasol. Se vindea orice. Aveau monopol. Inclusiv vinetele deshidratate şi stafidite, parcă erau pere răscoapte, zbârcite.

    – Pardon.

    – Pardon.

    Câţiva clienţi au înaintat repede. Plăteau şi ieşeau din alimentara de cartier înghesuită între blocuri cu patru şi zece nivele. Era situată cumva strategic, într-un sens giratoriu cu un nume predestinat: Boul Roşu! De parcă le-ar mai fi păsat cornutelor fără vitalitate fertilă ce culoare au.

    – O picătură de strugur!

    – ţi-o cauţi cu lumânarea! A spus individa vocală. Lasă că pleacă de aici, n-o să stea mult, şi eu am plecat repede.

    – Căutaţi pe raft. Nu mai suport! Îi spunea paznicului care nu ştia nici el cum să procedeze prea bine. Mai chemă prin staţie o casieră, să fie două, nu una, bărbaţii visează la două simultan, să reducă coada artificial formată. Iar îşi ştergea lacrimile obosită. Îşi bătea joc sau ce naiba aştepta bărbatul. Nu mai suporta. Era la marginea prăpastiei. Doar a descoperit că soţul ei de un an vechime are nu o amantă, ci două, pe care le-a cerut de nevastă aşa pe nepusă masă, simultan. Adică le trimisese acelaşi mesaj amândoura, copy-paste. Cerându-le în căsătorie. Era însurat, dar îşi căuta soţie fără să divorţeze înainte. Cu ce a greşit? Doar îl iubieşte. Şi nu s-ar fi despărţit vreodată.

    – Avem un deficit de personal. Spunea cel cu staţia în mână. N-avem angajaţi suficienţi. Nu este vina noastră! Vă rugăm să înaintaţi şi să nu ne faceţi probleme.

    – îmi cer scuze. Golescu ceru iar o picătură de strugur.

    – Lasă. O să pleci de aici. Şi eu am plecat. N-ai ce să pierzi vremea pe aici! Ca mine vei proceda!

    – Nu mai suport. Casiera tânără se stergea la nas oripilată. Dacă vreuna o să accepte să se mărite cu el? O să recurgă la aceeaşi strategie? Adică o să se culce cu respectiva de câteva ori şi apoi o să o lase baltă? Ori va merge mai departe şi-şi va ţine cuvântul? Incertitudinea o debusola. Şi mai era şi cretinul ăsta cu bobul lui de strugur. Strugure. Îi venea să urle. Dar n-o făcea. I-ar deveni drag. Când se enerva pe cineva şi se descătuşea începea să se îndrăgostească. Se ferea de o asemenea posibilitate. Îl privi lung căutând să-l seducă. Tipul observă ce face însă rămăsese neutru. Niciun zâmbet, nicio mişcare de confirmare. Şi-a pierdut puterea? Tinereţea? Izbucni în hohote câteva secunde. Apoi s-a oprit. Ceilalţi deveneau empatici. Şi de Muiescoi, soţul ei, s-a îndrăgostit după ce a lovit-o pe trecerea de pietoni cu maşina iarna trecută. Nu grav. Dar i-ar rupt femurul. Şi în spital a renunţat la orice pretenţie în faţa autorităţilor. Muiescoi a cerut-o de soţie şi a acceptat, doar l-a înjurat întinsă pe caldarâm, aşteptând salvarea şi el a vizitat-o ispăşit acasă, după ce s-a externat. Îi era frică să nu fie trimis în judecată, de puşcărie. N-a făcut. Numai nuntă la ţară, lângă oraş într-un cort cu sute de invitaţi.

    – Du-te, mă! Te rugăm să pleci. Dispari. Auzea Golescu uimit.

    – Dă-ţi demisia. Îi spunea ţoapa rânjind satisfăcută.

    – Nu.

    S-a îndrăgostit de Golescu. Nu mai avea ce face. O să-i dăruiască orice i-ar fi cerut. Aşa era, un fel de naivă. Dar dacă i s-a pus pata. Numai să revină. Plecase fără bob. Iar de iubit o să o facă după ce va divorţa. Era sigură că le cerea în căsătorie Muiescoi pe toate cele care îi cădeau cu tronc numai ca să se încurce cu ele. Şi una sigur nu o să cedeze repede. Îl va sili să divorţeze. Trebuia să fie preventivă! Iubirea înseamnă anticipare. Nu prezent sau simplu trecut. Iar când îţi pierzi viitorul renunţi şi la picătura respectivă! Poate aşa o sugestiona ăla! Nu mai vedea defel bine. Orbise? Sau iubeşte un neserios, din nou?

