Mundo – publicat in octombrie 2015

  • Mundo… rostea bolnavul destul de des. Alţi termeni nu articula. Îşi reducea întreaga lume la un cuvânt sau trăia lumea printr-un cuvânt. Simplu. Simplitatea-i eficientă dacă o accepţi cu desăvârşire. Iubea totul şi întregul i se reîntorcea cu aceeaşi măsură. Mundo.
  • ???

Câţiva amici l-au vizitat pe Ioneluţ la spital. S-au tot înţeles când să-l caute, când să-l vadă, când să se întâlnească şi după câteva tentative eşuate din pricini evident nesemnificative, nu era vorba despre un chef sau o joacă în aer liber sau la club, aiurea, au ajuns la neurologie. Trecând peste toate tergiversările posibile găsite-n caracterul lor egoist şi neempatic, până la urmă, s-au întâlnit şi au intrat cu un aer de superioritate, trufie şi încredere, epatând şi mascând temerile personale în legătură cu spitalul văzut mai degrabă din exterior şi cu indiferenţă, simbolizat ca o piază rea mai degrabă decât ca un loc unde se încearcă îndulcirea destinului. Aveau cele mai elementare frici bărbăteşti de vreme ce erau relativ sănătoşi şi-au evitat vizitele nefireşti, după părerea lor, în spitale, minţind, devenind subit ocupaţi, plecaţi în delegaţii sau obosiţi până la epuizare, nu era un loc comun în care să se regăsească iar o fiinţă mai speriată sau mai indiferentă decât bărbatul sănătos nu există în rasa umană. Dar pe Ionuleţ nu s-au încumetat să-l lase baltă total de ruşine faţă de ceilalţi. „Când trecem pe la…?” a fost o întrebare stupidă pusă de unul dintre ei când s-au întâlnit să urmărească un meci de fotbal, din cupele europene, o echipă bucureşteană care lua o bătaie tristă acasă. Plictisiţi, au căutat să-şi abată gândurile de la joc şi, cum sadismul naşte de regulă depresii s-au gândit la Ionuleţ. Nu-şi prea puneau decât problema fofilării. Au amânat cât au putut, fiecare bucurându-se de suita de tergiversări punctuale, dar, până la urmă, au fost obligaţi să se conformeze şi să participe după trei luni de la declaraţie. Nu-şi prea revenise. Dacă vrei să termini existenţial un mascul e suficient să-l internezi câteva zile într-o secţie care are şi morgă, ajunge aproape de zero, îşi dă arama pe faţă, meschinăria, fricile, toleranţa sau apatia şi dezertarea. Se vede învins fără să fie cazul. Iar anotimpurile trec unele pe lângă altele schimbate, diferite, spectaculoase. Temperaturile scad sau urcă succesiv. Cui îi mai pasă dacă are un tavan deasupra capului? Cui îi mai pasă dacă are un spital deasupra tavanului… sănătoşii cu sănătoşii, restul internaţi! Erau conştienţi că, mai devreme sau mai târziu, o să ajungă şi acolo, dar până atunci ignorare, iubire, indecenţă, inocenţă.

  • Mundo… Ionuleţ ridicase o mână deasupra capului din patul alb, umbrind nesemnificativ pereţii crem. Urma degetelor se reflecta pe tavanul alb, şifonând cearceafurile cândva apretate, ajunse azi doar albicioase. În spital lucrurile se decolorează constant. Ce este viu capătă inerţia palului. Numai în lagăre este un adăpost venerat. În rest, pace şi simboluri tăcute. Movul devine apus, cremul descompus, respiraţia veselă ajunge sacadată iar cea fragmentată sfârşeşte-n ritmuri vagi sau absente. Fiecare zi e reală fiindcă poate ajunge cu adevărat ultima. Eutanasierea veseliei. Singurul continuu autentic, sacru, divin şi diferit se întâlneşte cu umbrele mincinoase. Degetele păreau că au şi pămâni ce inspiră alcoolul incolor, insitent, miros ce nu-l vor putea uita niciodată de vreme ce au ajuns să locuiască un timp împreună. Nunta morţii renegate. Mâna ridicată rămăsese dreaptă. Nu avea trei, doar două, atacul cerebral suferit era un mister, doctorii-s cei mai aproapiaţi de neînţelegere şi la maturitate în lumea asta, asemănându-se cu copiii naivi şi pofticioşi, nu ştiau de unde apăruse şi de ce lovise, ci doar unde. Oricum, era hipertensiv şi compulsiv, mai ales când nu era cazul, ca un bărbat adevărat ce-şi varsă frustrările şi nervii oriunde, cu orice plăcere întâmplător întâlnită.

Prietenii veniţi în vizită după multe zile de comă profundă păreau deranjaţi de imposibilitatea bolnavului de a rosti şi altceva, doar mundo, ceva de genul ăsta şi, mai ales, de neputinţa de a-l înţelege. Mai bine s-ar fi dus la priveghi sau s-ar fi afumat. Timpul regăsit în consum. Ori s-ar fi uitat la fotbal. Campionatul abia începuse şi nimic nu era predictibil. Nici măcar arbitrajul.

  • Ce spui? La ce te referi? întrebau, aşteptându-şi rândul ca la teatru, ispăşiţi cu aere: ce vrea şi ăsta, aproape falşi fiindcă primeau un răspuns unic. Şi mirosul insistent din spital îi cam indispunea. Acolo-i boala. Şi bolnavi lângă cu care nu doreau să se învecineze, voit, nenecesar. Acolo se caută îmblânzirea efectelor biologice devastatoare, cauzele aparente, nicidecum alea adevărate. Toate tratamentele-s standardizate, pe când pacienţii nu. Diagnostice identice, dar minţi diferite, rezultate bulversante. Din acea cauză ori, mai simplu, de teamă se foiau neliniştiţi de pe un picior pe celălalt, întorcându-şi capul, mijlocul, umerii, până la urmă, ce mai aveau ei de întors, nu de ridicat, ca să scape odată. Nu era casa lor. Orice putea fi considerat un loc de adaptare sau acasă, numai spitalul nu, că-i prea fără culoare şi cu mirosurile medicamentoase ce te adorm. Totul pute la fel: antibioticul, acidul acetosalicilic, serul fiziologic, infirmierele, doctorii. Naşpa. Bărbaţii-s mult mai puţin rezistenţi la boli. Nu-s în stare să empatizeze decât necontrolat, hazardat şi hilar de parcă ar fi cosmonauţi ce suferă de alzhaimer şi vor să se îmbrace în spaţiu. Inconfundabil, oricâte pufuri ambientale se foloseau tot inspirau alternativ miros de urină, alcool medicinal sau clor prezent efectiv sau numai în mintea lor. Oricum, erau speriaţi, palizi şi nu lăsau să se vadă prea bine temerile fiindcă se dădeau mari unii mai mult decât ceilalţi. Doar nu s-or face de minune! Oamenii excrementează continuu, fără întrerupere, iar sondele, cei obligaţi să le suporte, abia mai fac faţă. Spitalele sunt exclusiviste, profită de slăbiciunea omului şi-l devalizează direct sau mijlocit. Taxează căcatul cu vârf şi îndesat. Mai ales în statele foste comuniste. Unde sărăcia-i mare şi furtul pe faţă imens din cauza ignoranţei autorităţilor cărora le e frică că o să ajungă şi ele acolo. Vor preferenţialitate şi atunci închid ochii amăgindu-se că o să le fie mai bine. Aiurea. Dar sentimentul de siguranţă elitistă e important şi liniştitor. Oricum, dacă e ceva sigur în existenţa terestră validă şi reală sunt excrementele! Fără ele umanioara nu-şi justifică fiinţarea. „Sunt ceea ce mănânc!” aproba tăcut Gogu Golescu, gândindu-se că nu era în stare să se abţină. De la mâncare, la sex, cu pauze nesemnificative de aer respirat. Dependenţe majore. Natural, este bine, nimic, este explicabil, artificial, este de înţeles.
  • Mundo! era un fel de exclamare ca a unuia supărat şi iritat că este neînţeles, în subsidiar, cum dracu ceilalţi nu pricep sensul unei dorinţe explicite a unui muribund? De multe ori oamenii nu înţeleg ce-şi doresc apropiaţii şi chiar îi iau în răspăr, vorbesc de faţă cu ei ca şi cum cei aflaţi în comă profundă ar fi absenţi. Dar auzul e ultimul simţ pe care omul care se află la răspântia dintre moarte şi viaţă îl pierde. Chiar de nu pot răspunde, muribunzii aud, simt, suferă. Sunt prea plini de propriile gânduri şi habitudini ca să priceapă alte nevoi, oricare, oricât de apropiate sau îndepărtate.

  • Ce vrei? Să-ţi aducem ceva? întrebă Sorin vizibil îngrijorat şi judecând ca un profesor de matematică. Sorin avea un ten palid, alb, întotdeauna, nici măcar când se înfuria nu reuşea să-şi coloreze pielea sau altceva. Anemia şi problemele pulmonare îl făceau să arate ca un cadavru mobil dar era indiferent de mirările şi nedumeririle celorlalţi. Din copilărie fusese ca o foaie de hârtie nescrisă sau ca un cearceaf de bumbac nefolosit. Se considera în glumă sau în serios, nici el nu ştia cu siguranţă, pur. Neprihănit. Diferit. Iar ochelarii cu rame fie roşii, fie negre accentuau contrastul şi-l făcea mai vizibil. Ziua, noaptea, oricând. Descumpănea trecătorii. Uneori şi cunoştinţele. Se făcea că devine mai alb decât memoriile comune, lăsa impresia că ar exista cultură de la zero, cunoaştere din nimic, naivitate totală. Ori, dimpotrivă. Aveau o necunoscută. Mai multe. Bairam. Aducem, aducem, ai încredere! Orice vrei! Hai să-i cumpărăm! Ce? vorbeau cu un fel de bună-voinţă şi chiar se entuziasmaseră molipsitor gândind cu voce tare că pot fi de ajutor. De fapt, urmăreau să părăsească locul cât mai repede, să reducă timpul pe care-l petreceau în interior. Ca în cazul naşterii la termen sau premature. Mai bine, în orice caz, dincolo, afară, în libertatea de mişcare arbitrară, necunoscută, gen. Egalitatea nu există nici măcar în matematică dacă schimbi bazele de calcul. Omul nu poate fi Isus şi nici invers. Deci, ori Isus n-a fost om, ori fiecare om este Isus. Pământenii aleg cea de-a doua variantă, mereu, mereuaş.

  • Ce? Staţi, măh, liniştiţi. Nu ştim ce vrea. Poate nu-i vorba de un lucru. Ne transmite ceva! spusele lui Golescu erau sarcastice, chiar sictirite. În realitate era în timpul acriticofob, îi venea să se certe, să se contrazică cu oricine exasperat că a ajuns într-un loc pe care-l detesta cu toată fiinţa. Mai mult, se pare că îşi dispreţuia amicii, condiderându-i pe moment proşti şi se enerva tot mai tare că nu găsea cu cine să se certe. Poate ar fi bine să intre în dispută cu alzhaimerii din saloanele din spate, ăia din aripa izolată. Nu puteţi intra acolo decât cu legitimaţie specială. Nu forţaţi uşile! Le-au dat indicaţii asistentele când au coborât din lift la etajul cinci. Cum naiba au cedat şi au ajuns pe-acolo? Dezinteresaţii pot ajunge la adevăr. Numai cei care vor cu orice preţ să demonstreze că au dreptate se înşeală. De regulă. Regulaţi sau regulate.

  • Oamenii vor lucruri, mai ales când sunt bolnavi şi cer mâncare. Au pofte! Multe. Şi eu când am avut rujeolă, în copilărie, mâncam numai castraveţi muraţi! sughiţă Parfir, scuturându-şi niţel valurile de grăsime sănătoasă de pe faţă, burtă, bărbie, chiar şi de pe pleoape. Era ca un personaj din animaţia clasică ce ţine ochii pe jumătate deschişi din cauza greutăţii pleoapelor. Lenea sau neputinţa de-ai deschide complet îi dădeau un şarm aparte. Grăsuţul afectuos-simpatic. Lăsa impresia unui romantic, perpetuu îndrăgostit de lucrurile din jur, dar mai ales de mâncare. Omnivorul terestru desăvârşit. Ce poate fi mai bun în viaţă decât gustul, limba ce-l pipăie, buzele ce mângâie, obrajii ce ocrotesc bucatele, traheea ce le canalizează înspre unde le este locul, stomacul ce se minunează, mai sunteţi? Şi mişcările le făcea în reluare, însă respira neaşteptat de suplu. Ca un atlet. Dacă stătea pe scaun. În condiţiile în care nimeni nu deplasa şezutul. Măcar ştia ce îi place în viaţă. Sau se complăcea în degustare. Să se termine odată, totul!

  • Bravo! îl bătu pe spate Golescu, retrăgându-se să-i facă loc să se sprijine pe un pat cu laturile metalice. Avea un ocupant în comă, sau, cel puţin, aşa i se părea, dormea profund şi nu se trezise defel când au intrat buluc în salon şi au început să vocifereze despre Mundo, Mondo, ceva de genu. Parcă erau la un meci de fotbal şi făceau valuri cu o exclamare. Nimic nu e mai libertin ca fotbalul, circul modern amalgamat, andalizat. Poţi înjura, bârfi, să te cerţi, bate, îmbăta, ignora, urla, caracteriza, lovi, bolborosi, destresa, consuma chestii interzise, uita de femei, contrazice, isteriza, cu sau fără palpitaţii, orice. Mai ales poţi uita ce te enervează în modul propriu, uiţi de impostură şi te poţi răzbuna efectiv pe vecini, colegi de serviciu, stat, externi. Cum? Te iei la bătaie cu galeria adversă. Pumni în meclă sau coji de seminţe în cap, fumigene în urechi şi flegme pe scalp, orice, orice doreşti. Iar cine zice mundo îl calci în picioare, îl netezeşti urechile, razi scalpul, lipeşti nările. Golescu privea intens pacienţii, înroşindu-se cât de cât, controlându-se timorat de gândurile ce nu erau toate a lui. Nu era niciun meci. Păcat!

  • Felicitări! insinuă zeflemitor Bogdan. Castraveţii erau moi sau tari?

  • Boi! Fără articulare, ca şi cum n-ar mai avea importanţă atribuirile.

  • Mundo! răsunase o tonalitate identică cu cea anterioară. Ilariu lăsă un fir de salivă să i se prelingă de pe mijlocul gurii, pe bărbie şi parcă se încruntă fixându-l pe fiecare. Nu mai aveau chef să plece la cumpărături. Prea mult timp de pierdut, cu întoarcerea, mai ales. Aşa făcea Ilariu când se enerva numai că reuşea să-şi ţină sub control saliva. Făcea o bulă, maxim două precipitându-se şi le reabsorbea imediat, imperceptibil. Era evident că nu dorea obiecte. Dar nici nu s-au grăbit să-l cureţe de spuză. L-au lăsat aşa. Nervos. Indiferenţi. O să se usuce cândva, cumva. Nu râdeau însă simţeau un fel de veselie când îl priveau. Ar fi fost în stare să-l ridice din pat şi să-l ducă la fetiţe aşa cum arăta. L-ar fi lăsat într-un grup. Tot mundo, mondo ar fi spus? Îl memorau fizionomia să-şi amintească mai târziu şi să se distreze, măcar nu şi-au pierdut vremea fără să se simtă bine, pariind pe care o să fie următorul panicat. Era mai fain de s-ar fi căcat pe el! gândeau, cu intreruperi punctuale, naivi, fără să ştie că purta scutece pentru adulţi. Nu că le-ar fi păsat. Dar le-ar fi putut folosi pe cele murdare în bătăliile cu ultraşii adverşi.

  • Aha. Înţelg. Ne spune că a călătorit mult în ultimul timp, făcu Golescu abătându-şi gândurile proprii înspre cele comune, comunicabile, cu o impresie vagă de înţelepciune, descoperită subit, chiar întâmplător. Avea scutec de adulţi? se întreba cercetând curios punga de la marginea patului. Intuia că nu-i apă, probabil urină. Doar nu erau în deşertul postrusesc apocaliptic! Sau chiar se înşeală şi-i o sursă de hidratare?

  • Doruţul clipi mai repede din pleoape. Au ajuns la un acord cu toţii.

    • Ai călătorit şi acolo ţi s-a înfundat! Te-ai îndrăgostit! spuse Sorin cu vocea mieroasă. Devenea tot mai alb pe măsură ce vorbea. Era firesc, de vreme ce uita să respire şi-şi depigmenta circulaţia sangvină anemică. Ştiu că ai fost plecat o perioadă bună de timp. În Grecia, Cipru sau Macedonia. Undeva prin zonă? Aşa-i? îşi bătea degetul de tâmpla dreaptă şi vorbea mai tare decât ar fi trebuit. Ca un profesor în spaţiul public. Să-l audă toţi, şi-n fundul camerei, barului, restaurantului, cinematografului, malului. Nu că le-ar fi păsat, cumva, celorlalţi. Unora, poate. Chestie de creştere.
  • Mundo! ca un răspuns afirmativ.

  • Te-ai îndrăgostit de una sau de mai multe femei? vorbise cam sec Golescu, deranjat de infirmierele care se oţăteau şi se făţâiau grăbite spunându-şe că trebuiau să mai schimbe pe câte cineva…. erau şase pacienţi în salon. Ca în armată erau obligaţi să iasă pe hol cu toţii, oferind politicos intimitatea dorită, întrebându-se ce mai caută acolo, când pot să dispară. Îi spălau pe rând. Purtau scutece. Rahat. Adulţi neputincioşi! De parcă erau copii. Ăştia se cacă pe ei! Îşi deşărtau intestinele! Groaznic. Meditaţiile revelatorii nu-i dădeau pace. Mereu se găsea cineva care să facă pe el la propriu, nu la figurat. Şi le tremurau mâinile, picioarele ori buzele. Trist. Nu-i o lume normală! Dar parcă prefera efectul propriu de aici, decât cel simbolic din exterior, din societate. I se făcu cu adevărat milă. Se îmblânzi şi afişă un aer cald, împăciuitor.

  • De mai multe! Nu fii prost. Nu stă în una, nu-l cunoşti? E un creştin musulmanizat.

  • Şi a lăsat-o gravidă! Deh. Se mai întâmplă. Şi nu vrea să facă avort. Va creşte copilul singură, fără ajutor. Vorbi Parfir pe hol mai tare decât ar fi fost cazul şi cu năduf. Chiar se înveselea la gândul că măcar Ionuleţ are copii de care nu ştie. I se făcu foame, poftă de plăcinte cu brânză dulce şi inundate în smântână sau frişcă nevegetală, asezonate cu zahăr vanilat şi scorţişoară, fierbinţi. Neapărat fierbinţi să vadă separarea siropului în care plutesc.

  • Ce? făcu Sorin deranjat de subiect. I-a întors spatele mâhnit, dar trăgea cu urechea la ce mai debitau.

  • Ionuleţ, de asta vorbeam, se reînsufleţi Parfir când încerca să-i convingă pe ceilalţi că a descoperit adevărul. S-a încurcat cu cineva în concediu, o străină cu iubirea fulgerătoare şi intensă, o tipă isteaţă şi pătimaşă, râgâi cu gândul la desertul nemâncat, spuse pardon şi continuă, un fel de feministă ascunsă, senzuală, părul ondulat, picioare alergate, tropăi cu trunchiurile în formă de X ale propriilor membre, sâni medii, dădu din urmeri, intelectuală sau cu studii medii, îşi aranjă părul unsuros, dar care ştie ce vrea de la viaţă, dorea un copil numai pentru ea, fără să implice un mascul idiot în creştere şi o să fie din nou tată. Chiar dacă n-o să ştie niciodată lucrul ăsta! Pe ea îl interesa doar spema lui, pe el, să aibă un copil din flori sau mai mulţi şi chiar nu fuge de responsabilitate, o evită elegant. Nu mi se pare corect. Să ai copii pe care nu-i cunoşti. Cutume cotidiene.

  • Treci în salon! În pat cu tine! I-au sugerat ceilalţi! rânjind de argumentele imbecilizate. Poate nu chiar imbecile, dar nepotrivite.

  • Haideţi afară! De tot, plecăm…

  • Şi Ionuleţ?

  • Plecăm.

  • Staţi puţin! Aşteptaţi-mă aici! Un minut.

  • Parfir intră cu un aer complice în salon, mirosea încă a căcat, aerul condiţionat nu-l scosese pe tot din încăpere, era prea devreme pentru vizite, se aplecă înspre Ionuleţ şi-şi şopti la ureche că ştie că o să mai aibă un copil cu străina lui.

    Ionuleţ a făcut ochii mari, mari, Parfir s-a întors frecându-şi mâinile satisfăcut, şi a ieşit grăbindu-se să-i prindă pe ceilalţi din urmă. Mergeau la o bere, sau mai multe, apoi acasă, la copil sau la mai mulţi… cine ştie.

    Parfir a avut o recădere, un nou atac cerebral, a intrat în comă profundă şi a murit după o săptâmănă. Avea o grimasă pe buze. Zâmbet sau mâhnire, nimeni nu-şi dădea seama.

    Anunțuri

    Plângăciosul din mine, publicata într-o revistă din Cluj

    Plângea uşor. Oamenii nu îl suportau din această cauză. Chiar de se distrau pe seama lui, pe urmă se plictiseau şi nu ştiau cum să scape mai repede de imaginea bărbatului care plângea instantaneu fără să aibă motive serioase. La cea mai mică adiere sentimentală pe care interlocutorul o lăsa să se desprindă de buze: „ce mai faci?” cu un suspin la mijlocul propoziţiei. Nu era nici băut, dar nici total treaz. Destrăbălarea senzorială era deplină. Şi dacă nu era interesat să-l impresioneze, găsea motive în cele auzite „bine?” Psihologii spuneau că avea o labililate depresivă agresivă. Ghicitoarele că e blestemat. Damele că e efeminizat. „Destul!” Dar nu-i păsa. Nici măcar de statutul masculin. Se mustăcea repede. „Bună dimineaţa!” Dar hohotele îi dădeau, în primă instanţă, o senzaţie de eliberare grozavă, aşa ca o căutare perpetuuă a frumosului şi regăsirea acestuia în orice, inclusiv în urât. Sentimentele desţelenite reuşeau să-şi alunge supărările mocnite înăuntru cu anii sau cu clipele muntoase, instantaneu. Dar cum să nu plângă în momentele în care percepea bunătate, măcar o fărâmă, chiar şi un efect  involuntar, în ceilalţi? Oamenii fac răul din ignoranţă, din neştiinţă sau necunoaştere! era un principiu platonic antic. Îl transpusese în cotidian, în secolul XXI: oamenii mai fac bine altora numai din ignoranţă, din întâmplare! „Mai îl ţii minte pe… sau pp?” Simpatie. Altruism. Suferinţă dusă, mai departe, cu uşurinţă. „Nu!” Însă, avea şi o conştiinţă critică prin care își analiza negativ acel obicei care îl cam deranja atunci când trebuia să se elibereze lucru care se întâmpla, ce-i drept, de câteva ori pe zi.

    Clipele în care lăcrima abundent, alimentau un deja-vu al deşteptării. „Dispari?” Se retrezea ca un câine stropit cu apă rece, frivolă, umedă chiar de era la amiază sau în alte momente banale. Înviorat de obrajii uzi vedea chiar mai bine, stelele noaptea, ciorile ziua ca şi cum ar fi redobândit culorile şi formele corecte după o operaţie de cataractă, parţial reuşită. În oraşele poluate şi neîngrijute predomină coţofanele şi muştele. Porumbeii sunt rari. Vrăbiuţele nesemnificative. Era, totuşi, nemulţumit, supărat pe sine însuşi, fâstâcit chiar când, din cauza propriilor linii faciale caraghios curbate, ridate, lacrimile îi ajungeau aproape de nări şi paralizat de uimire se pomenea că, fără să îşi dorească cu adevărat, le gusta. Mmm…. Doar alţii vând  porcării toxice, dar săţioase sub M, nu ca ale lui, smerite, ecologice şi utile cu zero calorii. De pipăit le pipăia. De văzut nu avea cum să nu le observe. De auzit, clipoceau. Căldura o proba. De ce să nu le şi guste? Omul trebuie să încerce toate experienţele. Nu mai era tânăr, dar aşa a fost dintotdeauna. Molcom. Anacronic. Defazat sau întârziat. Însă impulsiv. Se aprindea repede dar se stingea vitezoman. Beţia avântului pierdut. Este minunat, magistral, magnific.

    La început făcea pe nevinovatul şi le încerca cu vârful limbii, deşi îşi propusese să renunţe la acest obicei obsesiv. Oamenii sunt maniaci. Dependenţi de anumite ritualuri. Era dependent de propriile lacrimi, doar nu putea merge aiurea, să sară pe cei care plângeau şi să le lingă secreţiile lichide. Ar fi o modă inedită. Nu îi plăcea ineditul decât individual, propriu, singular. Fără să îi implice pe ceilalţi. Mai ales că, de regulă, oamenii mari se abţin să plângă, sunt rari, şi consideră că este un obicei de prost-gust, o antipatie sau o slăbiciune declarată. Se ascundeau. Copiii plâng mai uşor, sunt sinceri, însă ar putut fi considerat un pedofil. Oricum, nu era aşa, era un plângăcios.

    Mai târziu, către sfârşitul potopului le trăgea adânc spre sinusuri. Le strivea cu limba de cerul palatin pentru a-şi simţi mai bine apa căldută, uşor salinizată, doar, doar putea să facă şi gargară, însă din politeţe faţă de umanitatea potenţial interogativă îşi refuza impulsul hotărât şi încruntat de frustrare. Odată, odată îşi va da drumul. Dar amâna momentul cu o plăcere perversă, cu cât mai târziu, cu atât mai intens o să simtă. Norii se împrăştiau şi lăsau loc stelelor îmbăiate de orizontul purificat. Totuşi, când inspira o făcea adânc şi cu sunet, ceva de genul unei bolboroseli. Dopul care i se punea în adâncul gâtului se pietrifica. Nu putea strănuta, nici măcar nu tuşea, dar sufocarea îl înspăimânta tare, încât intra în panică şi replângea, încă o dată, fără motiv sau cu acelaşi motiv, cerul albastru, îi era frică să nu moară. Concitadinii, interlocutorii, vechii tovarăşi mutandis mutandi în capitalişti pur-sânge căutau, cum era normal, să îl liniştească dar nu reuşeau decât după minute bune, când limpezimea propriului cortex era întinsă la maxim. Deh, putea să cadă lat în faţa lor, mort, ca un neghiob, şi să le formeze pentru viitor false scenarii cognitive, chiar mnezice de pseudo-vinovăţie. Oricum nu le-ar fi păsat dar nu avea de unde să ştie lucrul acesta. Nu avea sens să le spună că, în realitate, plângea de fiecare dată şi pentru sine, ar fi fost considerat nebun, mai bine era să le lase iluzia că a fost înduioşat exclusiv de afirmaţiile interlocutorului. Era dependent. Dependent de propriile lacrimi, constituia un gând care îi ridica serioase semne de întrebare.