    Iubir 5. Asomarea unui măcelar

    La ce să renunţe? Iubire sau viaţă? Asta-i întrebarea pragmatică a lui a fi dramatic. Avea ochii nefireşti. Prea roşii. Parcă ar fi la o limită a turbării. Un fel de poet distrus de rime slabe. Sau un bancher care a dat faliment din lăcomie imprudentă. Ori un muncitor în construcţii care a căzut de la înălţime şi a rămas neajutorat. Dar era doar Golescu. Un simplu măcelar prins într-un şir de alţi lucrători la abatorul oraşului. Călăul care asoma animalele electric sau cu glonţul captiv, fix deasupra ochilor, fix orientat spre coadă ca să nu le chinuie şi să intre direct în starea de insensibilitate. Poate era răzbunarea lor pe ceea ce i se întâmpla. Insensibilitatea ei. Vera. Era drept, băuse şi o sticlă de rachiu, poate două, cine mai ştie? Şi-şi trimisese manuscrisul la o editură. Adică la toate din ţară. Aştepta să i se răspundă. Ar fi primul măcelar primit în Uniunea Scriitorilor. În timpul liber, adică între două schimburi compunea poezii. Ceva de genul: două mere, două pere, ce mai faci fată cu ele? Sau îmi dai scoica înapoi, să ne fie de noroi! Nici eu nu ţi-o mai dau de n-o primesc. Peşti cu peşti! Se mândrea tare de versurile proprii. Le învăţa pe de rost şi urla la fiecare activitate să-l audă colegii şi să le trezească invidia. Când erau obosiţi de la tranşări şi bandă rulantă numai mormăia. Totuşi, care erau melodioase le cânta adoptând o sonorizare de tenor. Spera să fie înregistrat pe ascuns şi să fie după aceea promovat ca tânăr talent. Degeaba. Nu apărea nimic nou. Anii au trecut dar nu se lăsa păgubaş. Avea o motivaţie. De ar câştiga din scris ar renunţa cu plăcere la meseria veche. Nu-i plăceau mai ales hainele de lucru. Salopeta greoaie de la grăsime, nu de la paiete, simţea că îl trage în faţă. Şorţul crem imens pe care şi-l punea ca nişte silicoane de proastă calitate pe piept şi-i ajungea pe picioare. Şi mai ales mirosul de sânge. În abator fiind multă carne proaspătă miroase intens a sânge. Domnilor nu le pasă de mirosul greu de acolo. Poate asta voia să le transmită prin poezii. Ori încerca să blufeze ca să nu înnebunească. Adică seducea animalele cu curentul atât de tare încât nu se mai opuneau la cuţitul cu care le tăia grumazul. Nu i se părea corect. Parcă se bucurau că scapă de nişte nebuni. De aia îi bună poezia. Îl salva de porcăriile umane.

    La ce să renunţe? La neiubire sau la neasomare? În ultimele schimburi numai la lucrul ăsta se gândea. A fost imun trei duzini de ani. Trebuia să iasă la pensie de un an şi douăzeci de zile. Dar a ţinut morţiş să mai rămână, n-avea alternativă de câştig. Şi editurile nu i-au răspuns. Adică numai una singură care i-a cerut foarte mulţi bani ca să tipărească cartea. A făcut un calcul simplu. Ar fi echivalat cu moartea a 278 de porci, sau 131 de cornute. Prea mult pentru 20 de exemplare. Nu meritau să moară atâtea făpturi pentru poezie. Alţii în locul lui nu ar fi negociat sau nu ar fi ezitat. Golescu o făcu cu veşnica compasiune ce îl caracteriza. Decât moarte nevinovată, mai bine tăcere!

    La ce să renunţe? La iubire sau la viaţă? Ajunsese singur. Singurel. Nu era un bogătaş în căutarea scoicilor avide de viaţă şi distracţie. Pentru omor nu se plăteşte regeşte numai dacă eşti monarh sau politruc. Nici un scriitor egocentric. Adică de gen, venerat pentru ideile conforme cu unele aspiraţii bine meditate. Era un simplu măcelar care lucra la marginea unui oraş mediocru şi ce nu avea origini alese. De ce s-a izolat de toţi? Nu mai putea iubi, deşi, până atunci îi îndrăgise pe toţi cu aceeaşi măsură. Fiindcă Vera îl fugise dincolo cu un străin. Şi-l lăsase, cum se zice, cu ochii pe asomare. Atât de mult s-a supărat încât nici nu mai răspunsese unor televiziuni care cu toată seriozitatea aveau intenţia să-i folosească unele versuri în dialoguri comice. Dacă îşi dădea acordul. Nu l-a dat. De ciudă şi tristeţe.

    La ce să renunţe? Iubire, viaţă? Adevărata întrebare. Îşi dădea seama că devenise insensibil. Dar nu şi-a băgat electrozii de unul singur în ceafă! Adevărata tragedie….

    Numai proştii iubesc. Iubir 4

    Iliescoi se întâlnise pentru prima dată cu Golescu într-o librărie. L-a recunoscut şi a rămas cu gura căscată, tocmai el, în persoană. Cum avusese atât de mult noroc? Aproape îi venea să bată din palme însă se abţinuse ca să nu pară penibil. Era absolvent de facultate, Golescu un ins bătrân de invidiat. Persoana publică pe care o admira până la venerare era însoţită de o femeie frumoasă şi tânără, şatenă, îmbrăcată în semitransparenţă. Sânii n-aveau oprelişti şi sutien. Nota tot ceea ce zicea. Inclusiv sunetele cenzurate, gen tuse sau nas înfundat. Era răcit. Golescu.

    – Nu ştii? Circulă tramvaiele la ora asta?

    Nu îi răspundea nimeni. De parcă ar fi fost o impoliteţe întrebarea nevinovată. În realitate nu era recunoscut. Golescu. Un jurnalist celebru, intrat într-un declin evident. Se mulţumise cu finanţările generoase şi renunţase la atacurile la persoană adresate politicienilor de la putere. Apoi schimbase macazul. Începuse să le cânte în strună guvernanţilor cu profit garantat. Declin. Obţinea, ce-i drept, reclame generoase, dar nu avea aceiaşi satisfacţie. Păsările nu mai deveneau mamifere, mamiferele erau pline cu bani între pene. Trăia în ţara naivilor, credulilor, nu le spunea proşti fiindcă nu era departe de ei, doar se născuse în zonă, Carlo Collodi reîntrupat sufleteşte aiurea. Totuşi era necesar să apară în emisiuni vulgare ale televiziunilor celor aflaţi la butoane şi să-i laude. Nu avea ce. Aşa că îi învinovăţea pe ceilalţi. De unde au avut bani pentru proteste? Îi era de-a dreptul greu să găsească argumente în favoarea lor. Ba de stânga, ba de dreapta, iar de centru erau toţi. Liberalii aveau comportamente socialiste mai mult decât neocomuniştii care erau de-a dreptul conservatori. Cum să-i împace pe toţi? Greu. La început a fost recunoscut pretutindeni pe unde mergea mai ales de parveniţi. La început. Apoi a intervenit declinul. Însă, era mulţumit financiar şi relaţionar. A scris mai multe cărţi publicate în edituri cu distribuţie naţionanlă. Dar le-a redus pe toate la moarte fiindcă n-avea talent. Predica un fel de realism fantastic la modă, de gen. Nu avea imaginaţie. Dar era ce se căuta în afară de senzaţionalul pueril.Pinocchio cu nasul înmugurit şi ofilit instant. Îngrăşământ funest. Altceva nu-i creştea. În afara contului. Sărăcea editurile că n-avea vânzare, nu conta, el se îmbogăţea.

    – Circulă? Întreba.

    – Nu. Da. Nu. Ba cum să nu.