    În realitatea primitivă îi stătea în intenţie să plângă fiindcă se chinuia să găsească asociaţii cu toate persoanele trecutului, cu toţi oamenii pe care i-a cunoscut şi care, din fericire, au trecut spre cele veşnice, şi, din ciudă, îi invidia, erau sus, bine-mersi, numai el se chinuia pe pământ ca o babă ce suferă de incontinenţă urinară. Nu avea probleme cu prostata, era groaznic, măcar ar fi avut un semn că sfârşitul i se apropie. Nimic. Nimic. Deşi, uneori, tot impulsiv şi volitiv, lăsa câteva picături de urină să îi păteze chiloţii, nu o scutura deloc, aşa, ca să fie în ton cu şefii, mai mari sau mai mici, în toalete. Era un bărbat viril, înconjurat de femei dezinteresate, puternice, dezinvolte, senzuale, dezmierdate de mulţi bărbaţi din jur care aveau serioase probleme cu prostata. Nu avea defecte şi nu ştia cum să le provoace. Să le inveneteze? După ce a lecturat un studiu aflase că ardeiul iute şi laptele pot genera inflamaţii ale prostatei. Datele sociologice erau explicite şi păreau a sta în strictă corespondenţă. Aşa că s-a surprins că mânca cu regularitate ardei iute pe care îl stingea ca un alcoolic cu lapte. Sughiţa mult, mai ales în pauza de prânz, îi dădeau şi lacrimile, ceea ce îl mulţumea într-o oarecare măsură. Apoi descoperise legătura între suferinţele masculine şi sex. Ce cuvânt minunat! Activităţile suprasolicitante conduc la prostatită. Medita aprobator. Timiditatea îl ţinuse departe de femei. De bărbaţi nu putea fi vorba, ar fi fost ca şi cum s-ar fi regulat cu un wc înfundat. Masturbarea? Bârrr. Nu putea să o mai practice de când odată i-a venit să caşte. Doar o făcea cu ambele mâini pe care le scuipa înainte să le lubrefieze, aşa ca scoţienii. Una nu îi era suficientă. Cum să-şi pună mâna la gură?  Şi îi venea să rădă. Hilaritatea îi alunga căscatul. Dar voia să se manifeste. Şi îl dureau fălcile. A rămas aşa cu gura căscată, aşteptând actul reflex motor care nu putea să înceapă deoarece rânjea, zâmbea sarcastic. Starea de tensiune l-a ţinut încordat de dimineaţa până înainte de culcare. Voia să caşte, lăsase dracu alte activităţi, dar nu putea. Râdea de sine cu compătimire. Avea o mutră de idiot, de bou care nu poate să sară peste o vale fiindcă e secată. De ce să poarte cămaşă roz ca să-şi etaleze afectivitatea, sensibilitatea şi masculinitatea? Mai eficient era să plângă. A ajuns într-un târziu la spital, la urgenţe, buco-maxilo-faciale, parcă şi numai acolo au reuşit să-l învenineze cu o siringă pe baza căreia a reuşit să-şi reînchidă fălcile.

    Gândea că va veni ziua în care o să înduioşeze pe cineva. Dacă nu, o să-şi plângă de milă, la început, apoi o să se dispere că moare înecat, pe urmă că de ce nu i se întâmplă ca la musulmani. Să fie înconjurat de o căpiţă de virgine. Măcar să le vadă, dacă altceva nu îl lasă să le facă! Să fie minţit frumos, adică, până la urmă, credibil. Nu era prost. Avea o inteligenţă peste medie, aşa cum o au oamenii timizi, creativi, suspicioşi, bănuitori, sentimentali. Se prindea imediat dacă încercau să îl ducă cu preşul. Direct, indirect, oricum. Le răspundea ironic sau tăcea mormânt. Însă, complimentele le dispreţuia cu toată fiinţa. Voia să fie iubit, dorit, venerat, până la un anumit nivel pentru ceea ce reprezenta. Numai cu faptele, nu avea încredere în vorbe.

    Femeile vor cuvinte. Avuse o simpatie la birou, în urmă cu câţiva ani, atunci când era novice, tânăr angajat. Şi era frumoasă, blondă, cu simţul umorului. Groaznice i se păreau personajele care luau glumele în serios şi se ofuscau de cuvintele de spririt, de ironiile cu bun-simţ şi care râdeau numai dacă erau avertizate că o să urmeze o glumă sau un banc. Uneori zâmbeau forţat, de erau spuse de colegi, se chinuiau să chicotească de erau rostite de superiori sau de aveau vreun interes. Ea râdea şăgalnic sau isteric, cu toată gura, cu colţurile până la urechi, dar se oprea voit după câteva secunde, cercetând reacţiile celorlalţi, când vreo şoaptă era rostită adecvat sau inadecvat şi puţini se prindeau. Cum să-i spună că o adoră? Să o invite la un concert-cină-întâlnire? Erau cele trei întrebări pe care şi le punea cu aviditate şi la care nu găsise răspuns, la timpul potrivit. Nu avusese soluţii din cauza regiunii în care locuiau, zonă inadecvată. Undeva prin vestul ţării într-un oraş mijlociu, unde nu se întâmpla nimic. Teatru mediocru. Jucat pentru pensionari sau oameni lipsiţi de imaginaţie. Scenarii clasice rusofile sau actuale cu interpretări hilare ce nu trezesc nimic în afară de compasiune. Faţă de regizori şi actori, desigur. Opera era desfiinţată. Filarmonica corectă şi nespectaculoasă. Cina se reducea la un fel de menaj corporatist, sau imitativ italian, ori obsesiv românesc. Greţoasă perspectivă. Întâlnirea trebuia întreţinută cu vorbe. Lui nu-i plăceau cuvintele şi a trecut de ideea rezolvării matematice de probleme. Adică nu concepea să aducă în discuţie serviciul. Nu i-a mai rămas decât să treacă la fapte. Aşa că i-a făcut cadou o prăjitură în care a vârât un inel cu zirconie. Spera că o să se prindă de darul găsit în poşetă, atunci când va ajunge acasă şi îşi va căuta cheile de la imobil sau de la maşină. Dar nu s-a întâmplat nimic. Dimpotrivă, începea să-l evite şi să filtreze cu un alt coleg. Se arunca sub liniile de metrou de fiecare dată când o vedea şi nu era deloc băgat în seamă şi reieşea de pe ele cu maţele sau ligamentele atârnându-i în urmă caragios, dar plin de speranţă că i-a atras atenţia. După o săptămână şi-a luat chiar un concediu scurt, rămăşiţă a anilor anteriori, nu suporta prea bine ignoranţa şi îi venea să plângă când trecea pe lângă birou. Izolare. A rămas închis în casă, pedepsindu-se cu audierea doar a teleshopurilor. Cum îţi aşterni aşa dormi! A ajuns să cunoască toate cuţitele, aspiratoarele, foarfecele, roboţii de bucătărie şi medicamentele alternative. Gândurile umplute cu nonsensuri sunt regenerative, eliberatoare, fiţioase. S-a întors la locul cu pricina plin de încredere, însă, dispăruse definitiv. Plecase în alt departament, în alt oraş, cu alt bărbat. După câteva luni aflase că, din cauza dulcegăriilor lui, rămăsese o noapte în faţa casei, crema descărcându-i bateria de la telecomanda de acces. Şi-a aruncat poşeta cu dezgust la bena de gunoi, cu tot ce era înăutru. Minitrusă de farduri, serveţele umede murdărite de frişcă, batistuţe uscate impregnate de zahăr, forfecuţe, şprei piper expirat, agendă telefonică distrusă, inclusiv cadoul nevinovat şi aditivat cu aur şi piatră. Aşa îi trebuie, dacă şi-a dezvăluit sentimentele. De fapt, un amic l-a întrebat, într-o doară, de ce şi-a bătut joc? Nu l-a înţeles şi nu i-a răspuns nimic. Era doar o cerere în căsătorie, nu o desconsiderare.  De unde să ştie că i-a stricat somnul? Că nu i-a trezit curiozitatea. Că frişca, din cauza căldurii, se acrise. Doar era femeie şi trebuia să i se trezească interesul infantil sau ultrapragmatic. Că era o poşetă cu căptuşeala crăpată pe care oricum dorea să o vânture, să o schimbe, să se descotorosească de ustensilă. Femeile se plictisesc foarte uşor şi îşi schimbă repede ustensilele, numai să fie în stare să cucerească, să seducă, să cumpere una mai promiţătoare.

    Dar toate cele expuse sunt nesemnificative. Cel mai mult plângea fiindcă era în Romania, plângea pentru că serviciul este neocomunist iar cel mai mare scriitor, megaloman sau nu, în viaţă se simte marginalizat, nepremiat sau este chiar marginal, în spitale sunt mai multe diagnostice decât boli şi bolnavi, deoarece valoare înseamnă marfa care se vinde şi nu mai este atemporală, universală, pretutindenea,  filosofii nu au doctrină ori ideea este a altora dar au instituţii, din cauză că vor avea loc periodic alegeri, în şcoli şi universităţi există mai mulţi profesori slabi decât excepţionali, legea e partidică şi nu socială, magistraţii devin dumnezeii legii şi nu slujitorii ei, corupţia e un fel natural şi nu artificial …. ohooo, câte motive.

    Am decis să nu mă sinucid

    „Am hotărât să nu mă mai sinucid!”

    Concluzia la care a ajuns Dolescu, pătruns fiind de reminiscenţele sceptice ciorăneşti, nepotrivite ori glumeţe fowlesiene, primitive şi ale altora care cântau imnul cu acorduri false, evidente. Oricum fusese o idee care l-a marcat din tinereţe până în prezent.

    În condiţiile în care nu este iubit cu servilism şi absurditate, pac, pac. Gata. O să-şi facă de petrecanie instant, numai să găsească măcar o persoană care să plângă în faţa actului irepetabil. Suspecta că neamurile se vor bucura iar cunoscuţii or zâmbi pe sub mustaţă, chiar ruj plămădit de buze febrile. N-avea chef să-i binedispună în acele momente cu adevărat tragice.

    Apoi, dacă este iubit şi înşelat, gâl, gâl, otrava. Contorsionat şi cu spume la gură, aproape turbat ca-n viaţa fără cianură prea multă, nuh, era bine, cine o să-i ofere sărutul de pe urmă? Şi aşa avea probleme cu îmbrăţişările. Era atât de disperat după chestiile de solidaritate socială tactilă, afective, încât se desprindea greu din strângerile la piept când primea permisiunea să le practice. Nu conta temperatura din mediul înconjurător.

    În cele din urmă îmbătrânise şi îşi zicea că o să o facă de nu îşi găseşte perechea azi şi fâl, fâl, zborul de la înălţime fără paraşută. Era cel mai comod. O să se împrăştie pe trotuar sau pământ şi o să îl polueze puţin, dar cum să facă curat în urmă-i? Amâna prezentul pentru un viitor cert, însă nu îi plăcea să ştie că ignoră generaţiile tinere. Câştiga bani mulţi pe care îi punea deoparte pentru pantofii şi hainele soţiei virtuale. N-o găsea. Şi pace. I-ar fi făcut cadou şi cărţi de l-ar fi ales, nu numai sejururi în locuri exotice. Dar nu o găsise în prezent.

    „Am hotărât să nu mă mai sinucid!”

    Era o obsesie de care nu scăpa orice făcea în clipele de singurătate. Şi era unic. Vă daţi seama. Ca un cuc plin de libertinaje, însă fără parteneră. De ce s-a răzgândit aşa, dintr-odată? Din pricina unui prieten, amic mort din cauze naturale.

    „Salut.”

    „Salve.”

    „…” discuţii habitudinale

    „Ce mai ştii despre Iliescoi?” un amic cu multe probleme de sănătate. Veşnic nemulţumit şi nefericit.

    „Colegul?”

    „ Da.”

    „se-mpute de câteva zile! A murit săptămâna trecută. Ceremonia am publicat-o într-un ziar central. N-ai ştiut?” şi îl bătea pe spate cu condescendenţă, de parcă ar fi fost o rudă senilă sau un ingrat neintegrabil în cetate.

    „Nu!” şi atunci a avut revelaţia definitivă.

    „Cui îi place să pută?” Dolescu nu credea că există o persoană care să îndrăgească mirosul propriu pestilenţial care întrece puterea nărilor de a se obişnui cu respectivele emanaţii. Nici mort nu avea de gând să deranjeze atmosfera. De aceea renunţase. Simplu.

    Îşi privea ştreangul din sufragerie pregătit pentru actul din urmă. Apartamentul îl avea pe chiar pe strada Renaşterii numărul 33, dintr-o urbe din vestul ţării. De ar fi mic ar alege locul respectiv să descopere lumea înconjurătoare. Un orăşel mijlociu, Aradul, pe care la început nu l-a suportat, i se părea fad de-a dreptul, apoi treptat a ajuns să îl preţuiască şi să îl îndrăgească. Stabilitatea este un ideal de atins. Nu a avut mult timp ochi sau minte să înţeleagă măcar atâta lucru. Gândea fără nicio glumă că reprezenta un oraş perfect în care nimic important nu s-a schimbat în ultimul sfert de secol. Nicio urbe nu a atins o asemenea performanţă. Imposibil şi improbabil. Au trecut revelioane, crăciunuri, paşte cu el ofertant şi nimeni nu-l observase şi nu protestase. Singurătate singulară. Utopia frumuseţii atinse, suficiente sieşi.

    A deschis larg ferestrele ca să vadă ironic ştreangul din încăpere. Ce om normal şi-ar agăţa în camera de zi în loc de candelabru o spânzurătoare? Dacă nu fusese iubit! Pe mâna lui voise a se lăsa? Penibil. Stingher, simplu, înnodat pescăreşte pentru a nu se mai desface uşor, trebuia îndemânare, forţă, cuţit, în cele din urmă putere pentru a învinge cel mai eficient lucru invizibil de care trebuie să ţii seama orice faci: gravitaţia. Chestiile ascuţite le ascunsese în bucătărie. Ca să evite salvările inopinate, indezirabile, ultima clipă ofticioasă. Şi scăunelul de dedesubt, perfect perpendicular pe funia înnodată eficient era şubrezit de o bună bucată de timp. Picioarele-i dansau dacă îl încerca dezinteresat. Uneori îl proba să vadă dacă nu se destramă şi este în stare să-l susţină câteva secunde. Cu toată instabilitatea, nu cedaseră. Nici măcar mobilierul minimalist. Totuşi, nodul l-a micşorat într-o zi fără să dorească să-l strâmteze. Nu l-a refăcut! De vreme ce o să-l desfiinţeze definitiv, pentru totdeauna, n-ar fi avut niciun sens. Zeci de ani imortalizaţi erau destui. Ca un semn prestabilit, în urmă cu câteva săptămâni, încercase să alunge o muscă imensă verde care se aciuiase pe-acolo, nu ştia cum reuşise, doar nu mai deschisese balconul de o eternitate, probabil simţind miros de cadavru virtual proaspăt, intraseră împreună în încăpere. Încercând să o alunge din tempul personal sacru, să-şi păstreze funia virgină nu reuşise decât să strice aranjamentele anterioare. Musca nu ieşise. Îi făcea şi în ciudă. Bâzâia de fiecare dată când intra să-şi verifice eşafodul. Căutând să scape, dar acum el nu mai avea chef să-i dea drumul. Să se spânzure ea şi gata! Ori să moară de inaniţie. Nu mai era empatic cu insectele.

    Usturoi ori ceapă roşie şi vin! Pişcot cu miere de salcâm şi ardei iute cu anghinare. Îşi programa masa din seara respectivă. Dacă ajungea până acolo. Timpul mental nu se sfârşise. Le avea în bucătărie. Căuta divergenţele gastronomice. Se plictisise de mesele comune, fade, încărcate de stimulatori gustativi, sosuri idioate cu sau fără niciun contrast senzorial. Esenţial realizase de mult că se sătura repede fără să fie nevoit să înghită o grămadă de proteine sau calorii ineficiente ori de semipreparate încărcate cu conservanţi elaboraţi şi toxici. Prefera simplitatea în toate cele. Dar o simplitate fără prea multă raţiune care este dăunătoare. În plus, se mulţumea să îngurgiteze diversitate şi echilibru emoţional, iar corpul lui n-avea decât să aleagă ceea ce îi era necesar. Evita să mănânce carne din animale relativ evoluate sau plante modificate genetic. I-ar grăbi moartea la care se gândeşte că este personală. O să decedeze numai dacă şi când doreşte. Nu ca efect al simulacrului, materie determinată de alţii cu produsele nocive. Simplu. Nu? Se hotărî că trebuie să scape de porcăriile din sufragerie şi se străduia să deznoade nodul pescăresc din apropierea tavanului, cu braţele ridicate ce începeau să-l doară, gândindu-se la mâncare, salivând.

    – Papa! Faină rostire.

    Particulele de fier atrase de un magnet. Sau de mai mulţi care distorsionează câmpurile suprapuse natural. Unul ştie ce poate. Mai mulţi încearcă să-l detroneze. În orice variantă rămân câteva fărâmituri în afara orbitei unduite, direcţionate, conforme. Respinse sau încăpăţânate să cohabiteze împreună ca o turmă nevinovată, există cineva în faţă. Cauze proprii sau străine. Asemenea era şi cu oamenii. Majoritatea acceptă compromisurile, alţii sunt reticenţi. Primii iartă şi ignoră, cei puţini sunt răzbunători, nu uită niciodată. Unii decad în inepţie, alţii ţin morţiş să întâlnească idealul neatins de nimeni, dar vocalizat. Cuvintele au fost inventate pentru a argumenta falsităţile, nu umilul adevăr! La fel, îmbătrânirea precoce apare doar pentru cei care trăiesc în trecut, regrete, remuşcări, imitativ. Dolescu le va lăsa deoparte. Viaţa merită să fie îndrăgită. N-avea chef să se îmbolnăvească din cauze proprii induse sau externe impregnate în comportamentul personal! Considera că este o pilitură aliniată la atracţia pământului nu a altcuiva. Ca şi cum ar spune: Să mă suni! Cu blândeţe. Ştiind că nu va fi sunat niciodată. N-o să trăiască pentru apelul sperat, dimpotrivă, o să respingă orice număr nerecunoscut! Regreta un singur lucru. Că sunt atâtea cărţi frumoase pe care nu ştia dacă o să aibă posibilitatea să le citească. Trăiesc, deci citesc! Restul sunt himere! Era maxima după care se ghida. Dar mai trebuia să şi muncească. O condiţionare necesară a primeia.

    – Tată! Mamă! Vă mulţumesc, mi-aţi dat viaţă! Rosti simplu şi singur în apartament fără să aştepte niciun răspuns, telefon, ecou, toate erau scoase din priză ori cu bateria consumată iar pereţii prea apropiaţi şi nesemnificativi, răsfoi câteva pagini, ignorând televizorul, internetul şi vecinii interesaţi de cină. Avea remuşcări. Erau morţi, ambii. Îşi aminti trecutul fără însufleţire, dar cu respect. Ar fi fost nimic în alte conjuncturi. Nici muncă, nici imagine, nici ştreang! Poate o particulă aliniată după un şir nemărginit aşteptându-şi ca atâţia alţii moartea, nu viaţa, moartea.

    – Poc, poc, poc! Apartament comunist. Cu pereţi subţiri şi hidroizolaţie depăşită. Trăsese de prea multe ori apa în vasul wc şi reinundase vecinii de jos care îl atenţionau, astfel, bătând în calorifere. Se liniştise. Nu o va acţiona câteva zile. Să li se usuce tavanul. Nu meritau să fie bătaia lui de joc a nevoilor personale. Trăia în colectivitate, doar!

    – Eu sunt tu? Puse o întrebare retorică, răsuflând victorios, funiei pe care o cântărea între degete. Era grea. Se întrebă cum naiba reuşise să o atârne acolo? Fusese tânăr şi neprihănit. Altă explicaţie nu găsise.

    – Deschide… în mintea lui se auzeau zgomote. La început le ignoră. Apoi păşi neatent şi se lungise căzând, alunecând pe parchet. Accidente spontane. Rămase pe spate înveselit o secundă. De ce să viseze doar dacă vede stele? Mai bine să viseze privind tavanul. Mundan. Învechit. Dar propriu. Prin urmare se puse să mediteze liniştit că nu a păţit nimic aiurea. Nicio rană, sânge proaspăt, rupturi sau pierdere de cunoştinţă!

    Dacă te iubesc eu sunt tu şi tu eşti eu! Aşa, un întreg, măr refrigerat sau proaspăt, eugenie explicită sau evoluţionistă, cine mai înţelege ceva din articulările bâlbâiţilor cu statut ideologic? Dolescu privea năucit cărţile citite. Împrăştiate peste tot în apartament. Ele îi alintau imaginaţia şi necunoscutul. Văzu o copertă autobiografică şi mutra îi afişa o grimasă ciudată. Se strâmbă amintindu-şi că cei care se autointitulează drept fenomenali, elite numite de câteva persoane apropiate sau interesate sunt frustraţi perpetuu. Şi nu suportă criticile sau glumele pe seama lor. Se consideră aproape perfecţi, doar. Prind o ură viscerală faţă de oamenii normali cum a prins el faţă de musca verde care îi determină să blameze totul, familia, naţiunea, limba, deşi ele îi iartă şi-i îndrăgesc mai departe. Vor să fie un model de urmat. Aşa-i în România, o ţară mică, naivă şi săracă plină de propagandişti răzbunători, în parte sponsorizaţi. Ar fi cazul să dispară. Ţara, nu ei. Iar naţionaliştii o vând bucată cu bucată, anticipând declinul. De ce? Logic, să nu ajungă la cheremul respectivilor intelectuali. Cinism, desigur. Eu sunt tu şi tu eşti eu! Dolescu renunţase la ideile negative. La toate. Mai bine să moară musca decât el. Tot au o origine comună, undeva, în trecut! Pactul cu universul… Iar dacă naţiunea se duce dracului, la fel de cert este că soarele se va transforma cândva într-o supernovă, planetele vor fi spulberate şi praful o să se aleagă de prelungirile inutile a celor cu mulţi bani sau putere. Eu sunt tu şi tu eşti eu! Contează iubirea că oricum ne îndreptăm spre descompunere. „Vrei să îl iei pe Dolescu drept soţ până când moartea vă va despărţi?” Adică! Da. Ea răspunde. „Da. Vreau să îl bag în întregime în pământ!” Dar gata cu negativitatea. Începând din acea zi şi-a făcut calcule şi a luat hotărârea să-i venereze pe toţi, elite bâlbâite conceptual sau cetăţeni care se conduc după clişee mai mult sau mai puţin argumentate, să ceară în căsătorie orice femeie îl acceptă drept bărbat, să îşi lase burtă, să nu mai citească nimic nepublicat pe reţelele de socializare, să se uite doar la filme cu final fericit care nu spun nimic, să urască inteligenţa artificială şi extratereştrii care or să decime umanioarele, să nu mai critice nici măcar groparii lipsiţi de discernământ, ascundeau oamenii pentru totdeauna sau politicienii boemi, servitorii societăţii mereu. Intra într-o altă viaţă. Nouă.

    – Ţîrrrr…. desfăcuse cu trudă nodul de care atârna ştreangul şi după câteva secunde soneria se activase. Înmărmurise privind intrarea. Ca boul mirosind faţa, ineditul porţii celei mai noi. Surprinderea îi venea din faptul că şi uitase că deţine respectivul aparat de tortură. Nimeni, niciodată nu mai o atinsese de mulţi ani. Şi se trezise tocmai atunci să urle. Avea mâinile ocupate şi nu se cădea să dea buzna şi să invite musafirul cu funia în mână. Ar fi putut fi reclamat de agresiune. Sau perversitate. Era suficient de groasă ca să semnifice nepotrivirea într-un apartament de bloc minimalist, puţin spaţios, îngrămădit între altele. Cine putea să îl caute? N-avea rude, prieteni, creditori, nu săvârşise nicio infracţiune. Totuşi asculta cu atenţie „tîtrrrrrr…” spera că era poliţia. Ar fi strigat „Deschideţi! Poliţia!” şi ar fi spart uşa. Dar nu urla nimeni pe scări, observă cu regret. Poştaşul nu putea fi, avea cutie la intrare în bloc, liftul nu funcţiona şi până la etajul zece n-ar fi urcat, cu siguranţă. Cine îl urmărea? Unde să scape de funie? Se întreba precipitat, disperat. Toată casa era tapată cu cărţi frumos ordonate în rafturi simple. N-avea mobilier cu adâncime. Nu cumpărase dulapuri misterioase în care să o poată dosi. Cămara şi-a transformat-o în birou de serviciu.

    – Ţîrrr…. Toaleta. Era un loc cu delimitare, cu o uşă care putea bara privirile indiscrete. Aruncă transpirat de emoţii ştreangul în vană, noroc că o golise, se desfăcuse ca un şarpe relaxat ocupând fundul căzii, închisese o uşă şi o deschisese pe cealaltă.

    – Bună-ziua! Trăiţi? cumva miraţi, nedumeriţi cei de dincolo de prag. Adică doi pompieri şi un medic de urgenţă. Smurd, ceva de genul ăsta.

    – Da! Administratorul blocului îi anunţase că era posibil să fi murit în casă. Nu mai ieşise din apartament de trei zile şi auzise nimic. Ascultase de mai multe ori la uşă. Niciun pas, televizor, apă trasă la wc, lumini aprinse noaptea, etc.

    – Ştiţi în ce zi suntem? L-a chestionat asistenta.

    – Marţi! A răspuns Dolescu instant.

    Ca într-un film mut, ceilalţi trei şi-au pus mâna la gură, unul s-a scărpinat pe ceafă, pe ultimul l-a pufnit râsul, dar s-a cenzurat la timp.

    – Greşiţi profund! Era concluzia lor. O văzuse fără să fie articulată. Oricum, era o săptămână şi în una dintre zile fusese marţi, gândea surâzător Dolescu. Nu eşuase atât de mult precum i se arăta explicit.

    – Azi este marţi. Insistă Dolescu. Şi le trânti uşa în nas supărat că a fost deranjat degeaba. Ce conversaţii inutile să mai poarte de vreme ce nu era zoombi.

    Administratorul. Un bătrân pensionar se interesase de soarta lui. Provenind probabil dintr-un mediu rural confunda blocul cu satul natal. În care toţi se cunosc şi este bine să-şi poarte de grijă. Aiureli. Informaţii şi zvonuri ce ţin colectivitatea aproape. Nu avea chef să socializeze cu nimeni. Deocamdată. Replicile anterioare l-au satisfăcut pentru zile bune. O să iasă de acolo marţi. Era în concediu. Normal că a scăpat ordinea zilelor.

    – Nu călcaţi râmele şi restul nevertebratelor! A spus Dolescu redeschizând uşa. Cei doi pompieri şi asistenta s-au oprit în faţa liftului încurcaţi. Apoi o închisese. Rostise o chestie care îi stimula intelectul. Oricum, respectivii aşteptau ascensorul să ajungă la nivelul de sus. Venise să salveze un om sau să îl ducă la îmbălsămat şi individul trăieşte, mai mult, spune ceva fără sens. Nu era normal, desigur! Poate că ar fi cazul să anunţe urgenţele psihiatrice. Verificare ori dezertare? Au dat din mână cu lehamite.

    – Vă simţiţi în regulă? Strigă asistenta curioasă, căutând un pretext pentru a rămâne în preajmă. Dolescu apăru iar în faţa lor şi le zâmbi trist.

    – Ştiţi ce este fericirea?

    …. normal, intruşii instituţionalizaţi au dat din umeri plictisiţi de întrebări complicate. Ce dracu mai vrea şi individul? Ştiau fiecare ce este sau şi-o reprezentau cumva. Bani, sănătate, iubire, mulţumire, progres, nu aveau niciun chef să îi explice unui subiect, pacient ratat, nimic, mai aveau alte lucruri de făcut în acea zi. Se aşternuse o tăcere firească. Fiecare cu treburile lui, iar ei abia aşteptau să-şi termine tura. Oricum era cald, caniculă, o zi iritantă.

    Dolescu le răspunse căutând să spargă tăcerea şi stinghereala sau bănuielile nefondate.

    – Fericirea înseamnă să nu striveşti râmele, fluturii. Nu parodia budistă, fanatică, ridicolă. Accidentul este acceptabil, intenţia este detestabilă. Respectul vieţii, al pământului în general. Noapte bună! Trânti uşa cu furie nemulţumit de nedumerirea stârnită. Chiar încercase să poarte un dialog civilizat cu cineva, dar realizase că nu a fost înţeles de la bun început. Nu ştia care vor fi consecinţele vorbirii, dar din politeţe încercase să le comunice un fel de adevăr la care ajunsese cu mult timp în urmă. Precis o să fie interpretat greşit, era obişnuit cu aşa ceva. Ascultase la uşă. Musafirii au plecat râzând zgomotos pe seama lui. Bârfindu-l. Era obişnuit cu aşa ceva. Dispreţul şi desconsiderarea lumii. Ei, şi? Măcar încercase.

    S-a aşezat pe fotoliul din bucătărie liniştit. Nu simţise de mult o asemenea pace interioară. Luase o hotărâre şi scăpase de toate problemele adiacente indeciziilor, frământărilor, tânguirilor. Chiar i se făcuse foame. Sau îşi amintise de nevoile personale. De parcă ar fi trecut un examen hotărâtor pentru viitor. Muştele se învârteau prin aer şi nu le învinuia de nimic. Zumzăiau simpatic. Era vară, doar. Cu toate plasele de la geamuri găseau intrarea. Ba parcă îndrăgise una mai suplă, numai să nu fie muscoi!

    – Te iubesc. Chiar nu ştiu ce înseamnă asta, dar este o vorbă dulce, supusă, serviabilă, împăciuitoare, venerantă, unică. Chiar realizez reverenţe mentale când afirm asta şi nu mint defel. Reprezinţi totul, clipa de culoare, imaginaţie, sunet, aer, nu-mi pot reprezenta mare lucru în jur, excluzându-te. Crezi că mint? Taci şi mă priveşti uimită, goală, nici nu clipeşti! Înţeleg. Crezi că am interese meschine şi nu urmăresc decât să-mi satisfac poftele ascunse, apoi te voi ignora ori evita cu prudenţă până când o să am din nou chef de descătuşări sau de învingerea eşecurilor, a neîmplinirilor cu altele ce m-au respins? Nicivorbă. Înţelege că te ador şi am rămas împreună toţi anii din urmă aşteptându-te, având răbdare să fim cu adevărat împreună, destinul, frica reciprocă ori conjunctura ne-a ţinut aşa, despărţiţi, neînlănţuiţi. Dolescu şi-a lipit capul de tocul uşii. Apoi o reprivi cum stătea nemişcată. Auzise câţiva picuri de apă de la robinet care s-au prelins şi au tăcut imediat. Revolta îi atinsese şi pe ei. Crezi că nu mai avem ce comunica? Taci fiindcă nu mai eşti în locul în care te-ai obişnuit să fii?. Chiar nu ai să-mi spui nimic? Bine. O lacrimă i s-a prelins pe un obraz. Mai degrabă îşi plângea lui de milă, aşa, bărbăteşte, decât ei. Dar fiind în clipa sensibilă şi nevăzut de altcineva, coleg sau amic, nu se mai cenzură. Îl vedea în oglindă, aşa că nu mai avea importanţă direcţia, locul, poziţia. Să nu uiţi că o fac din iubire! Fusese ultimele cuvinte pe care Dolescu le rostise. Apoi o prinse cu toată puterea între mâini, degeaba se zbătea şi protesta disperată, deschise geamul balconului şi îi dăduse drumul de la etajul zece, prefăcându-se nevinovat. Nu săvârşise asta. Frânghia cădea solitară! Avea voinţă proprie. Căuta să îl părăsească. Ei, şi? Alegerea ei. De avea chef o să găsească altele ca substitut. Sunt destule…

    Tuna şi fulgera. Departe. Se făcuse zi şi nu aţipise peste noapte nicio clipă. Reîncepuse o viaţă, mai abitir şi încântat respira, fiind vorba despre sinele redescoperit nu avusese chef să se rupă de realitatea pe care tocmai începea s-o venereze şi să dezerteze prin somn. Totuşi, tuna şi fulgera ca un fel de simbol al renaşterii în realitate. Nu-i era teamă. Chiar şi aerul devenise răcoros, proaspăt, fără mult praf gălăgios şi jucăuş. Cerul senin rămânea neumbrit de nori în faţa lui. Spatele nu putea să-l înţeleagă. Era plin de ziduri. Zgomotele le auzea şi clipea mai des din ochi când lumina îi încurca privirea, uneori. O să vină furtuna. Ori o să-i ocolească şi o să dispară spre alte orizonturi relaţionate. Nu intuia viitorul dar îi plăcea ceea ce vede, chiar şi ceea ce auzea. Tunete grave, blajine, lumini sfioase, sfidătoare şi puternice. Ce mai conta o primejdie în plus. Găsise o nouă iubire. Începuse şi ploaia, de unde, dar nu vedea norii? Până atunci mirosise o atmosferă încărcată, încinsă, frământată de paşi grăbiţi, acoperită inutil cu parfum de gen, sex. Închise ochii pe şezlongul de pe balcon mulţumit! Câte frumuseţi nu sunt implicite? Nu era cazul să le palpeze pe toate. Contează că sunt, până la urmă! Tuna, fulgera şi ploua cu răpăială. Dolescu zâmbea. Ce-şi putea dori mai mult decât natura în splendoarea ei simplă? Nimic.

    Dau!

    – Dau! rosti primăvăratec şi cu un aer boem Golescu în centrul Aradului, şi Aradul avea un fel de inimă deşi unii încearcă să o blocheze. Se aşezase pe trepţii de acces ai catedralei mari, sprijinit în coate adoptase un aer important în timp ce vorbea. Locul i se părea plin de simboluri. De ce ar poposi în faţa uşilor de acces ai băncilor, primăriilor, magazinelor, ş.a.m.d.? Alea nu transmit nimic! De vreme ce avea lucruri, obiecte, valori de oferit dezinteresat. Normal. La început nu l-a ascultat nimeni. Sau trecătorii păşeau mai departe, evitând un individ care nu cerea nimic, oferea chestii fără să le arate, cauză din care nu era de băgat în seamă. Mulţi se laudă, degeaba. În sus sau în jos.

    – Dau! repetă cu o voioşie mascată Golescu prima informaţie. O femeie care urca s-a oprit o clipă, observase ezitarea instantaneu. Realiză că vorbeşte un bărbat şi scutură din umeri continuând drumul scârbită. Un alt columbofil travestit? Laşi cu relativă putere, dar impostori superficiali. Nu merita nicio atenţie.

    – Dau… dau… vă daţi seama că a atras la un moment dat atenţia. La început câtorva copii nesupraveghiaţi, de genul celor puşi de către părinţi fără căpătâi să cereşească sau să facă cumva rost de valori. Copiii s-au oprit în jur şi cereau să primească. Apoi alţi trecători l-au înconjurat din curiozitate. Îşi şoptiseră la început că aruncase ceva. Cineva chiar l-a văzut în urmă cu o oră. Zvârlise pe trotuar mai multe bijuterii din aur. Căuta să se sinucidă şi făcea un ultim gest altruist. Nu avea nevoie de ele unde o să ajungă, în cele din urmă. Şi era singur la părinţi, iar părinţii îi muriseră.

    – Dau….

    – Mulţumim, spuneau câteva nane cu cârpă pe cap, urcând grăbite să ajungă la timp la slujba dinăuntrul bisericii. Blufa, realizau asta, dar din bunul-simţ inoculat adânc în minte, mulţumeau. Aveau o origine rurală pe care nu o părăsiseră. Defel.

    – Dau! Mulţimea era nehotărâtă. Uneori se strângeau mulţi în jur, după câteva minute era lăsat baltă de vreme ce zâmbea simplu privind fiecare chip ce îl cerceta la rându-i şi nu arunca nimic în jur. Zâmbetele sunt ieftine şi nedorite. Vă daţi seama.

    – Dă-ne odată! A fost agasat de câţiva indivizi. Realizând că nu primesc nimic au început să urle pe acolo singurul cuvânt inteligent cunoscut: Muie! Morţii m-tii! De altceva nu erau în stare. Probabil că se credeau cool că au descoperit un gen sexual la care au rămas fixaţi, coborând de undeva de la munte, probabil, iubind scorburile şi caprele. Au şi adâncimile drepturile lor. Desigur.

    – Dau!

    Rămăsese în cele din urmă singur. Noaptea se lăsase cu năduf peste oraş şi munca de duminică se terminase. Privea stelele zicându-şi că n-ar fi fost de loc băgat în seamă dacă ar fi rostit vreo conjugare a lui a fi, nu a avea! Cui îi pasă de existenţă? Mai bine de posesie. Îndestulare. Plinătate. Zâmbea conştientizând că oferise clipe de speranţe. Deşarte. Dar ţin de fiinţă, nu de materie. Îşi umpluse, cu alte cuvinte, ziua de bucurie şi simţea că-i satisfăcut, deşi dezamăgise unele umanioare reduse total la posesie.

    – Dau. Putere oamenilor să devină ceea ce îşi doresc! rosti Golescu, sfârşit în cele din urmă. Realizase ziua întreagă că fusese ignorat. A aruncat şi câteva teancuri de bani de valoare mică să întreţină interesul. Chiar unele obiecte de bijuterie poleite cu aur. Nu avusese puterea să facă achiziţii autentice. Degeaba. Oamenii vor mai multe valori primite degeaba. Să se satisfacă. Îndestuleze material. Dacă alţii i-au furat toată viaţa prostindu-i, de ce să nu procedeze asemnănător? Primind ceva nemeritat. Compensatoriu. Poate mai mult! Nu le păsa. Consecinţele sunt pentru boemi. Pentru idioţii care mai citesc cărţi, zâmbesc fără să urmărească a fi băgaţi în seamă de şefi, ascultă muzică fără versuri mai mult sau mai puţin cretine. Pentru idealiştii notorii anacronici.

    – Ce adică?

    – Nemuritor. Vreau să fiu rege! Afirmă neîncrezător un copil. Fugind imediat în apropierea unei femei ce părea a fi mama. Normal. Nu realiză ce culoare de păr avea. Nu că avea importanţă. Oricum stelele sunt înşelătoare. Dăruie fiecărui individ atâta lumină cât este în stare să primească. Tot le confirmă prejudecăţile personale.

    – Da! Vă dau puterea de a fi ceea ce vă doriţi. Orice.

    – Eu. El. Dar eu… vreau să fiu profet! strigă un tip jovial, probabil băut, făcuse multe poze înainte şi se alăturase câtorva curioşi rămaşi voind a pricepe ce se întâmplă. Un bliţ se abătuse şi asupra lui Golescu. De ce să se supere?

    – Şi eu vreau să fiu profet! Se răţoi o femeie în vârstă la cei câţiva din preajmă, ignorându-l tocmai pe Golescu, cel ce aruncase ideea respectivă. Devenea imun sau inuman, ingnorabil orişicum.

    – Un model demn de urmat. Asta sunt! Bătuse de câteva ori din picior, toc, o doamnă singuratică ca să nu se lase mai prejos faţă de rest şi care îşi păstrase năframa, baticul de intrare în adâncul clădirii şi de ieşire conform.

    – Profet. Avantajos. Lumea ţi se închină şi îţi aduce plocoane. Nu-i naşpa. Vreau. Horcăi unul hlizindsu-se, apoi înnecându-se cu apa din flaconul dus imediat la gură. Ce este prea mult, nu ajută defel.

    – Sunt cu adevărat profet! articulă un alt om pe care nu reuşea să-l vadă prea bine. Le-a trezit o speranţă şi i se părea că nu făcusese un lucru tocmai bun. Golescu pitit fiind, noaptea devenind deplină, luminile felinarelor ajungând până în dreptul lor atât cât să întrezărească forme, nu detalii, îl descurajau şi dezavantajau. Apoi respectivul bărbat vomită cu putere, ecourile se răspândeau peste tot. Era bolnav. Cu adevărat. Scuze. Scuzaţi-mă, mormăia nesigur pe sine din cauza comportamentului.

    – Profetul adevărat sunt eu! Golescu auzi din mulţimea rară deja această afirmaţie. O voce pătrunsă de încredere, sigură, întrezărind falange ce îşi mângâiau bărbia cu un fel de superioritate detaşată. Şi o burtă pe care şi-o tot trăgea la fiecare inspiraţie. Doar se considera un specimen frumos, un profet urmat de credincioasele în practici gen yoga pe care le-a scăpat dintre degete, neafirmându-se la timpul potrivit acolo. O să încerce în altă parte.

    – Dar ce ştii să ne spui? Ce ne sfătui? murmură cel de pe jos, simţind dalele care mai păstrau căldura şi aspirau la un fel de răspuns revelatoriu.

    – Dar ce ştii să ne spui? Ce ne sfătui? murmură cel de pe jos, simţind dalele care mai păstrau căldura şi aspirau la un fel de răspuns revelatoriu.
    – Muieeee… altceva nu ştia să afirme profetul! Simplu. Fundamentul personal după care se ghida. Vorba lui de duh, spirit, relaţionare. Mai ales în public. Se trezea că întrerupe interlocutorii care numai despre acel lucru nu vorbeau şi urla cuvântul să le reamintească principiul. Deloc complicat. De ce să-şi bată capul cu altecele? Gândirea doare. Nu prea urmărea un plus sau un minus, se exterioriza cu sinceritate încercând să atragă atenţia asupra-i. În rest stătea ca un idiot pe scaun şi fuma. Cineva i-a băgat în cap ideea că de eşti sincer atunci obţii respectul mulţimii. Totul se reducea la transferul inconştientului. Un amic i-a atras atenţia asupra chestiei respective. Nu o înţelegea sau se prefăcea că o evită. Falşii profeţi nu au chef să înţeleagă multe. Lenea este fructuoasă. Mai suficient era să afirme un fapt credibil, dorit de unii, mutualitate bărbătească, acţiune insinuantă. Simplu. Nimic complicat. Şi-a găsit adepţi sau adepte. Cu siguranţă. Când a plecat a rămas singur. Bărbaţii încercau să-i intre în graţii din varii motive. Dacă avea curajul să strige în gura mare asta însemna că e ceva de capul lui. Ele, din obişnuinţă şi fiindcă era încojurat de alţi tipi. … ieeee! Se mai auzea ca un ecou, din când în când. Golescu rămăsese singur, acolo pe trepţii emanând lumini ascunse de marmură în timpul zilei, zâmbind. Trecuse de miezul nopţii şi era pustiu. Cui să mai dăruie ceva dacă se izolase fără voie?

    – Dau! Nu-i aşa că devine agasant un om care tot zice că dă ceva? Cui îi trebuie nimic? Cine preţuieşte ceva primit degeaba care nu-i consumabil sau imediat utilizabil?

    Penibil. Nu?

    Apoi Golescu se trezi de-a binelea că murmură bârâit Oedipul lui Enescu. Nu era un virtuoz în realitate, dar era încântat de simfonie. Romanţă. Strânse din ochi cu putere, apoi îi deschise de-a binelea. Se holbă cât putea mai tare. Iubim culoarea. Plină. Goală. Conturată. Abstractă. Până la urmă relizăm că preţuim nimicul. O simplă reflexie cum spun fizicienii, reinterpretată de creier şi ochi, cum spun medicii este culoarea. Iubim iluzia, ignorăm esenţa. Steaua de departe ne dă viaţa, de la bucurie până la frumuseţe. Nu lucrurile din apropiere. Lumina pe care o folosim, o acceptăm cum ne place. Farduri mai dense ori pale. Pipăim materia din buzunare sau carduri. N-ar avea nicio utilitate fără lumină! Şi-a dat capul pe spate şi, în mod natural, privirea i se priponi pe clopotele catedralei. Voi ce reuşiţi să mai daţi? se întrebă retoric. Sunete, culoare, lumină?

    Jocul unui pictor banal. Publicat în Caiete Silvane, oct. 2017

    Dolescu locuia în centrul orașului, într-o casă seculară, destul de impunătoare, veche, cândva avută în întregime în proprietate, acum nu mai avea mare lucru, doar camera servitoarei cu baie și beciul imens la care nu ar fi renunțat în ruptul capului. Acolo își ținea comoara ascunsă. Subiectivă. Desigur. Colecționar nu de obiecte inutile, sterile, ci de lichid vital. Un vin amărât strâns anual în butoaie de 100 de litri, din două sau trei regiuni ale țării. N-avea de gând să-l vândă, doar să trăiască cât îl avea în proprietate și consum. Reușise. Până atunci. Divizase pe rând și înstrăinase apartamentele când rămânea fără bani pentru mai mult de o lună. Cam rămăsese periodic, dar a ajuns și la fundul sacului. Se distra pe seama lui spunându-și că mâncase ori băuse clădirea, zidurile de piatră, cărămidă, mortar, vopsea, lemn sigilat cu carii. S-a mobilizat cu o energie redusă. O să lucreze de vreme ce munca nu a omorât pe nimeni, niciodată. Și n-avea de gând să riște, să se accidenteze neatent. Așa că s-a reapucat de pictat.

    Înainte de a fi proprietarul unei case imense moștenite devenise pictor. Dar mediul și spațiul unui orășel mic nu-l propulsase înspre afirmare. Nici talentul pe care nu-l prea avea. Știa asta, dar de ce să nu încerce să obțină mai mult? Garanția eșecului o compensa cu pivnița personală.

    Artiștii sunt sensibili. Așa mormăia noaptea când se spăla apatic pe mâini încercând să le curețe cu detergent dedurizant de culori, uleiuri, pigmenți, rășini naturale ori sintetice. Falangele le freca neatent, din obișnuință, dar dacă e deprindere o respecta cu strictețe în unicul lighean din singurul dormitor-bucătărie. Pivnițele bune sunt ca femeile, merită orice sacrificiu. Mai afectat decât omul pus la corvoadă, ori viceversa, ofta și aproape adormea curățindu-și degetele de care uita că sunt pe acolo.

    Săpunind, frecând, aproape îngrețoșat privea tavanul opac, închis, cu lumină naturală, n-avea electricitate și luna îi lumina pașii până după miezul nopții când trecea dincolo de cele două ferestre. O cameră cu două ferestre pe colț, situate într-un unghi de 90 de grade, unica din zonă, cum să nu fie bestială! Pentru cine să o plătească? Mai deprimați decât ființele patologice fiindcă își dau seama de ambele realități, nu trăiesc doar în cea falsă, iluzorie, alternativă, fixistă, cinică din cauza naivității exteriorizate cu dezinvoltură. Însă, ca efect al ideilor creative, poetice, textuale, materiale neîmpărtășite creatorii adevărați se bozumflă exponențial. Plictisit, Dolescu făcea mutra caracteristică de broască țestoasă deși nu mai era nimeni în preajmă care să se distreze de moaca afișată. Dar se considera aducător de nou și noutate. Tare firavi sunt artiștii! Schizofrenia nerecunoașterii eforturilor personale. Deseori inutile sau banale. Numai ei nu înțeleg acest lucru. Și cu cât societatea este mai indiferentă la artă cu atât înnebunesc mai tare rațional. Iar dacă metaforele lor plastice ori retorice sunt evitate în detrimentul chiciurilor explicite ajung la un fel de demență. A paraliziei factuale. Vedeți cât lucrez? Degeaba. Sunt priviți cu o notă de inferioritate. Ăla? Scriitor, pictor, dramaturg. Pierde vară. Nu lucrează util. Sau lucrează cu futilitate. Să și-o mănânce singuri!

    Săturat de apă călâie, stătută de ore bune și încălzită de aerul monoton al încăperii mormăia fiindcă avea și temeri existențiale:

    – Vreau să fiu! Simplu, uneori se autosugestiona în stările de criză, fiindcă Dolescu, cel tânăr în trecut, bătrân în prezent, ori viceversa … și-a dat seama că nu contează starea de spirit, semnificativ este ceea ce produci ori propui ca imagine la nivel imitativ. Femeile nu-l mai băgau în seamă! Așa că avea un gând, un țel, o speranță naivă și hrănitoare. Să moară mai încolo, când s-o plictisi de lucrurile din jur, dar să n-o facă precum un sărăntoc neatent din cauza bolilor induse de consumul otrăvitor. N-avea rude, neamuri, era unicul vlăstar uscat și glumeț. Nu înghițea chestii prefabricate sau procesate de nimeni. Fragmente nivelate, habitudini la modă exploatate, capricii absurde, gonflabile depășite. Să fiu … era chemarea constantă după care se călăuzea dimineața și în miez de noapte. Uneori își pierdea răbdarea. Devenea nervos din cauza obligațiilor impuse ca o lăcustă căreia îi era lene să devoreze și-i venea numai să se împerecheze da-i era frică să nu fie mâncat de parteneră. Din cauza acelei frici păstrase distanța prudentă față de multe femei. Mai ales față de modelele din tinerețe, când era perceput ca având un fel de talent promițător. Distracția și-o definise la nivel subit și exotic, fără efort dar trebuie să fii praștie după parteneră, altfel se transformă în lucru și devine un fel de Sisif hipiotizat. Nu întâlnise multe femei exotice, dimpotrivă, erau comune, banale, recognoscibile, frumoase identice. Cum să fie în tranșă după una? Care nu are chef să mute bucățile de piatră, nisip, pământ dintr-un loc în altul. Amicii l-au încurajat constant, dar i-au întors spatele. Și reciproc. Fiind iubitor ancestral nu îi băga în seamă, dar le lăsa iluzia că-i respectă. Nasol, să nu poți dormi cât vrei, când dorești, unde ți se năzare. Adică vedea că este aiurea să nu te lași pe tine însuți să respiri cu visele proprii. Nu cerea altceva mai mult. În plus.

    Era slab ca o pălugă. Distrofic. Cu toate acestea se sugestiona că e tare precum un munte, îndeplinind cu încăpățânare ceea ce își propunea să facă. Cuvântul contează. Nimic altele. Ca și voința schopenhaueriană. Contează s-o ai, nu să pălăvrăgești pe marginea ei. S-o pervertești în acțiune, nu în afecțiuni idioate. În fapte pozitive care aduc un mai mult virtual gândirii imaginative. O să sporească imaginația! Asta își dorea și n-avea de gând să moară până în clipa respectivă. Se programase. Eficient. Măcar prin pictură! Dacă altfel nu mai era în stare!

    Mâinile nu și le ștergea deși avea trei prosoape lângă lighean, două din frotir și unul din cânepă vechi și autentic, prefera să le scuture până simțea că nu mai sunt umede. Un tabiet din pruncia ecologică. Mai bine să aibă grijă de natură decât s-o polueze absurd. Mai bine! Era sătul de detergenți toxici și de apă inutil consumată.

    Când ajungea cu gândul la apă realiza că e mulabil la multe forme, dar rigid în câteva idei. Adică se întreba instantaneu de ce urmase o meserie necăutată, puțin plătită, detestată, anacronică, dând din brațe ca păsăroiul cu aripile rupte într-o capcană întinsă de oameni sarcastici și egoiști. Știa că din prostie, dar nostalgic combătea critica exactă cu amintiri. Din copilărie își imaginase roșul pigmentat de alt roșu, dar diferit, mesaj nou, făpturi diferite, incitante, frumoase în orice conjunctură. O blondă naturală, pierdută între șuvițele castanii ale iernii, într-un lan de grâu copt pe o rotire solară apropiată de înserat și până să te dumirești respiri noaptea în toată tăcerea sensibilității lunii. Cine mai distinge ce? Imposibil.

    Copilăria pură, plină de culoare și-o imputa. Dilemele repetitive marchează respirațiile constante ale oamenilor singuri, mai ales a celor trecuți de o anumită vârstă. Moș. Roșul reprezenta esența culorilor. Nimic nu există mai mult, dimpotrivă, mereu reprezintă mai puțin, gândea bătrânește iubind buburuzele, insectele, gângăniile respective. Distinse doar din cauza petelor negre. Sângele. Să-i oprești mișcarea îl întuneci. Viu. Universul, să-i înțelegi evoluția îi urmărești roșeața. Direcție. Timiditatea. Energia în plus, minus, neutră, ceva la care ochii noștri fac față. Context. Minciuna. Orice se reduce la culoare. Falsul este un fond. N-are nuanțe. Dar le capătă când prinde viață fiindcă trece prin realitatea iluzorie cu curaj. Prin urmare, concluziona că din cauza culorii se dăruise penelului. Identificase trei duzini de nuanțe de roșu, dar nu reușise să o picteze pe ea în lan, doar în minte și-i părea cu adevărat rău, pentru ceilalți, că nu sunt în stare să vizualizeze o asemenea frumusețe subiectivă!