    Găinuţa cocoşată! Aşa era poreclit Golescu printre confraţi. Scriitori de duzină sau jurnalişti. Femeile nu auziseră de poreclă. Era un avantaj nesperat. Oricum, uitase ce înseamnă iubirea, fiind dezamăgit de căsătoriile eşuate. Fusese însurat de mai multe ori. Şi lua calea divorţului de teamă să nu-i fie afectată averea. Ţinea la banii strânşi cu grijă şi compromisuri mai mult decât la orice. Nu credea în prostii de genul afectivităţilor mărturisite. I se făcea greaţă! Dar era publicat fiindcă cretinelile aveau trecere. Şi recunoaşterea socială. Nimănui nu-i plăceau lucrurile deştepte. Mai bine tâmpite şi comune, aveau şansa să demonstreze lumii întregi că sunt cea mai tembelă naţie posibilă. Cum altfel decât şi prin litere, filme, nu numai prin cerşetorii şi furtişaguri mărunte. I se umfla contul, cel mai important lucru.

    – Tramvaiele îţi plac? L-a întrebat Golescu când i-a venit rândul pe Iliescoi. Aşteptase la coadă liniştit pentru un autograf. O carte pe care o să o citească de la început până la sfârşit. O asemenea personalitate.

    – Da! A răspuns cu timiditate Iliescoi. De ce l-a întrebat tocmai acel lucru? Cum să-l contrazică? Doar nu-i plac, le evita bazându-se mai mult pe picioare, taxiuri ori alte mijloace nu atât de mult publice.

    – Vii cu mine după lansare? a venit o solicitare aproape spontană după ce l-a cercetat din cap până în picioare. Să mă ajuţi cu ceva? Nu l-a rugat, a fost suficient mesajul vag.

    – Mulţumesc. Da. Cu toată fiinţa… a spus cu un fel de emfază empatică, uitase că trebuie să se deplaseze spre înainte, alţii erau în urmă şi aşteptau salivând autograful. N-o să citească manuscrisul. Îl frunzărise între timp şi avea aceleaşi idei vechi: copilărie, comunism, trecerea spre o societate anarhică, aproape democratică, idei tâmpite de genul sexului fără perdea şi perversitate, banalităţi. Dar era încântat că a fost remarcat de marele Golescu ce îi solicitase un fel de ajutor. Lui. Ce mare o să se dea în faţa colegilor. Poate se împrietenesc! O fi fiind impotent şi îl roagă să se culce cu iubita? I-ar conveni cel mai mult. Şi aşa era un moş cam libidinos. Nimic de capul lui. Avea noroc că îl recunoaşte publicul. N-avea defel imaginaţie sau gânduri originale în texte. Criteriul unic al editărilor în ţară era notorietatea, nimic altecele.

    Începuse s-o studieze. O chema Anna, ceva de genul respectiv. Era înaltă, mai înaltă cu un cap decât el şi senzuală. Avea o rochie atât de scurtă încât tot se lega la pantofi să-i zărească desuul. Gata. Se îndrăgostise de asistenta marelui Golescu. O să se sacrifice de câte ori ar fi fost cazul. Şi fără să i-o ceară. Apoi avea subit remuşcări. Cum să facă aşa ceva? Trădarea începe cu mai multe speranţe decât obligativitatea. De ce să se înjosească într-atât? Era deja excitat. Se temperă destul de greu.

    – Hai la tramvai. Tu mergi cu restul cu taxiul, i-a spus Annei, luându-o de braţ şi pupând-o pe obraz, îi lăsase o urmă vizibilă de salivă acolo. Ea s-a şters destul de elegant, neatentă, zâmbind şi strâmbând o clipă din nas. Nu-i plăcuse, desigur, mascase greaţa finuţ.

    – Bine.

    Au aşteptat în staţie încordaţi. Aşa i se păruse lui Iliescoi, Golescu nu era încordat, defel, aproape aţipise pe bancă, nu îndrăznea să îl tulbure. Aştepta să vadă cu ce vrea să îl ajute. Spera ca Anna să fie subiectul.

    – Ai bani la tine? L-a întrebat Golescu pe tramvaiul numărul 2 cu care au mers patru staţii, au coborât şi ajunşi în parcarea unui mall a aşteptat să deschidă porbagajul unui suv din care l-a rugat să ridice un pachet, destul de greu. A închis maşina răsufând uşurat.

    – Da.

    – De la cine?

    – Păi, de la părinţi.