    – Vreau vin! Sec. Nu era auzit de nimeni fiindcă nu avea chef să fie ascultat niciodată. Era morocănos, taciturn, ca un android ce respectă softul primit. Nu zâmbea, nu se încrunta, nu își deschidea buzele decât pentru țigară. Prea mulți ingrați, obosiți, teleghidați de internet și reclame ce reacționează penibil în masă, la unison! Obosiți înainte de a trăi. Disperați după hohotele de râs superficiale. Când se liniștea Dolescu întrecea cumva măsura gândirii, oricum n-avea de dat raportul cuiva anume, știa că era criticabil în cele pe care le urma acasă. Nici măcar o pisică nu-l aștepta pe acolo. N-ar fi rezistat la indiferențele lui! Prea multul vin roșu din pivnița prețioasă îl determina să declame obsesiv și repetitiv aceleași lucruri în locuința slujnicei păstrate. Nu-și plângea de milă și nu se lamenta ca un trubadur plicticos ce se crede interesant, original, glumeț dar e cu siguranță depășit, fiind unicul ce nu-și dă seama de acel lucru. Încoronatul naiv reprezintă o tautologie fățișă? De mult timp nu mai râdea la nicio poantă auzită aiurea. Dar măcar avea răbdare să vorbească singur, fiind sigur că nu o să iște scandal. Imposibil să se bată cu reflexia personală. Era mulțumit că făcuse ceva în ziua respectivă pe care încerca să o uite. Mâine va renaște zâmbitor! Numai să se trezească la timp. Reîntruparea pentru potențialii bani neînsușiți ieri. Ajungea să creadă că-i un personaj mitologic remodelat. Ulise a fost un înțelept autist, nu filosof antic. Curajul luptei cu proprii monștri înseamnă reîntâlnirea familiară. Adevăratul curaj. La câte clișee se închină azi oamenii? Nenumărate. Și cu un fel de tic își mișca umerii, oripilat și indiferent căutând așternutul. Cum să schimbe această stare? Nu știa cum. Dar măcar se întreba. Conștientizarea e primul pas spre vindecare. Adormea și visa că are succes măcar material.

    Într-o dimineață după o noapte de amețeală imună autoindusă s-a trezit cu un fel de mesaj, chemare de la o familie. I-a sunat mobilul pe care îl folosea pentru adrese, orientare și i-au fost solicitate serviciile. Să picteze o babă, o pirandă, undeva destul de departe. Tonul nu i-a prea plăcut. Era plângăcios și amenințător, totodată, iar limbajul redus, murdar, stricat. Îl implora să o îi facă cel mai frumos tablou! Dacă nu…pauză. I se plătea oricât cerea. No problem! Frica i se trăgea din posibilitatea că n-o să reușească să-i impresioneze. Cei cu un limbaj simplist și marginal sunt capricioși. Uneori recunosc frumosul, alteori îl urăsc cu toată ființa. Cum să procedeze? Apoi s-a bucurat că poate câștiga bani mulți, uitând grijile. Deșteptarea nu e zadarnică, poate fi aducătoare de profit dacă există cerere fermă.

    Obosit de drumuri impuse ajunsese să se plimbe într-o zi de vară, pierdut în jurul unui lac aproape artificial de la marginea orașului, căutând o adresă anume când primise apelul disperat. Adică fusese cândva natural dar s-a încercat transformarea într-un baraj hidroenergetic. Ecologiștii s-au opus și au avut, în cele din urmă, câștig de cauză. Ca de obicei, degeaba, răul fusese făcut de la început, inițiatic, grobian. Adică investițiile s-au sistat iar acumularea de apă rămăsese sterilă. Oarbă. Goală. Nici păsările nu mai cuibăreau pe acolo. Otrăviseră apa ca să distrugă vietățile, crezând că o să înceteze opunerile fățise. Nu obținuseră decât un rezultat nespectaculos și idiot, gloata, adică societatea civilă protestase revoltată mai acid. N-au înțeles că idioții interesați de parveniri și îmbogățiri spectaculoase, peste noapte, conduc, oricum au terminat totul în zonă, de or pleca cu buzele umflate or să caute alt habitat pe care să-l extermine, exploateze. Încă unul sau mai multe în plus. Nu-i interesau. Au câștigat adevărații pierzători. Normal. Viața. Rămași cu buza umflată, o victorie tristă, doar unii corporatiști rânjeau acoperiți de firme de avocatură considerând că vinovăția nu-i a lor, obținuseră și o derogare legiferată înainte de acțiunile murdare. Confruntare deprimantă. De atunci și-a impus să picteze imposibil afectiv un subiect perfect ecologic: cadavrele. Naturile cu adevărat moarte, nu cele închipuite și botezate așa fără vreun sens de critici constipați sau învechiți, nu mai fac rău nimănui.

    – Să fiu? Dolescu nu-și răspundea explicit, ci era trist odată cu singurătatea purtată pe umeri. Era bărbat doar, suficient de naiv și vizibil ca un număr imprimat în cartea de telefoane. Accesibil oricui, căutat de puțină lume, găsit și format tocmai de cine n-avea chef niciodată ziua, noaptea ori în segmentele intermediare. Apelul tardiv dat de credința că cineva îl iubește și pe el dezinteresat. Cineva? Adică ele. Nu. Niciodată în ultimii ani. Ce ani? Decenii. Care decade? Viață! Care existență? Reîntrupare. Considera că mereu fusese un fir de nisip unic și ignorat, cauză din care ajunse să se refugieze cu tristețe în artă. Cei deștepți înțelegeau asta. Că roșul simbolizează negru, iar albastru gri. Măcar acolo să depășească condiția firului de nisip! Dolescu poate! Să nu fie doar o particulă ingrată! Ori nu, dar este dator să încerce. Adică să ajungă așa minuscul în ocean… ce ar mai pluti, înota, valsa, doar n-ar sta împietrit ca un idiot împlinit!

    Avea o țintă, o adresă la care se cădea să ajungă: strada Vișinului numărul 26, colț cu strada Pelinului. În acel loc i-au fost solicitate serviciile de urgență. Și cum nu avea bani acceptase. Însă avea și cuvânt. Dacă a spus da, așa rămânea. Trebuia să ajungă într-o înfundătură de la marginea orașului. Destul de departe încât nu întrezărea finalitatea nicidecum, se întreba ironic dacă o să ajungă efectiv vreodată. Nu luase niciun taxi și regreta, târziu, tardiv, aiurit. Cu ce să-l fi plătit? Orice acțiune amânată nejustificat de mult devine inoportună în cele din urmă, altfel nu s-ar numi tânguire, ezitare, părere de rău. A spus da. Oricum.

    – Să? întrebă Dolescu compulsiv, nervos că nu ajunsese încă la destinație.

    După tristețe urmează sufocarea cu habitudini, întotdeauna. Mahmur diminețile. Cui îi păsa? Nimănui, cu adevărat. Paradigma specifică umanioarelor. Depresiile sunt depășite prin ritualuri sarcastice, prostești, orișicum inutile. Iubirea este înlocuită cu mângâierea pisicii, erosul fizic cu închinarea la icoane, gândirea cu acceptarea unor maxime penibile, sofisme ale unor ratați celebri mediatizați, liniștea privirii cu perdele de fum aruncate de parveniți și impostori serioși. Dar și invers. Mângâiem pisica obsedant, insinuând că suntem diferiți, discutăm numai despre sex arătând neconformismul și că nu vedem altceva în perspectivă, cităm din filme sau piese comerciale propunând cultura de masă fără a fi tocmai un scaun adaptat la mobilier. Astfel sunt preferați conformiștii, mediocrii, executanții în locul celor care au un fel de viziune a idealului, perfecțiunii, a lumii împinse spre altceva diferit de istorie. Mai bine rămânem evoluționiști și speriați de cel mai mare care poate ne înghite și bau-bau, murim, mai bine rămânem finiți decât să încercăm să trecem mai departe de condiția impusă și să progresăm spre mai mult și mai bine. Proștii autentici spun că progresul este ireal, intangibil, impalpabil, altfel cum și-ar dovedi adevărata imbecilitate și cum ar profita pe sema noastră? Nicicum. Desigur.

    – Psssîhh… strănută mocnit, genul înfundat care anunța prăpădul. De două, maxim trei ori. Când ieșea din cameră la amiază. După ce se întreba de ce mai trăiește? Doar era și puțin alergic la polen și la tristețe, le traducea prin diferențele termice, mâhnire, jale interioară neîmpărtășită ori particule jucăușe, cine mai știe? Oricum nu-i plăceau depresiile, necazurile melancolice, chestiile superficiale și interesate material. Cine le suportă? Dădea din umeri ca un naiv, poate doar cei care le adoră și respiră nostalgic din prezent pentru trecut, ignorând ceea ce este în față. Viitorul e tare dacă nu-i deformat de impresiile meschine ale prezentului. Nu era cazul lui.

    Elimina microbii! Când se supăra își dădea drumul minute bune strănutând și nu se mai oprea decât printr-o tuse seacă. Primele erau timide, urmau cele vulcanice și invazive cu exteriorul, expectora abundent până la o limită în care nu mai avea nimic de dăruit. Atunci se oprea lăcrimând și-și relua tabieturile. Din cauza lor nu-și permitea să fie trist. Era nasol. Un fel de mahmureală grețoasă. Dureri de cap, burtă, limbă sau invers: călcâie, ceafă, sentimente. Îi paralizau și mușchii faciali, grimasele mureau și adopta o fizionomie de broască țestoasă cu toate cele îndreptate în jos, leneș, pământul atrage nasul și buzele fără să conștientizăm. Nu se va mai enerva decât rareori. Așa-și promitea de fiecare dată și privea viitorul. Dar cum să uite în întregime trecutul? Imposibil. Doar nu era un sfânt!

    Într-un a ajuns să caute un loc inedit în câmpul pustiu de la marginea urbei în ziua solstițiului de vară. Nu îl prea găsea. Sau în realitate n-avea chef să lucreze, indiferent la ciclul solar. Cine mai știe? La ce te gândești Dolescu? Cum să răspundă la asemenea întrebare? Dacă ar face publice ideile ar trezi cu siguranță compasiune, dacă nu revoltă sau scârbă profundă. Să leșine unii la propriu sau figurat, din cauza lui? Nu. Ar fi mai singur decât un sine aruncat la conservare, formolizat. Dacă ar conștientiza gândirea, ce își dorește cu adevărat poate că nu s-ar mai prețui defel și s-ar sinucide. Mai bine să lase în pace întrebarea fără sens. Ar căpăta un rost dacă ar fi pusă sub forma: la ce te gândești că ți se pare că gândești? Sau la ce gândești fără idee. Și când pici într-o groapă o faci fără să vrei. Cauți să înaintezi, dar dispari în hău. Astea da întrebări esențiale. De ele nu se poate desprinde nimeni. Mai bine să picteze decât să gândească.

    Viață și moarte. De aceea ajunsese să picteze trupurile trecute în altă lume, zisă paralelă, abstractă, virtuală, necunoscută. Fiindcă citise undeva, dar uitase locul, că omul este un sac de memorii, nimic mai mult. Un cd neglijabil, deseori. Memoriile aparțin trecutului. Nimic în plus. Iar pământul ne iubește. Dar ne iubește necondiționat, aproape ne violează cu iubirea afișată. Adică ne atrage nespus. De n-ar exista gravitația, iubirea pământului ne-am dezmembra. Mâinile nu ni s-ar mai lipi de trup. Nu și alte părți semnificative în cazul bărbaților. Dar și al femeilor. Concluzia unor fizicieni. Deci. Aici intervenea sarcasmul personal: pământul ne omoară cu prea multă iubire. Ne contopește cu sine. Atunci nu este normal să prețuim trecutul trupesc? Ba da. Înainte. Hmmm… ori în urmă?! Cine știe. Oricum suntem iubiți și reprezintă totul, întregul, înfrângerea tristeții, a fricilor și temerilor. Vreți să vă pictez:? Răbdare!

    Se opri trăznit, la figurat, doar nu era nicio furtună deasupra. Unele momente sunt făcute să îți rămână în minte pentru totdeauna. Te amăgesc și posedă veșnic și tu stai, te închini, stai, te crăcănezi ori explodezi, stai, mori, ce mai, nimic altecele. Cele fantastice, încărcate de simbol, de semnificații personale, de superstiții naive sau grave sau fără niciun sens. Rămăsese pe loc din drumul lui înspre o destinație cunoscută numai abstract, după nume. Cum să accepte munca de Sânzâiene? Tocmai când se deschid cerurile. Porțile altor dimensiuni. De ce n-a refuzat-o cu grație? Din ignoranță și neștiință. Uitase. Asta era. Din aiureală, amețit n-a ținut minte data, a evitat îndrăgostirea flash dezinteresată, înțelegerea aproapelui, multiversurile care nu-s schizofrenice. Păi, numai un idiot se angajează la o treabă tocmai în momentul nepotrivit, oamenii normali visează, huzuresc, împart sentimentele cu ceilalți, îngurgitează ceva, înghit chestii cu mirodenii, reciclează idei, etc. O să-și schimbe lumea potențială ca să ajungă în cea în care se odihnește. Privea cerul. Nu era același. Își schimba nuanțele. Mereu. Dar era indiferent la planurile lui. Nu-l băga în seamă. Totuși, Dolescu îndrăgea zenitul, orizontul, atmosfera, lumina, soarele și restul lucrurilor din depărtare. Sânzâienele-s chiar miraculoase și nebăgate în seamă …

    Vișinului numărul 26. Nume plin de sentimente și senzații. O să ajungă și acolo. Probabil. Cândva. Proiecții pozitive, false prin condiționare. Altfel n-ar fi dat curs invitației.

    – Hapciuuu… și-a dat drumul urlând de câteva ori nearticulat parcă, explozia plămânilor și a stomacului fără nicio reținere, mijind rușinat și cercetând în jur, ușurat că nu era nimeni în preajmă. Nările șterse tacticos, profund, fremătau obosite de chinul la care s-au supus singure.

    Cireșele amare, sălbatice îi stimulau memoria. Roșii. Ca buburuzele. Dar mai mari. Fructul în care identifica toate gusturile: dulce, amar, acru și chiar sărat. Dar mai ales chinul, lupta cu gravitația, teama de moarte în clipele în care se cățăra în copaci pe ramuri tot mai subțiri pentru a le găsi în cât mai multe nuanțe închise sau deschise în funcție de care saliva îi dansa în gură și zâmbea descătușat. Reușise de fiecare dată să scape, să nu se îngrămădească înspre țărână și să profite de aroma niciodată aceeași. Ce este departe și greu de ajuns este iluzoriu mai bun. Ajungea în vârf și se bălăngănea la orice adiere odată cu crengile. Se ruga vântului să tacă o clipă strângând în brațe arcuri nărăvașe. Liniște. Voia doar o șansă să apuce a coborî. Se apropiau de finețea abundentă a vișinelor, dar aveau un surplus. Mirare. Nu găsise două senzații identice. Ca și copilăria plină de libertate. Libertatea de a te învârti în același cerc, familie, cușcă, școală, areal, oraș, zonă, țară, perimetru. Cui îi mai păsa? Dacă exista frumusețe, orice altceva devenea nesemnificativ pentru Dolescu. Picătura chinezească o pervertea într-un fruct colorat atât de strident încât orice altceva devenea amorf cu toate rezonanțele insistente. Din acele zile iubise culorile vii, inegalabile ale cireșelor amare.

    Dezorientat realiză că încurcase drumul pășind tăcut, dar cu gândurile în altă parte, rătăcindu-se deși nu era cazul. Se așezase pe o bornă de măsură a șoselei, umbrită de un nuc și se întreba dacă să meargă azi, acolo, ori să încerce mâine. În loc să ajungă la adresă se rotise în cerc inconștient și ajunsese la o extremă opusă față de destinație. Prostia, neatenția, memoriile se plătesc cu eforturi în plus. N-avea chef de chin și jale, doar era un babalâc.

    – Câh … Lumina reprezintă aerul. Cerul, insinuările interiorizate. Restul rămân nesemnificative pentru artist. Dolescu se deplasa destul de greoi printre ierburile înalte și bălăriile limitrofe ale urbei. Sunt simboluri la care niciunul nu renunță niciodată, deși puțini se prind de lucrul respectiv. Puțin îi păsa. Oftă îndurerat de superficialitatea umanioarelor. Dacă n-ai ochi să vezi infinitul, rămâi la margine mereu și țopăi cu naivitate pe-acolo, redundant. Nu îi judeca, însă îl ardea la buzunare să fie puțin empatici. Degeaba. Desigur. Pășea mecanic mai departe. Inerțial. Vă dați seama că inerția este la fel de puternică ca și gravitația. Însă nu sunt puse în același taler. Gravitația strălucește. Inerția-i ascunsă, fluentă, palpabilă, mată, incoloră.

    Unde mă aflu? S-a întrebat la un moment dat plictisit să ajungă unde n-avea deloc chef să fie. Mai bine în beciul personal unde își depozita averea. Butoaiele cu vin roșu sau alb. Otelă, un soi care numai în România există. Ce n-are nevoie de chimicale, nici anti mană, putregai, rugină, nimic, rezistă singur în unicul loc pe care-l suportă din lume. Francezii fac spume la gură din cauza viței de vie imune și fac presiuni în comunitate să fie distrusă total din țară. Restul sunt indiferenți. Acolo se regăsea odată cu Maramureșul istoric, Sălajul autentic și Năsăudul exuberant. Beciul era un loc întunecat în care și paharul î1 umplea orbecăind, n-avea nicio sursă de lumină, asculta vinul și-i cunoștea după sunet cântecul curgerea, vărsarea, plinătatea. Știa când să închidă cepul așa cum cunoștea culorile posibile. Puținele bucurii rămase pe care le păstrase chiar de ajunsese un bătrân pictor cu tabieturi.

    Stătea la margine de șosea și își scutura colbul de pe pantaloni, curăța pensulele neutilizate, șevaletul deshidratat care mai trosnea când îl lustruia cu bucata de piele de căprioară pe care o păstra în mod special prin rucsac, vrând să nu lase urme defel pe pătratul de lemn pe care îl întrebuința rar. Iubirea. Iubea. Nu era în stare să folosească timpul trecut. Își lovea genunchii cu palmele acolo, stând la marginea drumului ezitant, sperând să găsească un motiv de întoarcere. Dar îl atrăgea câștigul. Nu ieșea praful din textură. Nu rătăcise destul. Când ajunge omul la un punct final care nu-i trecerea dincolo? Rareori. Nu există așa ceva decât pentru amorfi și limitați, handicapați sentimental ce se iluzionează degeaba. Iubirea înseamnă un prezent-perpetuu, în primul rând cedare, spus în cuvinte simple: renunțare la sine pentru ea. Clacase total în fața ei. Până când moartea îi va despărți. Hotărâse că murise. Cine altcineva decât ea? Mai bine el! Și așa avea o înclinație groaznică spre autocompătimire, tragism, desconsiderare. Așa că rămăsese să trăiască precum un pictor mort, singuratic, neînțeles. Nu mai căuta explicații, consecințe, fragmente justificative. Picta muribund, deseori comun și dezinteresat. Oricum o iubea cu sau fără știință. Pe cea cu care se căsătorise. Nu amintiri fragile și uitate total. Și picta nu fiindcă altceva nu știa să facă. Ci pentru că asta îi plăcea. Să-și exteriorizeze iubirea. Fiecare tablou era dedicat mutual veșniciei. Universurilor suprapuse total, nu alegerilor multiple, altor femei. Ca să le facă în ciudă scepticilor, necredincioșilor, pragmaticilor, impostorilor. Simțea că devine un fel de târfă dedicată muncii, luminii, iubirii. Fără efecte. Iubirea înseamnă aservire fără răsplată, restul sunt sechele inutile inventariate de contabili, ori neînțelese de filosofi fanarioți, anacronici adică. Rămăsese fericit și unic în singurătatea personală. Dacă iubești chiar că nu mai ai nevoie de nimeni în plus!

    – Te interesează? întreba în tinerețea târzie, timid, unii care se mai opreau să observe schițele, picturile, compozițiile din parc, centru, ori din pădurile de lângă stațiunile montane și nu dispăreau imediat. Vadul umple contul. Până când a început să fie amendat de poliția locală. Cotidian. Călca spațiul verde. N-avea voie să strice iarba, doar nu se pișa acolo. Unde să picteze? Pe acoperișuri, probabil. Ajunsese insolvabil. Nu mai era în stare să-și plătească taxele. Ciudat. Artistul de succes este cel care își plătește cu nonșalanță dările la stat și urinează în locuri nefirești. Imposibilitate. Absurdul are comportamentul comun și invers. Simțea că-i neputincios în fiece privințe.

    – Nuuuuu… i se răspundea. De parcă le-ar fi arătat prohabul deschis și eliberat de textile. Nu arătase nimic sexual dar reacții de genul respectiv căpăta. Pictura era desconsiderată, desacralizată, investiție inutilă, nereciclabilă. Natura-i mai bună într-o societate săracă spiritual.

    Și acum primise în urmă cu o zi un telefon de la un individ cam agramat, vorbea prost și dezarticulat, să îi facă un tablou mare, mare, mamei, unei femei, ceva de genul ăsta, nu înțelesese prea bine, muzica de petrecere îi urla în urechi și câteva tânguieli întrerupeau logica celuilalt. Strada Vișinului. N-avusese încredere, credea că este o farsă și adresa i se părea la marginea pământului. Dar i-a trimis banii în cont, confirmați prin sms, voise să-l refuze de la început și-i spusese un preț piperat. Se mințea că o să fie refuzat. Dacă ar fi plusat? Vorba este vorbă, cuvântul cuvânt. Stătea acolo la margine de drum nemulțumit și revoltat. Banii îi avea, dacă le-ar da o țeapă? Imposibil. Cuvântu-i cuvânt, doar nu-i vorbă în vânt. Revolta îi venea din ideea că oamenii nu se pricep la artă! o lacună ce devenea un mesaj elementar, fundamental de care se agăța cu mai mult sau mai puțin temei. Și prin revoltă ajunsese artist, restul rămâneau în locul unui public materialist, ignorant în legătură cu formele inedite. Iar proștii se așteaptă la fidelitate. Femeia trebuia să fie redată corect, atât de mult încât să fie recunoscută de oricine. Dacă nu o să reușească? Parcă ar fi în cireșul sălbatic. O să-i facă de petrecanie. Era un artist, nu fotograf. Este drept, cam mediocru, într-o școală nordică, maramureșeană, despre care vorbeau numai oamenii locului. Peisajele de acolo întreceau orice tablou, însă nu accepta asta, era musai să le reinterpreteze cu tehnica de cuțit. Cel puțin la început. Și-a vândut opera pe nimic, umilindu-se în fața diferiților funcționari, politicieni, judecători, medici, avocați, profesii cu oareceva bani. Însă zgârciți, nu apreciau pictura, și-i cumpărau pânzele după îndelungi amânări și negocieri. Tot ceda din preț. N-aveau valoare. Dacă realitatea este mai bună și nu-i atât de rece coloristic și nici tăiată prin linii frânte!

    Zilnic bătea instant la ușile îndoliate ori urmărea capelele în care erau aduși morții proaspeți, dorind să-i imortalizeze contra unei sume cu adevărat modice din punctul personal de vedere. Și așa nu avea modele bune de pastelat. N-avea bani, faimă, firmă, era limitat în această privință. Cine să-i pozeze în lumea inculturală în care trăiau? Arta era inițiatic, inconștient și rațional o nonvaloare, ceva disprețuit. Cei mai mari fraieri erau artiștii, scriitorii, muzicienii. Și el se situa pe undeva pe acolo. Tragic, însă nu renunța nici în ruptul capului. Acum se regăsea într-o zi eveniment, primise o comandă fermă.

    – Îmi cer scuze. Îmi dați voie să-l pictez! Îl vând ieftin. Întreba la început cu sfială, neîncrezător căutând afaceri reciproc avantajoase. Să nu supere. Apoi a realizat că supărările sunt conjuncturale și interpretative, depinzând de starea de spirit. De ce să fie timid. Mai bine hotărât.

    – Nu! Pleacă, îi răspundea ființa disperată. Orice trist lovit la început de unele evenimente este disperat, câteva zile, până se împacă cu starea, apoi empatizează cu supărarea și o acceptă ca o stare firească.

    – … nu renunța imediat. Știa că la greu un om trebuie să fie ajutat, sprijinit, dar mai ales era deschis și putea să profite de slăbiciunea, de împăcarea cu sine. Când ești demoralizat și nu ai multe pretenții de la exterior, îți accepți propria stare fără să-i ruinezi pe alții ești de-o naivitate fabuloasă. Așa au fost exterminate o grămadă de populații native de către umanioare cu deviații sexuale.

    Vișinului ca stradă! Ce administrație ar pune unei alei nume de fruct? Numai una habarnistă, superficială, indiferentă, idioată, cretină, credulă, naivă, etc. Adică o adresă care îți trezește reflexe gustative sau curative. Duale. Ori, ori. Aveți vișine, nu vă mai trebuie asfalt! Un mesaj subliminal de genul respectiv ignorabil și detestabil, simultan. Venera vișinele, din acea cauză era revoltat, și înțelegea cu mâhnire că n-o să găsească ceva dezirabil acolo. Dimpotrivă.

    Hmmm…. Dolescu, un pictor profesionist dar cam bătrân și ignorat se fofila prin partea extremă a centrului orașului fiind într-un fel de dilemă. Mare. Cum să facă bani pentru propria înmormântare? În realitate nu-l interesa cortegiul, numai să nu ajungă la cheremul statului, a ajutoarelor sociale. Însă, huzurul intangibil îi făcea cu ochiul, mai avea chef să se distreze. Viața o trăise ca un individ ce-și repeta în fiecare clipă „mă piș pe ceilalți”, doar subsemnatul contează, însă, în unele momente depresive, când intuia trecerea în dimensiune necunoscută avea impresia că o să primească un răspuns de reciprocitate, așa că îi era frică de crematoriu, gropi ascunse, indiferente, putreziciuni printre câini vagabonzi și flămânzi, gunoaie, neamuri îndepărtate, ostile, birocrați interesați de cum să fure și ei ceva pe lângă acțiunea caritabilă pe care se prefăceau că o reprezintă. Sătul de sărăcie, nu realiză că se îndrăgostise de el și n-avea de gând să-l părăsească. Până la urmă gândi și că superficialitatea are propriile limite. Măcar ultima fază să o predetermine, anticipeze, îngrijească, să se deruleze bine ca într-un film american penibil în care se iubesc pasional, la sfârșit, sau trăiesc mai departe cu ajutorul corporațiilor dezinteresate și învinse de câțiva indivizi. Cum să adopte ideea nud, mi-se-fâlfâie pe undeva, cândva, de ce nu, da? Trupul neînsuflețit să-i fie îngrijit, îmbălsămat, mângâiat. De ce nu? Știa că nu mai avea mult de trăit. Tremura tot când nu avea bani pentru alcool. Să amestece mai abitir culorile, înduioșeze formele, experimenteze sentimentele neconștientizate, definească acțiunile greu auzite.

    Ajuns acolo, la destinația pentru care fusese plătit deja îi era frică să nu fie omorât dacă nu atingea criteriile normalității. Cum să explice că un tablou nu este o poză unor oameni mai puțin inteligenți? N-avea cum în lumea instantaneelor penibile.

    – Mă sinucid! Mâine. Cu siguranță! Ce-și doresc bărbații? se întreba Dolescu dându-și ochii peste cap și zâmbind vulgar când era pleaznă. Adică zilnic. Bărbații! Sinucidere ori harem variabil. Cine are, are, cine n-are, n-are. Forme noi, diferite. Rostea printre diftongi și se asculta vorbind grav și cu seriozitate. Oricum, nu-l auzea nimeni. Nici măcar ecoul. În fiecare clipă, zi, noapte, nu-i răspundea. Era alergic la pisici, câini, tricotaje sau bârfe inutile. Mâine. Cioranesc, aștepta numai o grație cu zeci de ani mai tânără să se umilească, aplatizeze în fața ei, ignorând că ajunsese o bătaie de joc firească. Doar era artist! Apoi ațipea în diferite ipostaze. Cu capul pe o masă. Lângă o canapea pe care nu era în stare să o escaladeze. Pe granit ori întins printre imitații ieftine. Își imagina o femeie îndrăgostită. Sau interesată. Ori prefăcută că-l venerează. Nu-i păsa. Avea răbdare. Nu mai avea nici răbdare. Mâine. Util. Sinucidere.

    Avea de lucru. Era în era postindustrială în care se bucura că găsise o slujbă, fie și temporară, pe o stradă de fructe, rău famată, într-adevăr, unde viețuiau doar infractori și un grup consistent de minoritari puși pe jaf și hoție, dar pentru bani un individ disperat riscă orice. Era disperat, recunoștea măcar starea respectivă.

    Picta zilnic cu aviditate. Acuarele, tempera, ulei, graffiti, cărbune, mixturi. Își expunea tablourile în orice galerie posibilă și imposibilă. Protejată ori stradală. Unele aveau succes. Altele, nu. Cele mai mohorâte, reci, triste. Oricum, nu se cumpărau. Oamenii le priveau cu respect și își strângeau banii pentru mâncare, relaxare, mașinării. Nesimțiții nici măcar nu le dădeau binețe. Erau plini de șhaorme în buzunare, portofele și chiloți. Arta nu avea relevanță pentru cei care se închinau la maioneze. Mulți maionezați trăiau. Treaba lor.

    – Da, da! Își răspundea în barbă. Ca orice artist care se respectă avea o barbă căruntă, aproape ninsă, nu galbenă, albă, doar așa strălucește soarele, pe care și-o mângâia cu mândrie. Cum să urineze pe propriul păr? Aiurea. Îmbătrânise. Era clar. Doar bătrânii reajung să se autoflageleze, cine să-i mai bage în seamă? Însă sunt sensibili. Mai tactili decât o mimoză. Poți să le modifici comportamentul cu o privire, respirație, abandon fățiș, nu-i necesar să-i atingi într-o formă sau alta!

    Dolescu își cam ratase viața. Căsătorit, despărțit, abandonat, dezmoștenit ori sărăcit de alcool și grămada de iluzii că-i în stare să producă un gen de artă inedită pentru care era necesar să se sacrifice. Se va îmbogăți de pe urma tablourilor într-un viitor habotnic, impredictibil. Sau de timiditate și eșecuri nu o să realizeze mare lucru, firesc. Acuarelele și pastelele preferate purtau nuanțele reci pe care le resimțea în suflet. Apoi gândi că este cazul să se redefinească.

    Din clipa în care te naști te îndrepți spre propria moarte. O chestie provenită din înțelepciunea veche. Dar dacă din cauza banilor riști să fii ucis? Și îți dorești asta. Adică nu să ajungi subiect necrologic, ci să câștigi mulți arginți. Ce-ai alege? Mincinoșii ar spune cu prudență disimulată viața. Și s-ar comporta invers, aruncându-se în prăpastie pentru iluzii, că ar supraviețui cumva și s-ar folosi de ei. Obezitatea idioată primează. Cei sinceri ar alege banii dar ar ezita mult să meargă mai departe, mai bine să crape de foame, deci tot indecizia predomină împreunată cu un alt gen de naivitate insurmontabilă. Prostia este în floare. Cum să îți îndeplinești misiunea cu care ai fost hărăzit și să nu mori? Nicicum. Deci frica de moarte este o poveste, o invenție, o problemă falsificabilă fiindcă este civilizatorică. Omul se naște fără această temere care devine o problemă culturală mediocră, copiii sunt curajoși, ignoranți. Deci, o să meargă mai departe cu toate că nu știe dacă o să revină viu din mediu respectiv ostil și periculos!

    – Îmi dați voie să-l pictez pe domnul X, doamna Y? întreba când era vesel și plin de speranțe. Avea o fire sensibilă.

    – Nu!

    Primise acel telefon anonim. Era solicitat de un țigan să-i picteze o rudă, cineva apropiat. Recunoscuse intonațiile reduse de limbaj și un fel de convorbire ciudată pe care respectivul o purta în paralel cu altcineva din jur. Conștientiza că avea prejudecăți. Și-i era frică să nu se facă de râs, adică îi era teamă că o să dezamăgească, nu o să se ridice la nivelul așteptărilor familiei respective. Numeroase. Auzise și țipete de copii, vociferări răgușite ale unor bătrâni, înalte ale altora care i se părea că nu erau de acord cu o asemenea inițiativă. Dacă îi va picta buzele cadavrului prea cald, ori de o să-i schimonosească chipul? Nu o să se răzbune pe el? Că-și bate joc? Că trișează? N-avea cum să anticipeze.

    – …

    în afară de hohote obținea multe uși închise cu furie.

    – Cioc, cioc… repeta bătaia după ce fuma o țigară, trăgea două, trei guri din plosca cromată ascunsă în haină. Cum să renunțe din prima? Poate discută în familie și se răzgândesc. Le-ar părea rău dacă n-ar insista și l-ar pierde. Se vedea de la o poștă că e pictor, avea șevaletul cu el și rucsacul cu instrumente.

    Oamenii nu se pricep la artă! o idee devenită revelatorie. Chiar îi întorceau spatele.

    În afară de sensibilitate era și rutinat. Cotidian avea aceleași tabieturi. Cronica de decese din ziarele tipărite sau on line, votca de dimineață, țuica să stingă chestiile consumatoriste, ouăle moi cu puțină pâine albă, altceva nu putea înghiți. Vomita instant alte soiuri de mâncare. Își setase corpul ca un alcoolic învenerat doar pe alcool și culori întinse pe pânză sau hârtie tratată. N-avea alte griji. Se sacrifica total.

    – Îmi dați voie? Îl pictez frumos. Ca și cum ar fi în viață! Să fie o amintire deosebită. Iarna, toamna, primăvara. În anotimpul cald lua pauză. N-avea chef de putreziciune. Să simtă carnea înrobită de bacterii și urât mirositoare. Chiar de era ținut în coșciug ventilat și răcit, tot avea impresia că pute respectivul, respectiva. Nu era în stare să picteze. Îi tremura mâna. Apa. Uleiul. Cărbunele. Le abstractiza atât de mult încât prost să fii, tot îți dădeai seama că sunt portrete făcute pe fugă. Șevaletul. Făcea în chiloți de spaimă. Îi era frică de moarte. Cine o să-l imortalizeze atunci? Când și-a deschis afacerea avusese impresia că o să fie urmat de toți confrații. Și încercase să o păstreze cât mai secretă. Dar nu. Nimeni nu-l imita. Bucuros că era unicul, dar îngrijorat că ajunge și el pe acolo și n-avea discipoli.

    în afară de hohote obținea îmbrânceli. Uneori.

    Ajunse să adopte strategia comis-voiajorilor, dimineața devreme, când nu era băut. Uneori bătea străzile în funcție de anunțurile mortuare și după-amiezele, când se trezea. Căuta din casă în casă să își vândă operele neîncepute. Eșuase cu natura moartă și portretele, restul fabulațiilor individuale sau externe conducând la eșecuri de proporții și mai mari. Pictase la indicațiile primite și rezultatul fusese absolut, chin degeaba și cheltuieli nepermise pentru culori. Așa că hotărâse să intre pe o nișă. Să picteze cadavrele proaspete. Oamenii sunt cei mai sensibili în acele clipe în care își pierd apropiații. Sau se prefac că suferă! Devenea bogat, avut, i se întrezărea construcția criptei personale aurite.

    – Îmi dați voie să pictez decedatul?! Uneori nici nu reținea numele cadavrului. Și vorbea nehotărât, fabulând cu ochii împăienjeniți de abstinență ori abundențe, trezire în diminețile improprii creației ori nesomn. Cine naiba mai reține numele unui mort? Filologii. Criticii. Frustrații ignorați de comunitate. Restul sunt indiferenți. Așa că, își spunea, de ce să se chinuie să memoreze nume proprii degeaba. Cine e disperat acceptă orice, restul găsesc pretexte de refuz și amânare.

    – Nu.

    – Dispari.

    – Vă rog, lăsați-mă în suferința mea. Adică cu banii căpătați. Nu voi să-i împart! Era un subterfugiu penibil nerostit. Nu răscoliți morții! Fie bărbat, dar mai ales femeie. Ultima idee era definitorie și explicită. I se trânteau negările hotărâte, barierele în nas. Nu se lamenta ca o pasăre închisă într-un dulap. Accepta. Și bătea din nou la ușă. Una veche, alta nouă. Oamenii și mor. Propunând tranzacția: vă pictez decedatul, contra-cost! Doriți? Nu-i așa că este extraordinar! Stimula achiziția, dacă întrezărea ezitarea refuzului! Sau se umilea în zilele în care din disperare rămânea gol, nud, fără bani pentru evitarea sevrajelor nedorite.

    – Îmi dați voie? Întrebă într-o zi o nană comună, supraponderală, plină de sine și cu o privire de reptilă satisfăcută. Reușise. Roșcovană. Roșie. Nu vizualiză prea bine fiindcă adoptase masca unui artist umil. Decadent. O servitute molipsitoare, empatică. Scăpase de unul. Ea nu îi permitea să îl picteze. Tot reducea din prețul cerut pentru tablou. Era privit cu superioritate și i se răspundea că nu! Făcea prea mult.

    Redimensionare. Mesajul era vinovat. L-a schimbat într-o zi din anii trecuți și l-a păstrat:

    – Îmi dați voie să-l imortalizez pe răposatul, o fac ieftin, cel mai lesne din piață, accept și plata în rate! N-o să vă pară rău!

    Uneori avea succes. Așa, de câteva ori într-un an. Nu prea des. Abia îi ajungeau banii de chirie și de pâine. Țuica era hrana lui. Intra sfios și după un ritual al negocierilor. Dimensiunile pânzei, dacă doresc să înrămeze tabloul, expresia dorită. Și începea lucrul. Stătea ziua, noaptea, ziua până termina lucrul.

    Frumosul. Avea de gând să-l picteze. Indiferent de paletar, cald sau rece. Dar cum să pictezi frumosul? Vă dați seama că ar fi un fel de impietate! O blasfemie. Un Dumnezeu al imaginii inimaginabil. Frumosul nu poate fi imitat, redat, simulat, niciodată. Fiindcă este subiectiv. Individual. Particular. Umanizat de fiecare. Unora le plac morții, dar majoritatea detestă ideea din cauza primară a frivolității. Numai filosofii se amăgesc că sunt în stare să discute despre estetică și despre creație. Restul dezertează fiind convinși că este neserios, habitudinal și întâmplător, o cale de trecere înspre lumea de dincolo de care le este cu adevărat frică. Iar când ți-e teamă de ceva transpiri fiziologic. Cei care sunt prea plini de ei înșiși își pudrează excesele. Orice poză este un clișeu! Dacă nu este fardată. Închinarea la clișee este insuportabilă. Unii sunt curajoși când identifică o piesă de artă pe care o acceptă ca fiind frumoasă din disperare și sentimentul propriei dispariții. De fapt sunt paranoici. Detestând lumea cadaverică, neagă total posibilitatea lipsei frumosului și a frumuseții și se complac în situația găsirii indescifrabilului. Arată cu degetul, conceptual îndeosebi, acesta este frumusețea! Își belesc ochii și respirația, altceva nu mai au, și se hlizesc satisfăcuți că au găsit acul în fârcitură, tatuându-se în plus ca fiind înțelepți. Cum să-și accepte moartea? Tam-nesam. Detestă, neagă, incriminează procesul. Mai bine să-i prostească pe ceilalți că au găsit un fel de nemurire, adică un lucru frumos în sine. Din această cauză, Dolescu avea de gând să picteze numai morții. Care sunt sinceri și acceptă că frumosul e pur și simplu o abstracție, în restul criticilor nu mai avea încredere. Frumosul aparține respirației individuale, nu celei universale. Frumosul este o stare de spirit, nu un obiect, cuvânt, operă de artă. Frumosul este singur, nu plin de falsă venerare.

    – Cioc. Cioc… Îmi dați voie să-l imortalizez ieftin … ?

    – Măăă… i-a răspuns un bărbat tuciuriu. Dolescu tresărise. Cu burtă și o privire goală. Deși era băut simțise aburii alcoolului celuilalt și încruntarea, ura respectivului i-a trezit un sentiment de nesiguranță personală accentuat.

    – Mă scuzați. Plec. Instinctul îi spunea că era cel mai indicat să dispară.

    – Stai, măăă… și a fost prins de umărul stâng și tras pe spate. A văzut cum își protejează pumnul cu o rozetă de metal. L-a trântit luându-l prin surprindere pe spate. Șevaletul se rupsese pe o latură. Căderea îi era amortizată de trusă. Degeaba.

    – Știi unde trăiești? În România. Aici numai cei care se lamentează au succes dacă o fac în gașcă. Și cocoșații. Lingăii celor care se plâng continuu. Ce vrei să schimbi? Reînvierea morților? Îți arăt eu…

    – …

    Plecase năclăit. Puțin. Dar i-au trecut toate după ce-și suflase cu năduf nasul. Când ești obosit, deprimat, trist, dărâmat, este suficient să te cureți de chestiile inutile, în surplus din organism. Să-ți ștergi nasul este cel mai înălțător proces. Toate porcăriile sangvine și prăfuite ies și rămâi curat. Mai ales dacă te afli în prag de sărbătoare. N-are sens să ți-o strici cu polițaii. Avea un mănunchi de cuțitașe în traistă. L-ar fi tranșat într-un minut. Anatomia este mai simplă decât la animale. N-avea sens. Să dea cu subsemnatul? Mai bine renunțase și-și cărase lucrurile, amintirile, ambițiile, visele în altă parte. Îl lăsase pe impotentul ăla cu rozetă să se radă, poate așa-și creștea stima de sine. Prin obrajii similari cu bucile, că pe gură nu era în stare să elimine altceva. Nimicul îți dă starea simultană cu care te armonizezi, prostului îi dă simplitatea credulă, fudulului lauda frustrantă, idiotului stima de sine mult prea exagerată. Cretinul anterior fusese un nătâng penibil și invidios. De ce se apucase de pictat? Se întreba oprindu-se din mers din când în când? Ca să le demonstreze părinților că nu au vorbit greșit, sau să-și dovedească că le prețuiește memoria. Când fusese mic pictase un tablou tembel, naiv, în podul casei. O săptămână urcase zilnic pe scara de lemn lungă și instabilă pe care numai el putea să pășească, câteva kilograme în plus ar fi distrus-o, și rămânea câteva ore bune simulând desenul, amestecând culorile, pregătindu-și pânza etc. Intrigați l-au somat după mai multe zile să le arate ce face acolo. A ezitat să le prezinte preocupările, rușinat, timorat, intimidat de parcă ar fi făcut o porcărie. Și în loc de batjocură a primit laude. În realitate era obișnuit cu bătaia de joc la adresa lui din partea tatălui. Și mama îi ținea isonul. Îl iubea pe el, nu pe el. Adică își iubea soțul mai mult decât orice, iar ceea ce spunea devenea lege. Așa că a rămas surprins că a fost lăudat de părinți. Nu i-a ieșit din cap acele laude. Nici măcar bătrân. O să le dovedească reușita în ale picturii. Fie și cadaverice!

    Se grăbea rătăcit și încurcat să ajungă pe strada Vișinului numărul 26. Încerca să uite eșecurile anterioare. Nu trebuia să cedeze niciodată. Omul are o viață cu care își face de cap. Încerca să fie pe stăpân pe sine. Dar își reamintea eșecurile! Nu era în stare să le uite.

    – Îmi dați voie să-l pictez pe regretatul… îți dregea vocea. Nu avea memoria numelor. Le-a uitat după câteva minute de plictis și așteptare în fața porții. Deși citise anunțul cu puțin timp înainte, uitase instant apelativele. Nici nu vă dați seama c-a murit! Îi venea să-i spună Giorgel, Gabriel, Florinel, orice nume propriu cu care era familiarizat dar conștientiza că era într-un fel de culpă, eroare, inadecvare.

    – Rămâneți cu o amintire inedită, trainică pentru totdeauna. Zâmbea nefiresc, cu timiditate, timorat de greșelile anterioare și-și tot muta centrul de greutate de pe un călcâi pe celălalt. Meseriile au prețul lor! În fiecare zi i se părea că pensulele îl vâră înăuntru, în țărână, le-ar dărui toată viața, deveneau tot mai grele, dar n-ar renunța niciodată la visul perfect. Un tablou imemorabil. Venerat. Dorit de muzee. Criticat, fascinant, recomentat. Pentru atâta lucru merita să trăiască. Pentru o clipă a recunoștinței. Sacrificiul personal n-ar fi în van. Lupta cu pasiunea. Lupta cu iluziile. Un război echitabil. Primești atât cât dăruiești. Voia să înfrumusețeze lumea. Himera proprie care merita orice sacrificiu.

    – Bluf! Ușa trântită în nas. Cu isterie. Deznădejdii. Oamenii cât de cât adevărați, ce-și prețuiau antecedenții cu nume inutile, inodore, incolore îi apărau cu negare dacă memoria le era stimulată în vreun fel, uitarea este cel mai bun remediu împotriva vieții actualizate. Uiți întâmplările nefericite și este suficient să reziști mai departe. Cui îi place să fie nostalgic? Nimănui în afara naivilor imaturi, fără experiență, ori credulii netrecuți prin viață. Nu întâlnise persoane iubitoare decât o singură dată. Ce întâmplare…

    De obicei o lua de la capăt însingurat, refuzat, detestat. Căuta un mâine, mereu este un mâine potențat de posibilități neprevăzute, deschizător de drumuri, de cele vechi era plictisit. Când ar fi fost binevenit în lumea picturii atemporalizate. Avea și un simț cinic dezvoltat. Ce cretini ar accepta să le imortalizeze morții? Doar cei care nu acceptă realitatea de moment. În realitate foarte puțini. Nesemnificativi. Oamenii mor din cauza urii celorlalți, a indiferenței, a neiubirii. Sau din accident. Totuși, cei mai mulți se duc dincolo în pace, împăcați cu singurătatea deplină, altfel ar mai respira. Îi căuta pe naivi, pe adevărații tăntălăi încremeniți în nemișcare ce ar da mult pentru o mașină a timpului, reîntoarcere, reamintire. Tot foarte puțini!

    Obosise. Uneori obosea, fie bătea trotuarul, fie zăcea în pat, cu temei sau fără motiv conștient. Ca și îndrăgostirea. Îți place de cineva, păi, poate fi și moartă, tot surâzi și speri că o să aibă ochi și pentru tine la un moment dat! Speranța. Iluziile. El renunțase total la promisiuni și promitea să vândă trecutul, pur, simplu, doritorilor. Deși trăiesc numai acolo, îi întorc spatele când nu mai pot profita de el. Ciudată făptură omul. Iubește speranța detestând prezentul. Urăște prezentul venerând trecutul. Și paradoxul final: iubește speranța venerând trecutul. Nu știe ceea ce vrea în cele din urmă. Dar nu-și dă seama că se contrazice, își dă cu stângul în dreptul și se miră că doare, îi trist. „Cine vrea să îi pictez ruda, cunoștința decedată! Accept comenzile și anticipat!”

    Când era sfârșit, cu energiile epuizate Dolescu se punea să își facă planuri, proiecții, reconsiderări în legătură cu acțiunile de urmărit sau de urmat, strategii care să-l îmbogățească. Surmena tacticos canapeaua din bucătărie. Dacă nemișcarea îl silea să se întindă, mintea îi rămânea activă și se distra pe seama trupului leneș. Nu mai picta că nu era în stare. Nu-și mai ruja modele dacă era lăsat să le surprindă într-un tablou. Devenea un fel de filosof. Iubirea. Își imagina iubirea prin cuvinte lăsând culorile deoparte. Și-și pregătea cocteilul revigorant. Un vin de masă în care pasira un ardei iute roșu sau verde. Dar proaspăt, neapărat proaspăt. Amestecul devenea păstos și îi trezea simțuri inedite de fiecare dată. Nimeni nu mai băuse așa ceva! Își spunea zâmbitor când nu se îneca, plângea, strâmba, agita din cauza iuțimii. Măcar cunoscuții, conștientizând că nu cunoaște comportamentul gastronomic al tuturor culturilor. Plictisit de gusturile comune. Așa era și cu arta. Să picteze iubirea. Dar nu la fel ca ceilalți, diferit. Măcar cu o nuanță, să facă un lucru nou. Că era obosit și plictisit de lamentări, de istorie, de stiluri diferite care nu spun nimic. Arta nu înseamnă repetiție decât pentru impostori, creatorii care țin seama de modă ce or să dispară precum digestia băuturii lui. Imprevizibil, dar anticipat. Este musai să aducă ceva nou. Musai.

    A ajuns în locul rău famat, în care nu avea chef nicidecum să ajungă dar sugestionat de recompensă se învârti de câteva ori prin zonă până când își luă în cele din urmă inima în dinți și intră. Pe strada Vișinului. 26. Și nu mai putea da înapoi. O casă imensă, mare, plină de praf, neaerisită, stătută. În interior. Aerul îi rămăsese ca un pâlc clocit în gât, sau frica de a nu ieși întreg de acolo. Nu înțelegea.

    Țopăind înspăimântat de pe un picior pe altul se luminase. Era vremea să se elibereze de temeri. Realiză că prostia este urâtă, urâțește omul, orice individ devine hidos și mai sec decât o piatră plină de nervuri brăzdate de apă. Sclipirile din ochi sunt nu fade, e un clișeu, lipsesc bucuriile, pupilele nu se dilată în prezența frumosului, frumuseții artistice, postumane. Numai proștii consideră că sunt frumoase exclusiv făpturile ori lucrurile cu care-i pot manipula pe ceilalți, și ignoră estetica, arta în întregime. Așa că totu-i devenea simplu. Ca să scape întreg de acolo era suficient să picteze persoana cu o doză de inteligență, oarecare. Chiar de era de un pragmatism nemuritor, n-avea importanță, reinterpreta simbolic prostia și trăia… singura soluție ca să își continue drumul mai departe!

    A scăpat în cele din urmă de pe strada Vișinului cu buzunarele pline. Din mediul respectiv pe care cu prejudecăți l-a considerat infect și amenințător. Avusese dreptate cu toate. Numai cu o idee nu. Esențială. Aia că o să pățească ceva acolo. Familia de rommi l-au primit cu o anumită reținere și l-au lăsat să rămână până dimineața în preajma cadavrului. A mamei lor, Tinica Ciilica.. ceva de genul ăsta. Îl întrebau dacă avea nevoie de ceva? Mâncare. Apă. Băutură. Îi refuza speriat. Și picta. Trebuia să o picteze. La amiază avea loc înmormântarea. N-avea timp de pierdut. A pictat-o cât a putut de fidel. Să îi dea viață i-a pus în mod exagerat roșu pe buze și roșeață în obraji. Zâmbea, rânjea, își arăta puțin dinții, colții, nu mai știa ce anume, era prea obosit. Tabloul era naiv. Cel mai prost realizat în întreaga lui existență. Dar, spre surprinderea lui proprietarii au fost mulțumiți și l-au lăudat, mulțumindu-i recunoscători. Nu-l lăudau neapărat pe el, ci femeia din tabloul conceput. Lui i se părea chicios și aiurea. Dar ce importanță avea dacă scăpase cu viață. Chiar credea că o să fie căsăpit în bătaie, torturat sau desființat, omorât și îngropat într-o pădure sau aruncat în lacul otrăvit. Riscase. Nu a pățit nimic rău. Dimpotrivă. Putea să mediteze un an întreg pe seama banilor primiți. Și să completeze câteva butoaie cu vin. Era fericit. În loc să dispară din această lume cum crezuse, arta l-a ajutat să supraviețuiască. Contradictoriu. Lumea nu moare. Mai există și oameni normali! Ultima lui concluzie…

    Între moarte și somn

    Ce aţi face? Ce?

    Imaginaţi-vă că dintr-o joacă, prostie, ignoranţă ceva de genul ăsta sau toate împreună aţi ajunge să staţi pe o piatră cât pantofii de lată, care este fixată ca pe vârful unui bloc unde se făcea plajă odinioară, dar care s-a redus la o farfurie dincolo de care nu mai există alt punct de sprijin decât hăul. După câteva zeci de picioare de gol ameţitor se ivea caldarâmul, pietre, pâmânt întărit şi alte stânci. Când se naşte frica totul devine îndepărtat iar timpul se dilată din cauza capului care se vâră-ntre genunchi. Picioarele excitate nu mai sprijină corpul fragil şi plastificat, o iau razna şi se descompun descoperite ca o plastelină încălzită. Este pustiu! Cea mai apropiată idee tangentă cu teama: starea de pustiu. Te simţi atât de singur încât nici semnalele operatorilor de telefonie n-ajung în realitate. Şi-i atât de sălbatic încât nimeni nu s-ar încumeta s-ajungă pe-acolo. Oamenii nu pot zbura, nu c-ar fi putut vreodată, fără un ajutor extern. Trăieşti fiecare clipă cu speranţa unui ajutor ce nu vine. Fiecare secundă trăită în plus este un câştig al vieţii în faţa propriei prăbuşiri. Genunchii ne tremurau de frică, apoi de frig, de foame, de sete, apoi… am uitat toate acestea fiindcă o ameninţare mai mare şi mai puternică pusese stăpânire pe noi.