    – Te rog, aştepţi trenul spre capitală de la miezul nopţii şi îi dai naşului pachetul şi zece lei, uite aici, ca să îl lase la depou în Bucureşti! Trebuie să ajungă urgent până mâine la amiază. Nu sunt în stare să rămân treaz până atunci. Îi dau un autograf.

    – am deja unul.

    – nu strică să ai unul în plus. Cine ştie cât o să valoreze la bătrâneţe!

    – Şi Anna?

    – Ce e cu ea? Doar nu te-ai îndrăgostit şi tu! Numai proştii iubesc.

    Unde-i? Iubir 3

    – Unde-i?

    A luat borseta şi a golit-o în întregime. Două instrumente de scris, agenda, telefonul, chei neutile şi un pachet început de batistuţe. Le vârî destul de iritat înapoi, plimbându-se la început calm prin apartament. Deocamdată nu era enervat. N-avea motive suficiente. Chiar se opri şi căută ceva de mâncare în frigider. Nimic să îi stârnească interesul. Se mulţumi cu un pahar de apă filtrată. Derula timpul ca să-şi amintească mai bine ce făcuse ultima dată, poate aşa o să găsească ce căuta. Normal, când eşti disperat nu apare nimic în afară de câteva detalii vagi şi vide. De multe ori proceda asemănător, ultima locaţie a subiectului vizat, folosit, utilizat, îi era mai uşor să-l identifice şi nu se lăsa pradă hazardului. Nu-şi amintea nimic, dar chiar nimic. O să fie superficial, va reîntoarce casa pe dos.

    În debara n-avea cum să fie. Dar o bănuială îi dădea târcoale. O deschise. Doar lucrurile familiare cu colţul respectiv întunecat. Colecţie de pămătufuri. Şi cozi de mătură. Şi pantofi nefolosiţi. Nu.

    Plin de speranţă era încredinţat că este undeva la îndemână. Nu chiar ca în momentul în care îţi cauţi ochelarii de soare care îţi sunt pe cap. Ci ca atunci când şi-a spălat cheile de la maşină odată cu vasele în automatul din bucătărie. Măcar le-a găsit cu tot cu bateriile terminate şi circuitele distruse. Oricum, numai să scape de chin.

    Neatent deschise uşa de la sufragerie, lăsând piciorul în acelaşi loc, fixând ceea ce era dosit înapoia ei, gol, dar a întâlnit tocul uşii. Durerea de la frunte o ignoră. Nici măcar nu încercă o înjurătură sau enervare. N-avea timp de prostii adiacente.

    – Unde-i? Formă un număr de telefon din agendă. Sunase o singură dată scurt şi închise. N-avea sens să vorbească. De unde avea să ştie locul din apartament unde o rătăcise?

    A stors o lămâie coaptă şi a amestecat-o cu apă minerală, presărând o linguriţă de praf de scorţişoară. Plescăia de plăcere. Diluă şi miere de albine. Pentru un minut ignoră disperarea care-l cuprinsese. Totuşi era perseverent din fire. Se bărbierea gândindu-se la strategie, unde a folosit-o pentru ultima dată. Atunci lucrurile ar deveni mai uşoare, limpezi, s-ar apropia de foc.

    – Scuze, a trecut val-vârtej pe lângă o vecină frumoasă după care întorcea de regulă capul, nici n-a privit-o şi a deschis maşina. Normal, nu era în vehicul. Abătut reintră în bloc la timp ca să-i mai observe în depărtare picioarele şi fundul apetisant, buclele aurii şi lungi până în dreptul umerilor. Uitase, dar îşi reveni imediat.

    Era o chestie esenţială, de supravieţuire, nici măcar din casă nu putea ieşi fără, dar nu erau cheile sau actele personale. Văzu sticla de vin roşu de pe masă. Mai că o desigilă, însă, fiind zi, nu noapte, renunţă principial. Nu o să se apuce de băut tocmai acum. Începea să se agite şi se lovea cu palmele peste fese. Un fel de tic din copilărie. Când primea bătaie dacă-şi pierdea cheile, banii, ghiozdanul în drumul de la şcoală spre casă. Câteva sute de metri pline de aventură, distracţii, ademeniri contagioase.

    – M-ajutaţi? Întrebă privind în sus. Vedea tavanul alb cu uşoare fisuri colorate mai intens în colţul din stânga sufrageriei. Era necesar să zugrăvească. Dădu din umeri.