                    Ziua întâi

    • Ce ne facem? Suntem sus, mult prea departe. Cum coborâm? Marceeel!
    • Nu ştiu.
    • Marceel. Era strigătul morţii. Chiar dacă era un tip nesuferit şi obez, ceilalţi îl respectau fiindcă n-aveau cum să scape de el. În realitate orice om ajunge nesuferit, până să moară de-adevăratelea!
    • Ce s-a întâmplat?

    • Nu răspunde. Nu mai ne putem întoarce pe unde am venit! Înţelegi! Era singurul acces. A căzut în prăpastie, prima isterizare relaţionată auzită în grup. Pe următoarele Golescu nu le-a perceput atât de intens, se diminuau cu fiecare minut în care se împăca cu gândul morţii personale. Când îţi accepţi trecerea în altă lume, restul întâmplărilor sau cuvintelor devin cu adevărat nesemnificative.

    • Aha… Îl vezi?

    • E jos, nu mai mişcă. Cărarea a căzut odată cu el. Picioarele-s inerte.

    • Unde?

    • În stânga. Nu te apleca, mişca prea mult. Poteca-i instabilă.

    • Sunt ale lui?

    • Ale cui altcuiva?

    Am ajuns să ne rătăcim în grup, pe un pisc însorit, undeva în Bucegi fără aluzii, unii cu gândul nemărturisit la atingerile senzuale, fierbinţi din tăria codrului verde şi, altele, candide violent cu visele de nesingurătate neîmplinite, deh, alungarea plictisului înseamnă adoptarea unei strategii stranii, a face altceva. De parcă nu ne-am fi putut cocoţa pe un turn din oraş să ne învârtim după un pendul care a încremenit cu noi atârnaţi de limbile unui mecanism învechit. Nu. Voiam natură, susur de ape neîmbuteliate, tril de păsărele libere în bătaia puştilor, aer nepoluat de ovine parfumate, proaspăte idei vechi , noi, orăşenii debusolaţi.

    Respiram alternativ nouă suflete, perechi impare, turişti zurlii, unul era în plus, nu-i păsa că venise singur, oricum nu avea cu cine, decedatul. Morţii sunt singuri şi vor să atragă atenţia dar nu-şi dau seama de asta decât prea târziu. N-aveam echipament potrivit pentru munte. Nu ne interesau atât de mult înălţimile, mai degrabă se urmăreau adâncimile fierbinţi ori seriozitatea aparentă, ei ori ele. Pentru a impresiona la modul reciproc, un principiu fizic al acţiunii şi reacţiunii, am ajuns să explorăm cât mai mult din fragmentul segmentului carpatin, aproape virgin, asemănător unei prostituate care s-a retras la mănăstire, renunţând la aspirina săracului, împreunându-se cu castitatea în mod sârguincios şi sistematic, speranţa urmează toate viciile. Savuram cărările ce urcă şi coboară, fără să se termine, nătângi nu am realizat că mergeam în cerc, repetând chiar şi acelaşi un suiş abrupt în care ne agăţam de verigile tinere ca să reuşim să-l escaladăm, o alunecare pe frunzele răscoapte ajungând la altă potecă făcută de om sau animale inocente, doar noi aveam gânduri necurate, săream peste un pârâu în diferite locuri, ne semiscufundam în nămol sau excremente regurgitate, glume, că tot călcam din când în când pe-alături,intuind, mutual, vedeţi, realităţile paralele se întâmplă mereu în minţile nemărturisite, că epuizările cronice pot să ne tempereze şi să ne ofere momente sensibile măcar în imaginaţie, dacă în realitate este imposibil.

    Ce aţi face? Să vă pierdeţi pe un munte, să vă cocoţaţi din plictiseală pe câteva roci dintre care cu dispreţ sau disperare câteva dezertează, se năruie suficiente de multe cât să nu mai existe altă cale de întoarcere, scăpare, evadare?

    • Ajutor…..esenţa temerilor strigată în cor, pe rând, aiurea. Ne lamentam degeaba, pentru noi mai mult decât pentru altcineva. Dacă nu se doreşte să fii auzit poţi vorbi de unul singur, chiar şi-n grup, că e mai sadic! Păi, nu? Este şi substratul revendicărilor surde.
  • Ajut…
  • A….

  • Nu ne-aude nimeni… degeaba, concluziile primite în loc de răspuns.

  • Marcel?

  • A murit!

  • Idiotul. Cu gabaritul lui ar fi putut întoarce tot muntele.

  • Chiar a murit?

  • Ce faci? întrebam în legătură cu situaţia noastră hilară cu sentimente retorice şi empatice. Ceilalţi doreau o soluţie. Nu şi eu. Conştientizam că nu există! Trăiam nesigur ca un acrobat pe sârmă fără să avem nicio calificare în acest sens. Cu timpul am ajuns să ne întrebăm de ce o să murim şi noi? De somn, foame, sete? Nu dacă…

  • Glumele s-au terminat. Am devenit serioşi şi iritaţi ca şi cum o boală îşi acutiza tot mai mult simtomele şi era incurabilă. Unul dintre noi alunecase, căzuse în hău şi după toate aparenţele certe murise, de parcă n-avea altceva mai bun de făcut! Ileana, o tipă bună dar mai naivă din fire, chiar a luat câteva pietricele găsite în peretele din spate, fărâmicios şi le-a aruncat înspre Marcel. Nu l-a nimerit cu niciuna, a renunţat după câteva tentative. Sperase că nu era rănit, că se preface şi că o să se ridice în picioare, înjurând-o. Avea nevoie de certitudine, aşa răspunsese naivă la protestele noastre. Întotdeauna morţii-s vinovaţi  pentru nenorocirile celor rămaşi în viaţă. Uneori nemijlocit, alteori voalat, subliminal, un subterfugiu pe care istoricii îl pervertesc în pozitiv din prostie sistemică. În stânga, într-o parte calea de acces s-a surpat din cauza unui muribundului nesătul, a frustratului de-a binelea care a vrut să atragă atenţia că era  singur, neiubit sau fără potenţial afectiv şi, fiind ultimul, a început să ţopăie, în pas bonapartist, defilând să ne sperie, ajungând să se sinucidă într-o doară, fără intenţie, involuntar, căzând odată cu poteca, aşa începe doar orice preludiu al morţii provocat de naivi, ademenită, voită până când sunt prinse în acest joc, în mod instantaneu şi victimele colaterale. Am rămas izolaţi de-a binelea. Îi fusese frică, dar noi, restul nu credeam c-o să se întâmple întâlnirea cu prăpădul aşa repede. Altfel n-ar fi urlat când se izbise de rocile de la bază.

    Picioarele ne-au tremurat câteva minute apoi s-au făcut că pleacă singure, paralizând, într-un fel, ştiam că nu mai aveau multă viaţă. După ce ne-am revenit din şoc am căutat o cale de scăpare, ne întrebam de o să avem norocul de a ajunge, din nou, jos teferi de pe cărarea şerpuitoare, îngustă, sculptată în piatră. Ne spuneam şi concluzionam că Marcel a murit. Eram trişti şi nu prea, adică ne păsa mai mult de noi decât de cadavrul din prăpastie, o abordare liberală. Cum puteam sări de pe loc, fără elan, de unde elan, peste trei metri în partea stângă? În dreapta cărarea se termina brusc într-o linie verticală, nu eram alpinişti, nu, nu, nici şerpi sau capre de munte. Cine reuşea o asemenea performanţă? Săritura perfectă, coborâtul tiptil. Marcel murise, cei aflaţi în partea ce se prăbuşise puteau să-i vadă picioarele inerte. Cu timpul am ajuns să ne întrebăm dacă a vrut să se sinucidă cu adevărat sau a fost prostie? Nu că ne interesa prea tare, abăteam gândurile de la situaţia paradoxală în care ne aflam. A găsit pretextul optim, inconştient totuşi, doar n-o risca de unu singur prin care să ne sperie şi s-a trezit că se prăbuşeşte el însuşi. Unicul drum de intrare şi de ieşire s-a năruit. Un timp l-am strigat. Nu avea cum să răspundă. Îi vedeam picioarele inerte, jos. Nemişcate. Obsedarea venea din empatie, dar nu cu Marcel, cu noi, vom deveni cadavre? Panica iniţială a fost empatică şi rotundă. Credeam că pe noi nu ne-atinge. Iluzii. Au dispărut mai mult de doi metri din cărare iar poteca era atât de îngustă încât nu puteai alerga, să-ţi faci avânt. În dreapta se sfârşea într-un perete oblic ce se înclina înspre interior.

    • Mă!
  • Ce-i? întrebă Golescu după aproape o zi întreagă de aşteptat în picioare, nemişcat, transpirat, obosit, somnoros.
  • Mă. Iuliana îl chestiona, era în dreapta lui, dac-o să murim din neatenţie? Inaniţie? Deshidratare. Căcat nu mănânc! Urină nu beau! Măcar să fac ceva diferit înainte să plec din lume. Nu mai pot de somn, sete, foamea o uit. Dacă pic de oboseală trezeşte-mă, nu mă lăsa să mor…

  • Dacă o fi să fie? Eterna justificare a neajunsurilor tinereţii. Adorm înaintea ta, stai liniştită!

  • Moartea-i o glumă? Mă… devenea redundantă Iulia, strângându-l de antebraţ cu o doză de nevrotism. Privea fix în faţă. N-avea ce să atingă, nici măcar vârful unui copac. Doar aer. Şi foame. Toate înconjudate de un somn imens. Se trăgea periodic de păr. Şi-a descoperit punctul sensibil. La ceafă durea tare, încetişor, insuficient, dulce, molcolm, ademenitor, plăcut. Panicată, încerca să rămână trează cât mai mult timp posibil. Când simţea că aţipeşte sau că ochii i se închid smucea smocurile cu intensitate şi-şi scutura firele rămase între degete ca o descreierată. Încă-i era frică de moarte.

  • De cele mai multe ori, răspunse Golescu nedorind decât să aţipească pentru câteva clipe. Folosea un clişeu în minte. Ca şi caii, un ochi şi-l închidea, celălalt căuta să rămână deschis, sau îi strângea pe ambii ca să-i redeschidă speriat după câteva secunde. Ce n-ar da ca secundele să devină mai lungi, sigure, unice!

  • Stăteam înspăimântaţi pe poteca îngustă de câteva palme fixată relativ de stânci care se balansau şi când ne mutam greutatea de pe un picior pe altul. Numai în copilărie am mai simţit teama de înălţime, dar era ireversibilă, nu-mi revenise nicicând. Am ajuns undeva atât de sus încât orice treaptă sau scară a dispărut. Nu mai aveam niciun sprijin pentru a coborî. Obsesia ajutorului din partea celorlalţi oameni a dispărut după o zi de strigăte disperate. Ecoul ne răspundea şi era prea puţin faţă de teama profundă resimţită, izolarea dublată de ignorare. Mai făcusem greşeli, erori, dar cineva, oricine anonim sau familiar ne-a oferit un fel de speranţă, ieşire la liman, nu şi acum, devenisem muţi invizibili.

    Înainte nu puteam merge, poteca se curma brusc subţiindu-se şi dizolvându-se în stânca iar în jos era hăul. Adică o agâncitură înaltă şi concavă. În spate era roca lucioasă, fără denivelări sau crăpături, tăieturile fine ale vântului. Nu eram căţărători. Nu aveam acnore, frânghii sau echipament. Oameni moderni. Şi de-am fi avut n-am fi ştiut ce să facem. Cum e să ajungi spânzurat pe o ultimă treaptă a unei scări care, în rest, s-a dezmembrat? Cam aşa ne simţeam. Şi n-aveam soluţii. Priveam cu speranţă în stânga, unde întrevedeam scăparea, pe acolo venisem, dar poteca dispăruse pe o distanţă suficient de mare încât ne tăia orice intenţie de a ajunge acolo. Nici măcar nu-i vedeam capătul cu claritate, muntele curbându-se. Cine naiba să sară? Şi cum sau de ce să se prindă? Avea de ce? Că nu observam. Telefoanele erau moarte. Mesajele de pe cei trei operatori nu s-au transmis. Erau în aşteptare. Internet nu aveam. De ce-am fi avut acolo. Cum să anunţăm primejdia-n care ne aflam? Nicicum.

    Au trecut multe ore. Golescu nota într-un carneţel. Noaptea, la lumina umbrelor, luna se oglindea şi ea pe pietre. Golescu putea scrie citeţ, lizibil, ordonat şi cu ochii închişi. N-avea ce face. Încerca să rămână treaz şi folosea orice pretext pentru a nu avea parte de un sex surpriză cu moartea.

    Drumul: Învioraţi de stropii umezi şi reci ai prezentului, bucuroşi de cei fierbinţi ai viitorului  înainte de a ajunge la înfundătură am continuat şerpuirea şi am ajuns obosiţi în Poiana Costilei. Făcusem un fel de semicerc, ne rătăcisem dar nu sesizam asta. Răşină. Iarbă montană. Hoagele Mari şi Mici. Flori, puzderie în timpul verii. Insecte. Multe. Fluturi şi viespi, îndeosebi. Nu ne venea să credem, nu că ne păsa, dar ne dădeam mari în faţa fetelor că le-am adus într-un loc tare. Altceva ne interesa. Aşteptam noaptea. Da nu-n Poiana Costilei. Mai bine n-ar fi venit! Nările ni s-au umplut de răşină şi cei care fumam nu puteam scăpa de mirosul de răşină. Nu că nu ne plăcea, chiar ne dădea o senzaţie de satisfacţie şi saţietate, eram purificaţi îndeajuns de mult încât să aprindem o ţigară după alta. De parcă ştiam înspre ce ne îndreptăm.

    Am ajuns pe Cheile Zănoagei. Greşeala vieţii noastre. Mai târziu aveam să ne dăm seama de gafa făcută. Ne-am scăldat în Lacul Scropoasa apoi am continuat să păşim în şir indian, treji şi cu gândul la patul din cabană. Măcar pentru câteva minute bune. Căutam Cabana Padina şi tot o ocolisem până ne îndepărtasem bine de ea. Visam Cabana Padina.

    • Ce dracu ne facem? l-a întrerupt din redactare o fată care se fâţâia iritată pe fragmentul ei de stâncă. Îşi cam pierduse răbdarea. O înţelegea.
  • Nu ştiu … ecoul … nu ştiu.
  • Starea: Oameni înşiraţi ca păsările pe o linie de înaltă tensiune. La început nu ne-am dat seama de consecinţe. Doar că ne era frică să ne mişcăm, căderea-n prăpastie nu-i o joacă, mai ales că aveam un precedent. În rest, sporovăiam. Şi ne căutam obsesiv semnalele de telefonie absente, hlizindu-ne nervos când realizam că-s zero, ca şi copiii duşi cu forţa la înmormântarea unui vecin, atunci am râs ultima dată bine când aşteptam să-i puşte dopurile de vată din nas şi urechi. Era tot vară. Tinereţea nevăzută ca risc inutil sau absurd, o chestie de evoluţie universală în care hormonii-s primordiali de simpatici şi trişti de expansivi sau, mai bine spus, ignoranţi. Ar fi fost mai uşor să evităm situaţia în care am intrat, mergând în puburi sau discoteci, dar ne-am zis că suntem altfel, diferiţi de marea masă. Ce greşeală. N-am căzut într-o eroare imensă, ci într-una mortală, cum se spune într-o limbă minoritară – din lac în puţ(ă). Oricum, am ajuns fără bătăi mari de cap cu telecabina la Vârful Omu şi am coborât cu rucsacii în spate vreo trei, patru ore. Am urcat pe mai mult de patru cărări, am trecut pe lângă Cascada Urlătoarea, numai zgomotul era de ea că n-avea un debit impunător, dar de zăpuşeala de-amiază am scăpat fiindcă ne-am cam răcorit cu stropii tăcuţi de apă şi vin roze, detalii neesenţiale, astâmpărându-ne şi netrezindu-ne din toropeală! Să obosească odată, gândeau ei, dar fetele aveau rezerve inepuizabile! Terminasem prima sticlă de vin. Roşu. A urmat alta. Alb. Roşu. Alb. Polonez. Cârnaţ. Dar tot n-am făcut rost de echipament de munte. Ţinta noastră era dezbrăcarea. Am ajuns în starea în care nu ne mai păsa. Ne consideram mari şi tari ca revoluţionarii de la începutul mişcărilor sociale. Fetele ne ţineau isonul şi se bucurau în interiorul individualist şi egoist, pragmatica nemasculinizată, făgăduind, le-am auzit vorbind în şoaptă, că o să amâne cât puteau minutele de sexualitate. Motivul? Doreau să ne chinuie, aşteptau să ne îmbătăm şi să adormim. Sau am înţeles că şi-au propus să ne vadă mutrele frustrate, nesatisfăcute, doar atunci vom înţelege cum este să fii femeie, cenzură peste cenzură, strugurele la care nu se-ajunge e de-a dreptul dulce, că doar nu suntem animale simbolice! Au mai pus un pariu: vor face poze fiecăruia şi or să-l voteze, la urmă, care câştigă având cea mai expresivă fizionomie deprimată. Nu doreau să se grăbească. De sunt iubite vom răbda, de nu, îşi vor da seama că-şi pierd timpul cu cine nu trebuie. Concluzie. Să fiu răbdător în nerăbdarea specifică.

    Discuţii după aproape o zi:

    – Ajutor…..

    – Trebuie să dorm. Mâncare.Apă.

    – Ajutor…..

    – Mi se închid ochii.

    – Facem cu schimbul!

    – Nu, mai bine facem sex. Şi aşa o să murim. Măcar să fim satisfăcuţi.

    – Fă singur.

    -Bine.

    – Tu dormi şi eu te ţin lipit de sâncă, dar să nu te aşezi în genunchi sau într-o parte, stau treaz, apoi facem schimb, mă ţii tu.

    – Aiurea. Da.

    – Facem sex?

    – Dumnezeule, nu! Mi se închid ochii de somn. Măcar uit de foame şi sete.

    • Cât e ora? întrebau, de la o vreme, la două, trei minute. După seară urmează noaptea şi aşa mai departe. Faţă de disperarea exprimată cu furie nu a răspuns nimeni. Cer senin. Stelele sunt frumoase doar când oamenii se simt în siguranţă. Sentimente. Frig înconjurat cu frică. Dinţii clănţăne căutând să-i încălzească şi-i bine. De s-ar lăsa liniştea ar putea adormi şi n-ar fi indicat. Mai bine să genereze frecare, scântei stinse imediat de salivă şi dramul de căldură imaginat. Lumina rece. Vara la munte şi noaptea e rece, rece, oricâtă caniculă s-ar cheltui degeaba ziua. Cer senin. Lucrurile plăcute la început sfârşesc tragic în mod invariabil. Stâncile care le flancau spatele erau calde şi iritante sau reci şi respingătoare. Nimic nu era ca înainte, clipa de-acum se pierde chiar de te minţi singur că-i constantă, identică, la fel. Starea de bine nu se regăsea niciunde, deveneau mai îngrijoraţi şi speriaţi. Oameni.
  • Mi-e somn. Nu mai pot rezista! Mă ţii?
  • Cretinul naibii!

  • Încerc. Dar mi-e să nu adorm şi eu.  Întindeau braţele ca într-un fel de crucificare individuală şi le prindeau printre degete de alte braţe întinse. Cei care puteau moţăi considerau că-s în siguranţă, protejaţi de mâinile care le veneau prin dreptul sternului şi încercau să se relaxeze cât de mult erau în stare. Pe urmă schimbau rolurile.

  • Gras împuţit.

  • Stăm de veghe. O facem cu rândul.

  • Labagiu diform.

  • Da.

  • Tăceţi.

  • Cine eşti tu să ne comanzi?

  • Nimeni.

  • Te pomeni că vrei să adormi. Somn  uşor, i se răspunse răutăcios lui Golescu care era la fel de deprimat şi obosit ca ceilalţi. N-avea chef să audă calificative şi-şi puse carneţelul de note deoparte, în buzunarul pantalonilor. S-a plictisit de scris. Mai bine înregistrează cu telefonul ce avea de zis. Avea trei linii de energie din şase sau şapte. Putea ţine ochii închişi şi să vorbească. Dar dacă adoarme, povestind? Cine eşti tu? reauzi mesajul. Or să-l audă şi ceilalţi ce spune! Destul se complexează unii, toată viaţa, ca apoi să audă comentarii despre consecinţele rezultate. Mai bine să viseze. Încerca să-şi reaminteasc ă o poezie din copilărie şi vorbea în şoaptă cu telefonul aproape de buze. „Dormi în aer strugur blând…” mai mult, nu era în stare. De supraexcitare şi enervare că a ajuns în asemenea situaţie creierul, memoriile i s-au blocat, înfundat ca o canalizare plină de spuze, nici măcar de prima strofă nu era sigur. Nu mai îşi amintea defel ce urmează şi se agita în linişte, căutările îi erau întrerupte de înjurături. Marcel. Un prieten frustrat. Deh. Bun şi simplu, dar trist şi neiubit. De acolo izvorâse frustrarea. Măcar să se-ntindă o clipă. Unde? O undă pe oricare drum.

  • Ce ne facem?

  • Ajutor! Credeţi că ne-aude cineva?

  • Nu.

  • Atunci pentru cine tot strigăm ajutor? Are sens?

  • Da. Pentru noi…

  • Ziua a doua

    Ce aţi face? Ce? N-am întrebat cu cine nici măcar în vise! De curiozitate ne-am prăpădi retina, miraţi de holbare. O zi a trecut. O zi de nemişcare. Oamenii nu-s cai sau iepuri să adoarmă în picioare. Am stat încremeniţi  pe poteca de piatră îngustă, cu prăpastia în faţă şi nu aveam cum coborî. Poteca prăbuşită rânjea în stânga de noi. Cei trei metri lipsă erau suficienţi să ne taie orice elan. Nu ne încumetam a sări. Nici nu puteam trece unul pe lângă celălalt, să facem schimb de locuri, pietrele mişcătoare şi înguste de la tălpi dansau fără să provoace plăcere, dimpotrivă. Dacă s-ar fi săturat de noi? Fiecare secundă în plus este un câştig al vieţii în faţa propriului somn. Moartea vine când adormi şi nu mai îţi controlezi trupul. Foamea şi setea se diminuau în faţa oboselii. Nimeni nu te aude. Nici măcar pleoapele nu mai ţin cu tine.

    • Mai rezistăm mult?

    Soare, mult soare. Panică. Transpiraţie. Văicăreală.

    • Rezistăm dacă vorbim.

    Iar soare. Deznădejdie. Disperare.

    • Sete.

    Oare ne caută cineva? Şi-au dat seama c-am dispărut?

    • Nu. Am închiriat cabana pentru o săptămână cu gospodărire proprie.
  • De ce?
  • Preţul minim.

  • Teamă, erau subiectele despre care discutau, înţepeniţi în nemişcare. A venit dimineaţa. Prima dimineaţă. Începeau să se încălzească de la razele soarelui. Lumina nu mai era atât de deranjantă, cât căldura, moleşeala, relaxarea pe care n-o puteau încerca şi oboseala accentuată de foame şi sete. Nu mai aveau provizii. Luaseră doar vin pe care l-au băut cu o zi înainte. La cabană îi aşteptau mâncarea. Paturile. Apa proaspătă. Stăteau fiecare cocoşit, în felul propriu, cu curul sau spatele sprijinit de peretele de piatră, cu capul puţin aplecat, o idee, nu prea mult ca să nu cadă, cu ochii înroşiţi şi închişi, nu vedeau prea bine şi economiseau energie.

  • Vreau pipi! exclamă Rodica, redeşteptându-i pe toţi, o roşcată creaţă, bine proporţionată, cu tenul pistruiat, irişii verzi şi buzele subţiri ca aţa. Nu mai pot. Nu mai pot. Nu mai…

  • Şi eu, confirmă Marta, şatena, vizualizând coalizarea din public. La toaletă fetele merg împreună. E un obicei care întăreşte nu solidaritatea, ci bârfa.

  • Toţi vrem.

  • Cum să ne….

  • Vă daţi seama ce problemă generală avea grupul sinistrat, caraghios, aiuristic. După ce că nu mai puteau de somn erau obligaţi să urineze în public. Nici măcar nu erau de acelaşi sex!

    • Simplu, Gelu, işi desfăcu şliţul şi urină, îndelung, era prea rupt de somn să se mai cenzureze. Unele îl urmăreau, ceilalţi nu.
  • Nu pot! Întoarceţi-vă! Băieţii cu spatele.
  • S-o crezi tu. Făcu Gelu, scuturându-şi fără jenă specificul masculin. Nu-s idiot. Cum să mă mişc?

  • Şi noi?

  • Pişaţi-vă! veni un răspuns la fel de sec de la Iluţaş. Obsedatul sexual frustrat care în orice făcea vedea numai simboluri genitale. Abia aştepta să le vadă fofoloancele. Mai ales a Luanei, tipa cu care venise şi care nu-i cedase, încă. N-ar fi refuzat-o pe niciuna. Cum vă dezbrăcaţi o să aveţi o surpriză… hă, hă… avea chef de glume.

  • Du-te dracului!

  • Glumeam.

  • Şi tu eşti idiot.

  • Serios!

  • Cum? cum …. în picioare?

  • Cum vă vine…. he, he… au zâmbit mai degrabă amar.

  • Au trecut minute bune de stinghereală. Căutau soluţii. Ei s-au uşurat pe rând, englezeşte, era mai simplu. Gramatica e sexi că-i uşoară. Apoi, dintr-o dată Marta şi-a dat pantalonii jos, pe jumătate, mai mult nu se putea apleca, niciuna nu venise îmbrăcată în fustă, curul încerca să-l îndepărteze în faţă, cât mai mult de pietre ca să nu-şi piardă echilibrul. Şi-a dat drumul timid, puţin, câteva secunde, totuşi cu aplomb. O parte din urină a ajuns în jet pe stânci, altă parte pe chiloţi, picioare, pantaloni. S-a oprit oripilată.

    • Am făcut pe mine!
  • îhî, au aprobat-o câţiva de parcă mai era nevoie.
  • Cum dracu? Marta se roti isterizată, o apucă plânsul, s-a dezechilibrat şi a căzut în prăpastie mută, fără să urle, doar zgomote înfundate la contactul cu stâncile, o bufnitură de final şi gata. Tăcere. Gelu şi Torontan, băieţii care o flancau n-au apucat să se mişte deloc, nici măcar nu au întins mâinile să o echilibreze, salveze, nu aveau reflexe de oboseală ori instinctele de autoconservare au acţionat. Fixam locul în care Marta căzuse. Nu ne venea să credem că s-a întâmplat iarăşi, cineva dispăruse. Apoi, ne-am împăcat cu ideea că nu vom mai rezista, mult timp, nici noi. Am rămas şapte. Şi treizeci şi opt de ore de nesomn.

  • A murit?

  • Normal.

  • E plin de sânge în jurul ei. D-aia îi fain să mori natural, nu faci mizerie şi-i mai uşor pentru cei care rămân.

  • Eeee.

  • auuuu.

  • Măcar acu poate să se pişe liniştită, hohoti Ileana, o fată şleampătă, slabă, înaltă, caraghioasă, dar de care era îndrăgostit Golescu şi au acceptat-o în grup.

  • Dumnezeu s-o ierte.

  • da. da. îţi vine şi ţie?

  • Da. Fetele, trei la număr, au făcut pe rând, întorcându-se cu curul invers, dându-şi drumul direct în hău, fiind ţinute în echilibru de cei care le flancau prin strângerea tremurată a antebraţelor. A funcţionat metoda. Măcar o problemă şi-a găsit rezolvarea.

  • Golescu a început să se înregistreze cu telefonul: „Frica cea mai mare a omului este în faţa propriei morţi din cauza prostiei personale întârziate şi asumate, nu a accidentului în care controlul lipseşte, este virgin, violator şi surprinzător. Suntem obligaţi să jucăm un fel de ruletă rusească în care glonţul se declanşează în somn, chiar şi pentru câteva secunde. Prinşi între un perete vertical şi o prăpastie, surâzând ca idioţii agasaţi şi speriaţi la început, panicaţi, derutaţi, disperaţi. Am înţeles semantica disperării şi a fricii. Teama de moarte este la fel de mare ca teama de izolare socială ce apare atunci când nu găseşti pe nimeni în jur ca să te-ajute”. Când a terminat fraza şi-a dat seama că a stârnit o ură imensă. Nici măcar fetele pe care le-a ajutat cu câteva clipe înainte nu-l mai primeau cu simpatie, dimpotrivă, avea impresia că o să-i facă vânt în râpă. Era somnoros, mult prea tare încât să se mai sperie de o ameninţare, în plus. Pragmatic realiza că nici ceilalţi nu aveau prea multă energie economisită să-l împingă. Atinseseră pragul de sus al epuizărilor. Tot ceea ce mai îşi dorea era să doarmă. Fără să-i fie frică să se mişte, să cadă în gol, să moară din inerţie, gravitaţie sadică, indiferentă. De emoţie şi neatenţie, în clipele următoare, în loc să-şi bage telefonul în buzunarul pantalonilor, unde încercase iniţial, l-a scăpat confundând adâncimile şi cutele, nu îndrăznise să se aplece iar telefonul se dezmembra atras şi lovindu-se de pereţi. Era mai bine. Potolise tensiunile, totuşi spera ca memoria să-i fi rămas întreagă. Pentru cine? N-avea importanţă.

    • Ajutor. Nimeni. Izolare totală?

    Ochii ne erau împăienjeniţi, Icarul orbit de lumină, căutând zborul simplu, uniform.

    Visele deveneau sterpe, imaginaţia se reducea la nimic iar nimicul însemna depăşirea nedreptăţii. Nu erau în stare.

    Nesiguranţa personală se adâncea mai mult decât moartea fiindcă nu ajunseseră toţi acolo. Pleoapele de plumb le deschideau cu greutate, doar cu ajutorul degetelor. Şi starea de somn acut şi cronic o resimţeau de ore bune şi nu găseau soluţii. Îşi ziceau că o să pice pe rând. Ca să poată muri trebuiau să înveţe să accepte moartea cu detaşare. Ca să poată adormi era obligatoriu să se lase seduşi de plăcerea relaxării. Înţepeniţi pe cărarea îngustă de munte. Nu aveau vreo direcţie în care să se mişte fără să rişte alunecarea în gol, lovirea de pietre, colţuri, tăişuri naturale, durităţi rupestre. Căderea în gol se putea întâmpla şi din cauza unui strănut sănătos, necontrolat. De s-ar fi prăbuşit instant într-o râpă sau prăpastie ar fi fost în regulă, n-ar fi avut timp să vizualizeze prea mult paşii greşiţi, ar fi supravieţuit sau nu, vedeau pe urmă, dar s-au trezit prinşi într-o capcană ucigătoare pe care numai ei o puteam activa. Un blestem al finitudinii rezistenţei umanioarelor. Obosite din naştere!

    • Nu-mi mai pot deschide ochii. Mi se închid fără să vreau. Ce să fac?
  • Şi mie. Nu ştiu. Nu ştim.
  • Hai să mai vorbim!

  • Mi-e lene.

  • Groaznic.

  • Mă piţig, mă trag de păr, mă lovesc de piatră, numai să rămân…

  • Şi eu…

  • A treia zi

    Când poţi să dormi, să dormi! Noi nu aveam cum să ne odihnim. Am rămas ultimul. În cea de-a treia zi. Doi s-au prăpădit noaptea. Nu ştiu cum. N-am auzit nimic, n-am priceput cum au căzut, doar că, la un moment dat, dispăruseră. Probabil că au adormit, ca şi mine. Şi, spre nenorocul lor, au avut vise. Odată cu visele se nasc şi mişcările involuntare. Eu nu visez niciodată. Probabil că din această cauză am reuşit să-mi ţin echilibrul perfect. Ceilalţi patru au căzut dimineaţa devreme din altruism. A ameţit Iulia, parcă, şi trei au vrut să o prindă, să o ţină, direct sau indirect. Eu n-am pus mâna pe şirul uman. Ştiam că n-aveam forţă. Şi am avut dreptate. S-au dus în cap tuspatru. Între pietre, jos. În aceste clipe vorbesc şi mă înregistrez pentru eternitate cu telefonul. Dorm şi mă odihnesc ca un rege. M-am întins pe locul rămas liber, pe toată cărarea, eram fericit în singurătatea mea. Probabil că ăsta este preţul fericirii, egoismul, izolarea, îndeplinirea nevoilor fiziologice. Măcar nu sforăiam. Sau dacă o făceam, nu supăram pe nimeni!

    Adevărata libertate Golescu simţea că o are doar în timpul somnului. Aşa că, adormise profund, trupul i-o cerea şi învăţase să-l asculte ca să-şi păstreze sănătatea. Nu se mai gândea la consecinţe!

    Ignorare. Sau despre iubiri interzise…

    Îl privea în liniște, fumând cu decență în dreptul geamului deschis, chiar ținând mâna ridicată pentru ca aerul cald să scoată fumul în afară. La fel făcea când expira. O locomotivă cu aburii îndreptați spre stele, la naiba, singura înjurătură deținută în vocabular, spre înalt. Era sigură. Și se simțea singură. Femeile simt privirile ațintite asupra lor. Numai bărbații nu. De nesimțiți ce sunt! Era convinsă că o ignoră, este indiferent. Și când doarme. N-are empatie destulă pentru a-i înțelege nevoile afective ce nu-s deloc complicate. De ce nu mai este cum a fost la început? Galant. Plin de flori ca un mort revigorat prin culoare și miresme cumpărate, că doar n-o fi fiind esență de mosc volatilă. Înconjurat de replici nefade, originale, nu de bancuri prostești și, deseori, vulgare. Pe măsură ce îmbătrâneau poantele acide și sexoase deveneau tot mai des replicate. O ignora, era clar ca bună-ziua! Aruncă mucul de țigară în grădină. O să-l strângă pe lumină. Oftă și ezită să se așeze în pat lângă. Parcă avea chef să fie invitată. Dar nu. El nu era în stare nici măcar de atâta lucru. Și ca să-i facă în ciudă și mai mult începuse să sforăie tot mai tare. Aruncă cu lehamite o pernă mijlocie cât să-i ascundă fața. Să nu mai vadă că n-o bagă în seamă și să atenueze zgomotele. Începu să plângă. Simțea că-i neiubită și amețită de tăcere. Plânsul în surdină este nasol. Temperarea zgomotelor face cumplită orice suferință. O mai iubea? Da. Mai degrabă nu!

    – Kâm, kâm, kâm… tușise. Nu dormi? întorcându-se într-o parte.

    – Nu! I-a răspuns cu fulgere în ochi. Era supărată și indispusă. Nu a realizat că e nervoasă după expresie. Rostise calm negarea. De ce să urle ca o isterică? În liniștea specifică își ținu respirația, nici măcar geamul nu-l închisese, paralizase să înțeleagă suficient de bine dacă ține seama de sensibilitatea ei sau o neglija ca pe o bucată de celuloză folosită și aruncată la gunoi. Egoist, bărbatul reîncepu să viseze. Singur. Nu avusese decența s-o aștepte și pe ea.

    – Treaba ta. Cinci sau zece minute au trecut până să-i dea o replica. Nu cronometrase dar zâmbise amar, chiar o credea și proastă! Sau un fel de relicvă nevertebrată. Cum să-i răspundă atât de târziu? Cum? Cineva care iubește este mereu deschis față de iubită! Nu o ignoră niciodată. Poate o înșela. Desigur. Era singura explicație rezonabilă. Dar interacționează instantaneu. Nu după câteva minute.

    – Ce faci? O mai întrebă cu o voce scăzută, șoptind și făcând trimitere la un gen de oboseală cronică. Reîntorcându-se dintr-o parte în cealaltă. Nu s-a trezit. Era clar. Vorbe convenționale la care nu aștepta răspuns. Le punea de considera necesar a fi puse, puțin îi păsa de ceea ce urma. Ce rezultate nășteau întrebările? Nimic. Tocmai de aceea dormea liniștit în continuare întorcându-se de pe o parte pe cealaltă. Caracteristic.

    – Mă cac! I-a răspuns sigură că nu este băgată în seamă și cu un fel de revoltă stâmpărată, atenuată de fluturii de noapte pe care i-ar fi zdrobit fără regrete, nu mai avea nicio importanță irizările de culoare de vreme ce lumina absenta. Cum era predictibil nu primise niciun răspuns! Dezamăgită se victimiza și asculta pendulul care bătea scurgerea clipelor în atmosfera familiară. Mobilier clasic, umplut de artefacte cumpărate din diferite culturi. Moștenire de familie din partea lui. Îl dusese la reparat de multe ori ca să dogească negrăbit, același ego, un traseu amiabil al trecerii timpului îmbătrânit.

    – brrrrr….

    – Pi? Întrebă zâmbind și sigură pe sine. N-o să-și amintească nimic. O constantă matemanic i-ar sări în ajutor imediat fiindcă ar pune-o în față. Nu se punea problema. Dormea nestingherit, ce probleme matametice să rezolve în mod ipotetic? Doar habitudinea îl determina să vocifereze chestii vrute și nevrute. Și mai vorbesc bărbații despre bârfa feminină eternă? De prisos.

    A doua zi de dimineață s-au trezit ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Ea veselă, el ursuz până ajungea la circul central, în urbe, dar l-a botezat drept un spectacol plicticos, oricum. Au luat micul dejun într-o cafenea și au încercat să întrețină discuții cu călătorii pasageri, dar mai ales cu cunoscuții care erau atât de rari încât nu se mai gândeau c-o să-i întâlnească. Cum zorii de zi trec repede s-au străduit să socializeze în amiază cu oricine. Atunci au dat de un client fidel, un om de-al casei nefluctuant la Boeme cafe. Dolescu. Student. În domeniu juridic ori informatic. Nu prea îi interesau specializarea. Nici pe el se părea. Au vorbit vrute, nevrute. Banalități actuale. Au băut pentru prima dată o bere, un rom, o altă bere, mai multă tărie, mai ales el, Ion, soțul Annei. Au conchis că este simpatic și că pot să-l păstreze drept locutor. De atunci a devenit un comăsean regulat. Adică îl invitau tot timpul la masa lor dacă ajungea în unele zile pe acolo. Și el, ca un student livid și cu resurse limitate accepta chemarea.

    Cel mai mult s-au distrat la început pe seama blugilor lui Dolescu. Cu armăsari, cai, conturați destul de finuț, nestrident, dar reali și spălăciți violet. Și un jerseu larg, mai mare decât umerii lui ușor încrețiți, dar curat mereu și îngrijit. Totuși era mai matur decât lăsa să se vadă fizionomia lui pierdută după perciunii creți și lunguieți. Dar nu era nesimțit. Dimpotrivă. Avea o bună-cuviință a retragerilor elementară. Când plictisea ori erau plictisiți și voiau să plece dispărea imediat invocând diverse motive. Și-și achita consumația. Rareori îi lăsa pe ei să plătească. Nu trebuiau să se scuze defel. Iar diferența de 12, 15 ani nu era atât de mare. Ion a ajuns să-l considere un confrate întru suferința patimilor. Sau revolta împotriva abuzurilor televiziunilor. Trăiau în România unde nu aveai ce program să urmărești, toate aparțineau unor impostori notorii: securiști dovediți sau ascunși. Așa că n-aveai ce viziona. Cărțile erau atât de slabe încât realismul deșănțat narat nu le aducea nimic în plus. Un comunism superficial descris ante sau post în care au trăit ori supraviețuiesc. Nici măcar umor n-aveau. Sau îl reduceau în întregime la titlu sau la unele visări acide și caraghioase. De ce să le citească? Cele anglo-saxone descriau un univers paralel al iluziei nemeritate la fel de artificiale, însă spuse cu autoritate. Impostura obezității, a drogului sau a legislației îndreptate înspre libertatea fiecăruia în scopul curmării asistate sau familiare, plicticoase ca sexul a zilelor. Cu micul dejun toxic, dinainte, desigur. Franțuzismele erau prea pline de metafore obositoare, seci, penibile și forțate chiar. Scriitorii ruși au murit odată cu dispariția comunismului explicit. Nemții s-au limitat la popularizări ale științelor ori a filosofiei germanice autosuficiente, de parcă ar interesa pe cineva azi să se mai respecializeze prin intermediul romanelor, regretau sensibilitatea femeilor că bărbații la fel de imaturi au rămas, ca în trecut. Iar cărțile celor de origine evreiască erau pline de reclame. Bune de citit dacă vrei să ajungi să suferi de parkinson indus cu de-a sila. Universalizarea prostiei într-o formă sau alta, fixitatea căutată cu aviditate, o luminița transformată într-o stea. Nimic. Chiar nimic. Sufletul comerțului cultural. Cel puțin acelea erau ideile lor.

    – Bună!

    – Salut. Stai! Pe scaun… când ai ajuns? Acum. Desigur.

    – Să ne trăiești! Îi surâdea Anna pentru o clipă privindu-l intens, apoi se făcea că studiază ceva, evitându-i privirea cu feminătate, senzualitate, o chestie carnală, cumva obsesiv de incitantă de vreme ce-l provoca și apoi îl lăsa baltă surâzând. Nu era locul finalurilor fericite, doar nu trăiau în filme de duzină. Cafeneaua era diferită. Desigur. Puteau frunzări manuscrise și reviste de-ale casei. A acceptat situația fiindcă se îndrăgostea treptat, în fiecare zi simțind-o tot mai aproape dar un zid al imposibilității se consolida tot mai mult în ideea absurdă: o femeie măritată este credincioasă până la capăt soțului. Vulgarii băutori de vin ori altele să aștepte la coada infernului. Nu or să iasă niciodată întregi de acolo!

    Oricum, de la început fusese fascinat de privirea pătrunzătoare a Annei. Deloc vulgară. Deschisă total ca și cum ar fi vrut să-l dezbrace pe loc, dar ezita din cauza publicului. Iluzii. Dar o idee care i-a plăcut lui Dolescu atât de mult încât se înroșea de fiecare dată după salutul nevinovat. Puțini au sesizat acele emoții, doar ea și un inginer mai cinic în gândire. Risca orice fiindcă a fost atât de fascinat de Anna încât nu mai acceptase sau căutase alte companii feminine, colege, prietene ori necunoscute. Mai ales la Boeme cafe. Locul arhaic, retras față de axa centrală dar suficient de aproape de inima urbei. Nu se compara cu alte baruri, fiind unic pe stradă, mic și suficient de izolat încât să nu fie căutat de snobii gălăgioși și expansivi. Și muzica, da, muzica definește orice local, era mai mult retro-romantică, latină și sensibilă. Împotriva emisiunilor radio franțuzești nu aveau nimic, dimpotrivă. Dar dimpotrivă cu A de la Anna.

    Se îmbătau când se întâlneau. Ori se amețeau. Bărbații. Ea se cenzura, avea o onoare de apărat. Firesc, normal. De circumspectă prefera și-și păstreze capul pe umeri întotdeauna, n-avea de gând să-l piardă vreodată. Și fumau mult pe terasa deschisă. O poștă la care Anna nu participa. Ținea la rațiunea proprie, nu se cădea să aibă un comportament decadent ori denigrant! Zburau fluturii, lătra un câine, apăreau stelele ori norii pe cer, mașinile circulau cu intermitențe, alți trecători oscilau în preumblările din jos ori sus, zile normale.

    – Lumea. Lumea-i nebună de la lună! Cânta Ion cu timbru grav. Chiar avea voce. Apoi începea cu romanțe românești de se înfiora. Rostite cumva în șoaptă. Dolescu era afon, deficient din această privință, poate de aceea era împresionabil. Ion nu avea chef să încânte pe altcineva. Le spusese de multe ori când unii îl rugau să cânte mai tare. I se făcea pielea de găină. Dolescu era impresionat de voce. Uita totul, chestiile mărunte, sesiunea, banii de împrumut, camera de cămin suprapopulată, somnul care nu mai venea, Anna care se foia plictisită de același repertoriu. Dolescu l-a descoperit treptat. Fără grabă! De ce să fugă? De cine? Anna aștepta ca o soție răbdătoare.

    – Da. Da, da.

    – Frumos.

    Exista un câine. Al localului. Cu nume de suc. Era negru, creț și simpatic. Noapte devenea gri, cârlionțat, prăfuit și apatic. Uneori mânca seara resturi. Fura pungi și le devora cu totul. Conținutul era mult mai important decât evitarea ambalajului. Când avea pofte nu mai respecta protocolul desfacerii cadoului găsit pe trotuar. L-au văzut de mai multe ori făcând așa. Dar lătra, din când în când, și alunga trecătorii care n-aveau de gând să poposească. În realitate mârâia la nespălați. La țiganii pe care nu mai aveai voie să-i numești așa. Inițiativa adoptată de unul care fumase prea mult, în țara lui era voie.

    – Lumea-i lună…

    – O seară bună! Era cazul să se retragă. Ion era criță. Muci. Și când cânta asta însemna că ea, Anna, chema un taxi. Alb sau galben. Și se despărțeau fluturându-și fiecare ce avea liber. Ion cravata, nu venea niciodată fără cravată, Dolescu un șervețel pe care-l lua de pe masă, iar Anna un capăt de jos, subtil al rochiei. O făcea ca și cum și-ar fi aranjat niște pliuri. Surâdea și-și lumina fața bucurându-se că pleacă ori că e în centrul atenției. Unii oameni au capacitatea asta fiindcă sunt naturali, nu exagerează cu măști trădătoare și nesigure. Poate pentru că se despărțeau. Nu realiza de ce? Înflorea definitiv de două ori, când îl saluta la venire și când se despărțeau.

    După ce plecau de acolo Dolescu se oprea lângă un copac ornamental de pe bulevard și fixa cerul. Voia din naivitate ceva stabil și puțin schimbabil. Căuta un copac ce n-avea neonul stradal activ ca să vadă zenitul de deasupra și-n față. Cu alte cuvinte își liniștea mersul de rățoi ori încerca să-l ignore. Fie că era senin, noros, zi, noapte, seară, se organiza pentru a doua zi. Socotea la ce cursuri merge și ce examene o să susțină în sesiunea următoare. Le cam amesteca și se contrazicea de fiecare dată. Intențional participa la toate. Real la câteva despre care auzea că-s mai ușoare. Însă-și cântărea gradul de promovabilitate în funcție de chef și ambiție.

    Banii. De ar avea destui ar putea-o cere de nevastă. Nu știa ce șanse ar fi avut și în acele condiții. N-avea, normal, era la începutul vieții sociale active așa că se limita să o iubească în și pe ascuns. În imaginație, limitat de propriile neputințe. Uneori împrumuta bani de la terțe persoane, dar îi returna. Nu i se părea în regulă să înșele, mintă, prea mulți fac așa ceva. Ar însemna să-și trădeze umanitatea individuală. Ținea la umanitate la fel de mult cum o iubea pe ascuns pe Anna. Dar banii putea să-i returneze când îi primea fără să se fâstâcească, doar nu era ceva învinuibil și rușinos. Ei nu putea să-i spună c-o iubește, dorește, consideră sfântă cu pulpe și gambe armonioase. Ar fi fost nefiresc. Dacă ar fi murit Ion de vreo boală incurabilă și neiertătoare ori printr-un accident norocos alta ar fi fost situația. Dar unii bărbați n-au de gând să dispară fizic. Nu-s idioți atât încât să pățească ceva de genul ăsta. Se mulțumea cu sentimentul împăcării cu sine. Oricum emoțiile potențiale erau atât de mari încât le prețuia mai mult decât ceva materializabil prin fărădelegi.

    Dolescu se străduia să uite faptul că avea picioarele perfecte. Atât de senzuale încât simțea salivă la gândul gustului primit fără consecințe și remușcări ulterioare. Trecutul ucide, nu prezentul aiurit ori viitorul incert. Nu urmărea alte extremități mai mult decât forma picioarelor. Curul nu-l obseda, nici sânii, buzele teșite sau atârnânde, nici nasul ușor coroiat sau relativ drept, nimic. Perfecțiunea feminină înseamnă proporția picioarelor de sus până jor ori invers. Anna îl fascina și imaginea îi dăruia totul. Satisfacție deplină. Nu avea cum să meargă mai departe. Unde? Nici vorbă. Se îndrăgostea tot mai mult cu reținere și se mulțumea cu acel sentiment egoist de plinătate neîmpărtășită. Era tunsă mediu sau scurt, nu se pricepea prea bine să o descrie, dar nuanța blondă, lină, întinsă-l hipnotiza. Chiar dacă era albinos. Și ușor supraponderal. Clipea des și repede când îi întâlnea privirea și ușoara încruntare a frunții, intimidat.

    Ce înseamnă să n-ai status social? Multe. Unii cretini îl au și sunt penibili fiindcă își zic că reprezintă totul. Povești. Dolescu era rupt în cur din această privință. După întâlniri mergea pe jos acasă. Trei sau patru kilometri, nu mai avea bani pentru taxiuri iar necesitățile zilei de mâine îl făceau să improvizeze pentru a face față întâlnirilor. Uneori era nevoit să muncească și noaptea. Căuta la piața mică joburi temporale, ajuta la descărcatul mărfii cu diferite ocazii, contra cost. Dacă avea noroc și era solicitat. De multe ori comercianții preferau să o facă de unii singuri. Pentru înavuție. Alteori erau grăbiți și-l plăteau. Devenea muțumit, bucuros, împăcat cu sine că are mărunțiș pentru taclale și căldura Annei, radia lângă el, simțise lucrul acele de fiecare dată.

    Alteori dădea o fugă până la cimitir. La mormântul părinților. Se punea pe bancă. Le-a confecționat o băncuță din fier forjat și lemn pe care a cimentat-o. Destul de estetică dar tot pentru el a făcut-o de vreme ce era cu adevărat nesigură și oscila din cauza legăturilor metalice care au cedat treptat, nu era un meșter priceput, totuși îi găsea punctul de echilibru și devenea cumva stabilă dacă nu se fâțâia. Să găsească odihna alături. Asta i se părea mișto. Nu să arunce niște flori într-o vază, să aprindă o candelă și să dispară în câteva minute ca un european adevărat. Stătea pe-acolo îndeosebi vara, precum un copil singur pe lume, lumea lui o datora lor și moțăia până tremura de frig înspre dimineață când pleca trezit cu adevărat. Nu le povestea ce gândește, n-ar fi fost de acord cu el și ar fi fost mustrat în mod normal, dar îi simțea în spațialitate puțin mai aproape. Ca un câine rămas fără stăpân care le adulmecă urma. Era liber să veheze, încă, doar n-avea alte obligații. Și-și amintea de clipele normale, puține din familie, mai mult revedea criticile. Unele îndreptățite, altele nu. De ce să-i uite? Ignore. Le datora un lucru!

    – Cu bucurie!

    – Salut. Șezi! Când ai ajuns?

    – Să ne trăiești! Îi surâdea Anna înfloritoare. Unele femei măritate sunt totale, întregi, sincere, deschise și tot mai frumoase. Ea era deplină și mirosea ca o floare de vară pe caniculă. Nu foarte strident, nici fad, nu proaspăt, nici dulce, nu intens ci perfect. Indiferent de esențele de parfum folosite.

    A trecut un an de când se știau. Suficient de bine. Și nu s-a întâmplat nimic deosebit, ceva în plus inedit. Doar că limbajul trupului i-au făcut să se apropie mai mult unii de ceilalți.

    Lângă alcoolul și cântecele grave ale lui Ion s-a mai interpus o întrebare superficială: ești homosexual? Doar nu venise niciodată cu nicio tipă la întâlniri. Prietenă. Cunoștință. Amică. Viitoare soție. Nici măcar neam. Din respect sau lăcomie pentru Anna. De fapt, nu mai simțea nevoia să viseze la altcineva. Nu! Răspundea hlizindu-se isteric. Râdea de sine, cum dracu să-i spună că-i place de nevastă-sa și nu vrea altă femeie. Ce mutră ar fi făcut? Huzurul nebun i se năștea în reacții din cauză că de fiecare dată și-l închipuia că se manifestă altfel. Pe Ion. Accepta supus. Făcea crize, nevroze ale desconsiderării. Răsturna mese ca un animal lovit de boală. Îl lovea mișelește. Îi propunea un menaj în trei. Îl dădea afară de acolo. Se pălmuia singur. Se masturba în public deasupra scrumierelor. Îl sugruma cu șireturile de la pantofi. Plângea teatral, penibil, exagerat.