    Se făcuse amiaza, nici la serviciu nu plecase, inventase o scuză tâmpită după doi ani fără concediu, voluntară alegere cu promisiunea că o să recupereze ziua sâmbăta. Oricum se plictisea când nu lucra. Îi făcea plăcere activitatea, în folosul mai multora, nu numai al lui. Doar nu o sta ca un tâmpit egoist toată ziua la televizor, în pat sau baruri.

    În dormitor nici vorbă. Era singur de o vreme. Folosi pretextul ca să tragă draperiile şi să deschidă geamul. Uşa se trânti cu violenţă de la curent. Şi balconul era deschis. I se păru că aude cioburi. Poate s-a spart un geam. Şi ce? Nici în dulapuri nu era. În noptiere nu avea cum să încapă. Exclus. Se trase de ambele urechi nervos. De mai multe ori.

    Cioc, ţoc, cioc, cu timiditate. Cineva era la intrare. De ce nu folosise soneria? Nu înţelesese şi deschise. Era tipa apetisantă, vecina, care destul de nesigură îl invită la o cafea. Inedit. Neaşteptat. Ciudat. Bluza de in vaporoasă, opacă şi înflorată lăsa să i se întrezărească sânii ca portocalele neambalate. Blugii perfect întinşi îi apărau picioarele perfecte. O să-i dea mai greu jos. Îşi spuse grăbit. Cu zâmbetul pe buze i-a spus că vine cu plăcere. În zece minute. Timp în care gândi că o să facă un duş fulger. De când aştepta o întâlnire, dar n-avusese niciodată curajul să o întrebe. Pa. Pa.

    Intră în baie cu entuziasm, se dezbrăcă, îşi înghesui toate hainele în coşul de rufe plin şi se puse pe toaletă. Eliberare. Era constipat şi se grăbea să termine ce nu avea de gând să înceapă. Dacă s-ar screme? Nimic. S-a şters oricum şi uită de întâlnire.

    După un timp a primit un mesaj: „Scuză-mă! A trecut două ore. Nu mai pot aştepta. Trebuie să plec în oraş. O lăsăm pentru altă dată!” era vecina nemulţumită. A pierdut ocazia visată. Ce să mai facă? Boul e bou, prostul e prost, numai isteţul are marele avantaj că poate fi orice. Suspină şi începu să recerceteze locurile.

    Trebuia s-o găsească. Unde dracu a pus-o? Ce era atât de greu de priceput. Fără ea nu poate să facă nimic ca lumea. Era mort, paralizat, imobilizat. Aşa gol se plimba prin apartament şi se trăgea de urechi, izbindu-se alternativ de buci, fiind şi mai trist că ratase o cafea cu o femeie frumoasă, dar nu frumoasă, deosebită, dar nu numai inedită, dorită cu aviditate. Fusese prost. O să-i treacă?

    A ajuns la înserat şi aprinsese luminile. Tot atunci desfăcu sticla de vin roşu şi se servi cu un pahar. Ca să-şi alunge supărările luă şi o ţigară de foi şi o savura pe geamul de la bucătărie. Era dezbrăcat şi se făcea răcoare. Stătea sprijinit de pervaz şi caloriferul rece. Îşi ţinea organele genitale mai departe de el, rece şi sec, nu fierbinte şi umed. Raiul senzaţiilor. Privea la etajul de dedesubt, nu venise acasă, nu era nicio sursă de viaţă.

    – Unde-i? Uşor ameţit reîncepu căutarea. Închisese toate ferestrele. Era frig. Porni televizorul şi-l dădu suficient de tare încât să nu audă nimic, nici măcar interfonul. Unde a reuşit s-o rătăcească? Se întreba cu gândurile aiurea, visând că stă cu capul între sânii ei şi nu mai pleacă de acolo, senzualitate ratată.

    – Unde-i? Nici aici, nici acolo…. unde-i

    Ce cauţi, se întrebă la un moment dat, fiind sigur că ar fi mai lesne ca să depăşească disperarea, depresia, ceva de genul respectiv.

    – Iubirea….

    – A,a,a… făcu ca un om mirat.

    Nu ştiu…. şi îl pufni râsul. Scăpase.