    Ești… Anna îl studia destul de interesată, parcă își ascuțea simțurile când reacționa la întrebarea lui Ion. Poate și-a dat seama că o iubește. Nu era proastă. Deloc. Uneori i se părea că se joacă cu amândoi. De ce nu s-ar juca cu un fraier, pămpălău? Știa că este un prost asumat, unul care acceptă calificativul, revolta înseamnă respingere disperată? Nevoia de suveranitate și recunoștință este cel mai mult specifică femeilor la nivel individual? Marile prințese, niciodată mici! Ochii mijiți se relaxau când înceta să râdă ca efect al întrebării. Punctul îl punea Anna suspinând ușor de parcă ar fi scăpat de o greutate de pe umeri. Știam eu! În sensul negării. Apoi își căuta de lucru cu altceva, orice nu se afla în direcția lui. Tot i se părea că și ea îl suspicionează. Dar nu îl bănuia de așa ceva până n-avea o confirmare articulată directă, o recunoaștere limbută. Ambii erau comici. Până la un punct. Limba lui fizică era predestinată picioarelor perfecte, nu pentru altceva, cineva. Nu au realizat acel lucru vreodată!

    Ziua întâi. Și-au întâlnit accidental picioarele sub masă. Era prima dată când interacționau direct. Dolescu împreună cu Anna. El și-a retras genunchiul tremurând de emoție, numai la grădiniță i-au mai tremurat picioarele de frică. Un infirmier alergase să-l pedepsească fiindcă nu avea somn și încercase să fugă din dormitorul comun. Îi era mai mult groază fiindcă striga că-i taie bărbăția cu un briceag de la bucătărie, de-l prinde. Dolescu și-a retras ușor piciorul de teamă ca Anna să nu sară ca arsă de la masă și să iște scandal. Îl respecta pe Ion. Cu toată considerarea purtată în clipa în care Anna și l-a relipit de al lui s-a simțit în al noulea cer. Căldură pașnică. Ăla de deasupra care veghează fericirea și nu o dăruie decât oamenilor răbdători.

    Zilele următoare. Pulpele li se întâlneau cu necesitate, nu hazardat, doar se restrângeau tot mai mult ca să încapă la masa lor cât mai mulți comeseni. Ion era neglijent ori prea sigur de sine. Începea să nu-i mai pese de el. Inima îi bătea mai repede, îi spărgea pieptul dacă nu transpira, dar răcorit se concentra să nu se dea de gol, să nu sară acolo peste Anna, în public de față cu ceilalți și să îi pupe picioarele, buzele, tot. Chiar o iubea definitiv. Deși își dădea seama că ea mai mult dorea să-l provoace limitat, adică atât cât nu o pune într-o postură penibilă. Nu avea de gând să facă așa ceva, doar o îndrăgea precum aerul curat plămânii, nu era un idiot nociv ca mulți alții! Iubirea înseamnă și protejarea întregului context, nu numai a poftelor proprii și capricioase.

    În alte zile care urmează primelor contacte. Transpira mult. Umezeala este dătătoare de viață. Ășa de excitat era încât își dădea seama că-i umezește și fusta Annei. Era singurul vinovat. Și dănțuia din piciorul care îi alinta piciorul ei, imaginându-și multe care nu se vor întâmpla între cei doi. Prea mult ținea la ea. Anna a observat la un momnent dat acel lucru, dar s-a limitat în a-și netezi și scutura cu putere rochia de vară zâmbind cu subînțeles când așteptau mașina cu care plecau acasă. Uite ce ai făcut! Ca și cum ar fi vrut să scape de el pe moment. În ziua următoare și de n-aveau alți invitați cu care să relaționeze de la început tot se așeza fix lângă el, fără niciun pretext și-l atingea dezinteresat pulpă lângă altă pulpă, familiar, firesc. Dacă iubirea este habitudine, câți dintre cei care mai gândesc ceva romantic nu sunt exilați?

    – Cu bucurie!

    – Salut. Șezi! Când ai ajuns?

    – Să trăiești! Surâdea Anna.

    Cândva. Cândva li s-au întâlnit mâinile. Nu ca instrumente de fațadă fade și neutre, politicoase, pline de bacterii indiferente. Ci degetele. Dolescu le-a lăsat ușor peste ale ei, a vrut să le retragă să nu fie considerat un impostor nesimțit, dar Anna i le-a strâns ușor cu dulceață exercitând o presiune mică de parcă i-ar fi spus că îl dorește. Nedumerit și-a retras mâna, interpretând mental acțiunea ei ulterioară. Nu a anticipat reacția și și-a aprins o țigară. A regretat gestul. A fost destul ca să se simtă mai ceva ca un astronaut navigând pe o capsulă orbitală. Voia totul de la Anna, dar îi mulțumea nespus pentru ce primise. Când iubești o femeie nu căuta să obții totul, întregul este o iluzie imposibilă și improbabilă! Doar nu ești un babuin care se dă masculul alfa. Ălă moare repede, oricâte religii ar interpune ca pretexte!

    Punctul maxim. Inima i-a bătut în piept cu putere. I l-ar fi spart de n-ar fi avut un tricou strâmt peste piele. Ca un hoț de ultimă speță și-a împlinit visul. A așteptat, a tot așteptat să treacă ploaia torențială. Să se golească terasa, să plece ultimii clienți. Apoi a avut răbdarea necesară să meargă și Ion la baie. Împleticindu-se. Și a sărutat-o îl locul perfect. Pe gât sub lobul urechii. Nu repezit, nu zgomotos, ca și cum i-ar fi șoptit ceva, dacă ar fi fost văzuți aiurea n-ar fi dat de bănuit nimic. Anna a râs ușor, finuț, i-a pus o mână pe obraz și s-au despărțit cu romantism. Au redevenit normali și tăcuți. În așteptarea taxiului care o să-i ducă în altă parte. El mai rămăsese să savureze pielea ei fină de pe buze. Pe care a simțit-o multă vreme.

    De la un timp oamenii dezamăgesc. A venit o vreme în care a rămas de unu singur în așteptarea lui Ion și a Annei. În realitate voia să o mai simtă numai pe Anna. Parfumul ei cald, piciorul drept sau stâng perfect și mâinile atinse fugar peste spate, zâmbetul malițios și replicile scurte și ciudate. Nu gândea ca o pisică în călduri, dimpotrivă era destul de acidă pe seama dorințelor, a cuplurilor care se despart și a minciunilor care construiesc ziduri între oameni. Când Ion nu era atent. Ori când pleca la toaletă și nu existau nici alți clienți în jur. Se fereau să nu fie prinși în mod firesc. Ei nu mai ajungeau pe acolo sau aveau un timp desincronizat. În unele zile stătea de dimineața până noaptea. Degeaba. Nu s-au sunat. Ar fi fost nefiresc. Ce spontaneitate mai este aceea în care îți dai întâlnire?

    Blugii lui Dolescu au rămas pierduți prin dulap. Caii conturați destul de finuț și nestrident, spălăciți și-au păstrat nuanța violetă. Doar perciunii creți și lunguieți au fost retezați cu fiecare bărbierit devenind mai scurți.

    Drumul spre casă singur, cimitirul, cursurile, munca de hamal au continuat cu un fel de autosuficiență. Și întâlnirile cu Anna. Ion nu mai avea relevanță pentru Dolescu. Adică încerca să-l ignore. Dar cum? Cânta bine. Vorbea articulat. O trata pe Anna ca pe un bun personal și posesiv. Chiar nu citise multe. Nu înțelegea că Anna nu este un lucru sau decor animalic. Doar nu era un englez constipat și fără sentimente. Ori poate era. Sau un musulman ce le confundă efectiv cu găinile. Orișicum, Dolescu a rămas îndrăgostit de ea. Și nu îl sfidau sărutându-se pe furiș, ori înșelându-l pe ascuns. N-ar fi avut sens. Iubirea trebuie să fie dezinteresată, altfel este nimic. Sau se reduce la ceva bun de pus în balanță. Financiară ori religioasă. Iubirea este singurul lucru liber cu adevărat și neimpus. Chiar de este pasageră. Cui îi mai pasă? Oricum. Odată i-a sărutat buzele avide, nici proeminente, nici subțiri. Fără ca măcar să recunoască acest lucru. Era dovada că fusese iubit la rându-i. N-avea ce să regrete. Nimic. Nici Anna.

    Și-a uitat iubirea într-o gară!

    Iubirea în gară

    Iarna târzie este pe ducă, gerul nu, adică frigul vârât printre textilele normale. În România nu poți sta în sălile de așteptare mai ales în orășelele mici și mijlocii, prea mulți săraci, prea greu miros, așa că nu-ți rămâne decât aerul proaspăt al peroanelor pierdute între două rafale neutre de vânt și mai multe lămpi gălbejite. Este șic și încălzesc mai bine retina decât neoanele reci, albe, seci, goale de imaginație. Dacă nu s-ar pendula defel ar fi minune, dar nu se lăsau, se bălăngăneau și te năuceau când stăteai la marginea umbrelor cu penumbre, limite ale puterii acceptate sau impuse. Cine obligă, se-obligă, prostul să rămână astfel, neiubitul urât, redusul limitat dacă se mulțumesc cu postura de-a atârna fără să încerce schimbarea. I-ar fi plăcut ca neoanele să se revolte, să lumineze numai când au chef ele și în ce nuanțe ar simți că este potrivit. La fel ca trenurile ce se pregătesc mult înainte de întâlnirea cu pasagerii. Îți spun o oră și te lasă să aștepți, tot aștepți de parcă ai fi la primele randevuuri. Vor veni cândva!

    – Hei! rostise slab urmărind aburii șoaptei proprii, nimic altceva. Cine să o audă în pustietatea șuieratului unui marfar care tocmai trecuse adunând câteva ziare și ambalaje goale în urmă. Își monitoriza respirația vizibilă în temperaturile negative. Îi venea să doarmă, simțea nevoia dependentului care nu își satisface capriciile. Hei!

    Ea. Pe o bancă înghețată. Pojghița de pe metal era alunecoasă. Se juca cu șezutul înainte-înapoi imperceptibil, de plictiseală. Apoi înțelesese că pleacă. Bosumflări, adică buzele împinse în față a ciudă? Nervi la kilogram, cu alte cuvinte începutul unei nedreptăți evidente în relaționare? Ochii măriți de mirare, adică de stupoarea situației originale, inedită chiar de rămăsese penibilă acolo în gara pustie. Uimită îl vedea îndepărtându-se și urcând într-un compartiment al trenului. Aruncase țigara între șine, fumată pe jumătate. Nu privise deloc în spate, nu o strigase iar după ce a urcat trepții vagonului nu a mers în partea opusă ci a revenit înspre direcția în care stătea mută și jignită. Spera că o s-o observe, ultima șansă aruncată în apa înghețată. Dar mergea în față, tot înainte, o depășise fără să o vadă, nu se uitase pe geam, ce simplu ar fi fost!

    – Yoy, vai, tulai, doamne, hâmmm sau hîm, cum convine celui ce înțelege mai puțin decât trebuie când își amintește că avea ceva de făcut fără să știe și ce. S-a trezit parțial, nu total. Înăuntrul compartimentului nu mai era vizibil aerul personalizat.

    Trenul mersese fără oprire mai bine de o oră sau mai multe. Dolescu privise în jur cu nemulțumire, era doar un bărbat mândru și sincer cu sine, scăpase de statul în stradă, tropăit între pojghițe de geață apoasă și intrase într-un vagon dezghețat, relativ călduț, desigur, mai degrabă relativ decât cald. Semimoțăise. Adică era s-adoarmă dar voința îl stimulase să-și păstreze cu o fermitate disperată ochii deschiși. Nu avea chef să viseze în tren. S-ajungă la destinație! Una. Oricare. Fierbinte și atât de senzuală pe cât și-o dorea. Măcar avea geamurile închise și nu mai bătea vântul umed și capricios ca o femeie respinsă. Dolescu nu săvârșea decât faptele care se cer a fi îndeplinite de către societate, adică era onest și respectuos cu orișicine. Politețea este baza bunăstării. Dacă zâmbești fals poți fura orice. Devii credibil. Nu autenticitatea, adevărul, celălalte, alea idioate, imature, improprii, nesătule, indiferente, egoiste în cele din urmă din cauza exaltării: sunt cel mai tare dacă restul sunt beți, băubili, amețiti, turmentați, tumefiați, detestați de proștii ce-și confirmă statutul rațional mediocru. Acțiunile imature le detesta fiindcă sunt ancorate doar în impolitețe și egoism sincer. Față de cine să te descoperi dacă suntem bietele animale spânzurate în vârful trofic? Mila este un subiect de autosugestionare pentru victime. Nu avea chef să fie victimă creștinată.

    – A uitat-o? hmmm… vă dați seama ce nasol este când un bărbat începe să să lamenteze! Se agita plimbându-se și cercetând persoanele care au ocupat locurile. Dezamăgirea i se accentua treptat, pe măsură ce realiza că nu întâlnește nicio față cunoscută.

    Dolescu a uitat ce căuta și a început să dea de câteva minute din cap afirmativ, plin de dialogurile mentale cu sine în care se contrazicea, ajungea la un acord, dezbătea, asculta ce avea de spus interlocutorul și-i răspundea. Corect, există mereu un sfârșit, dar nu era al acțiunilor proprii care sunt nemuritoare prin raportare la efemeride. Dimpotrivă. Se disocia de ele. Nu știa ce să aleagă între cele două subiecte. Cui îi pasă? Nimănui. Nici măcar cititorului care urmărește numai relaxarea, întinderea, dezmierdarea, îndestularea cu chestii aproape cunoscute! Spunea convins că divagațiile nu încurcă pe nimeni, sughițând. Așa cum a afirmat înainte. Faptele nescrise dar săvârșite sunt mai importante decât cele poetice, ideale, iluzorii, banale, puse într-un câmp abstract însă inexpresiv în natură. Cum să simtă un poet mireasma bălegarului de vacă într-un mediu rural autentic în care vara te deshidratează mai puțin ca iarna geroasă, iar toamna totul se reduce la crizanteme, simbol al morților pierduți în cimitire, ori primăvara plină de lăcrimioare otrăvitoare ce abia așteaptă să le sorbi cu aviditate într-un ceai de condamnat fără vină? Imposibil și improbabil sau real de sensibil aruncat pe o margine de fântână cu apă potabilă însă greu de atins. Poetul știe doar parfumuri cu mosc ca temelie dezavuate din miresmele câtorva corpuri necunoscute. Nu are senzații sau sentimente pentru excrementările animalelor obișnuite! Se crede superior degeaba.

    – Vai! A uitat-o în gară! Se sperie de-a dreptul în legătură cu această ultimă revelare. Cum a putut să facă așa ceva? O s-o recupereze? Desigur. Dar în ce modalitate? Coborî la prima stație și se apucă să cerceteze destul de încețoșat mersul trenurilor. Exista un bec mai departe destul de ineficient pentru a ajunge să descifreze panoul cu intrările și ieșirile garniturilor, înghețat.

    Era frig, tare, mai că regretă că se precipitase și rămăsese în acel loc. Inspiră aerul cu nuanțe de cărbune ars. Mocănițele din copilărie păstrate în blocurile de memorie interne îl fascinau la fel de mult ca orice banalitate care ține de arhaicitate, trecut, istorie, vechime, primaritate a oamenilor. Adam a fost miner la început, pe urmă s-a gândit la auto flagelare și canibalism. Fetițe. Trăind în păduri, numai acolo simți cu adevărat existența. Restu-s aplatizări și generalizări nepermise. Iar șuierul trenurilor care depășesc stația de oprire în care nu garează este genial. N-au timp de pierdut, bâlbâit, ars focul, încălzit fierul degeaba. Mișcare. Du-te,vino! Esențială. De ce opresc trenurile în gări? De proaste. Ca oamenii să uite acolo ce au mai drag și să-și părăsească predestinările, chestiile care le pică tronc în cap și așa este gol mult pe-acolo. Aiurea de-a dreptul! Își repeta furios.

    – Boule! Își spune înciudat. Cum s-a întâmplat așa ceva? Așa ceva!

    Dolescu se plimba de colo-colo peste pavimentul alunecos. De ce apare revolta? În general? Din cauza nepotrivirilor existențiale care sunt întinse mai mult decât societatea poate să rabde. El era societatea, oricum de restul nu-i păsa. Păi este normal și suficient ca Dolescu să fie enervat la culme, numai lui i se putea întâmpla, se sugestiona astfel, din cauza grijilor istovitoare, alea care sunt apropiate de zero, dar nu sunt nimic, adică totuși simbolizează ceva. Ce? Ideea că astfel nu se mai poate! A ajuns la acea picătură care umple paharul ciobit tocmai la fund. Adică inundă lumea, creează un fel de potop și nu s-a gândit să-și construiască o arcă. Originalitatea prăduită se urcă pe sine mai ceva ca pe un munte de orez sau nisip uscat. Contează că există, nu substratul ruinabil și detestabil.

    – Stai liniștită, sunt bine. Revin. A încercat să-i transmită un mesaj telepatic. Nu avea semnal la telefon. Oricât de sus încercase să urce, chiar și pe un pasaj rutier. În orice direcție o luase, telefonul era mort. Mașinile nu opreau la semnele lui de autostopist timid. Era noapte cum să oprească? Și nici nu prea știa semnul universal al navetistului. Ridica degetele pe rând. Nimic. N-a oprit nicio mașină. S-a reîntors în gară să nu piardă trenul care mai avea câteva ore bune până să ajungă.

    Dolescu era nemulțumit total. De ce? Răspunsul este evident pervers. Cum să te satisfaci exclusiv cu propria beatitudine? Aia trebuie să fie împărtășită și de ceilalți, indiferent de statut, poziție socială, virtute, axiome valorice, bujori presați ori ghiocei ofiliți de căldură.

    Și-a uitat iubirea într-o gară. Unii își abandonează fără voie copiii, alții neamurile sau cunoștințele, numai lui i s-a întâmplat să-și piardă jumătatea lipsă din mărul întreg, cel predeterminat sau predestinat. Dolescu adoptă o postură de om înfrânt și îngrijorat, și-a pus mâna stângă sau dreaptă pe tâmplă, depinde de unde-l zăreai ca punct de referință, și regreta cu amărăciune că a plecat de pe peron indiferent, fără iubire, așa hăbăuc și îndrăgostit dar cu senilătate. Ăsta era motivul universal al fricii extinse mai mult decât poate să cuprindă universul. Cum Dumnezeu! Să-ți uiți iubirea, femeia îndrăgită, ființa desăvârșită, persoana sărutată total indiferent de timp în gară? Și ce își reproșa în mod impardonabil era faptul că nici măcar fizionomia nu și-o mai amintea. A ei, desigur, doar nu a lui, ar fi culmea. Avea noroc că s-au inventat oglinzile și când uita cum arată fugea rapid într-o toaletă, în oricare să se observe mai bine și să-și reamintească de sine.

    – Hmmm, hmmm își dregea glasul de frig, ori un guturai îl încerca și-și continua tremurul intern cu seninătate în noaptea deplină. Începuse să fulguie.

    Și-a uitat cântecul, reverențele multiple, anotimpul în gară. Păi, asta-i viață de poet responsabil cum era Dolescu? Decât așa, astfel, mai bine o dă naibii de versificație și să revină la mundaneitate, finanțe manipulatorii. La viața reală, însă o temere profundă pusese stăpânire peste imagina personală reflectată, dacă și în acele circumstanțe își va uita iubirea în gară, pe peronul rece, printre călătorii grăbiți, oamenii fără adăpost zgribuliți, polițaii indiferenți față de atracțiile cuplurilor din lume…

    Ațipise în picioare pentru câteva momente de oboseală. Și-a uitat într-o gară iubirea și nu-și mai aducea aminte nici măcar în ce gară, loc, stație, oraș, țară, etc… Asta era! Era uituc. N-avea deloc memoria numelor proprii. Dispăreau instant. Era o boală de care nu se tratase și uneori devenea disperat din această cauză și-i privea pe oameni cu încredere și speranță. Dorea nespus să fie întrebat de cine știe ce persoană:

    – Asta-i iubirea ta? Ai pierdut-o cumva?

    Și el să le răspundă, da, nu, stai să văd…

    Cum arăta iubirea lui? Păi, aici nu era sigur, sigur, Dolescu era bărbat doar și orice femeie devenea iubire potențială pe care s-o uiți sau nu într-o gară. În realitate iubirea lui nu era creață, șatenă, cârlionțată bestial și senzuală, nu avea voie să se atașeze de persoane exotice, așa i s-a spus, atunci persoana pe care o venera era firească, normală, blondă, brunetă, roșcată, albinoasă, oricum, conta c-o venerează cu toată ființa de care era în stare în calitatea lui de poet ratat. No, așa, s-a dat de gol Dolescu că se îndrăgostise de o persoană care era într-o gară, o femeie desigur, doar era creștin, nu altecele.

    Și gara reprezintă un obiect de studiu intens. Nu în orice loc din care trenurile decolează cu o viteză mai mare sau mai mică, depinzând de gradul de stabilitate al liniilor și de civilitate al hoților care le montează, deci, nu în orice garaj feroviar întâlnești persoane identice de care să te-ndrăgostești perpetuu. Ce este un continuu spațiu-timp? Nimic în comparație cu un continuu naiv-îndrăgostit. Dolescu era prezent în ambele. Îi părea cu adevărat rău de locuire. Cum să o uiți acolo, tocmai în acele spații supuse traficului, transfigurărilor, mutabilității, deplasărilor. Hai că-i rău, cum să fie bine?

    Dar să-ți lași iubita cu buzele nesiliconate umflate într-o gară mediocră, pustie sau aglomerată este penibil și mai puțin firesc. Ce-o fi gândit? Că n-o iubește? Cum să nu? Dolescu era topit după femeia gării. Nu lucrătoarea de serviciu, nu a instituției, se referea la cea pierdută. Mama potențială a copiilor nenăscuți. Mai degrabă i-ar fi neglijat pe ei. Nu pe ea. Adevărata prințesă neîntrebată: rămâi ori vii cu mine? Ignorarea mopsului ori a altor ustensile preigienice. Îi ducea dorul.

    Îmbrățișare. Este o utopie, o chestie neserioasă și egoistă, o absurditate dacă-i afirmată la singular. Cum adică? Îmbrățișez? Nu este posibil decât dacă se acceptă iubirea și bunătatea unilaterală, redusă, sinceritatea. Ultimele nu-s absurdități, desigur. Îmbrățișez? Pe cine? Prieten, cunoștință și ignor elementul surpriză! Care? Cel la care ești supus în momentul în care te trezești că ești lovit pe la spate. Așa mișelește. Că doar nu era un dușman, doar un retard nedeclarat și din față nu are curajul. Mai bine inamic. Dar cum să îmbrățișezi inamicul? La singular este paradoxal. Am spus. Ar însemna că îi recunoști superioritatea. Nici vorbă! Îmbrățișări. Plural reprezintă conjugarea amiabilă și onestă. O rătăcise fiindu-i aproape și simțea nevoia să o îmbrățișeze fără să aștepte neapărat reciprocitate, ar risca orice. Iubirea presupune risc, fără niciun alt atribut. Și îmbrățișări plurale, restul se reduce la disperare, dezamăgire, depresii, dezavuări. Nu îmbrățișând-o, ci doar îmbrățișându-se!

    – Alo?

    – Da. Dispeceratul central. Bușteni, 0… 4343… ceva de genul ăsta auzise la capăt.

    – Da!

    Telefon pentru uzul intern. Este strict interzisă folosirea lui în alte scopuri!

    Ridicase receptorul cercetând împrejurările. Era singur. Nimeni nu mai era pe-acolo, nici măcar trenuri care să oprească. Prinsese curajul anonimității. Spărsese geamul gândind că încercarea moarte n-are. Și după ezitări multiple așteptase să primească legătura. Dolescu a ajuns să mintă cu nerușinare. Iubirea te face să minți cel mai acid. Altfel nu este iubire, orice obstacol este de depășit, prin orice mijloace. Și ce scop este mai înalt decât iubirea? Niciunul.

    – Vă rog legătura cu stația SB. Spuse cu o tonalitate gravă, locul unde își uitase jumătatea plină a mărului, pahar, pat, sentimente.

    – SB … 0…4221? întrebă iritată centralista? Doar nu cunoștea indicativele gărilor din țară.

    – Da. Nu știți nici măcar atâta lucru? reîntoarse întrebarea și mai acid, vrând să pară indiferent.

    – Țrrrr, țrrrrr… nimic. Țrrrr… țrrrrrr…. nimic.

    – mda… într-un final i s-a răspuns.

    A turuit povestea după ce a dat Bună seara și a exagerat funcția pe care o deține. Una nesemnificativă pentru un impegat sau ce-o fi fost celălalt. Măcar să-și dea seama că este un intelectual. Îi povestea întâmplarea zilei de ieri, desigur, doar nu a vieții. Îl ruga pe interlocutor să verifice dacă nu există o persoană pe peron ori în sala de așteptare cu numele respectiv. Se tot justifica, implora, mai că-i dădeau lacrimile. Era bucuros că-i ascultat și nu i s-a închis în nas telefonul cum bănuia că o să pățească. Vorbise mult. Legătura era menținută. Realiza că zgomotul de fond cu mici paraziți nu se schimbase între timp. Când termină povestea răsuflă ușurat.

    – Alo. M-ați auzit? Vă rog s-o căutați! Alo…

    Celălalt sforăia. Respirația regulată, gravă, rară, neoscilantă era bine percepută. Stătu în cumpănă. Cum să-l trezească? Ezită un timp apoi înjură. Strigă. Șuieră ca trenul. Nu era nimeni în jur să îl disprețuiască. Nimic. Dormea adânc. O striga pe nume, pe ea, iubita uitată în gară. Poate-l auzea. Nicivorbă. Oamenii nu-s interesați să-i ajute pe ceilalți, mai ales când iubesc. I se părea clar. Nu a închis. Asculta cum respiră un funcționar și aștepta să se trezească. Degeaba.

    Și-a uitat iubita într-o gară și este destul. Cum să se mai suprapună cu iubita misterioasă din cauza gării populate? Dădea din cap în semn că nu. Nu fusese bine ceea ce făcuse. Prea mulți oameni încurcă sentimental. De unde să alegi când ai de unde, ori invers, te mulțumești cu ceea ce găsești. De ce a urcat în tren fără ea? Chiar că nu-și mai amintea. A fost reală sau nu? Asta era întrebarea crucială. Restu-s povești sau poeme.

    Accident în prostie, ori invers, cine mai știe?

    Viața-i frumoasă, așa simplă și neinvidioasă! Golescu se căuta prin buzunare. Atent. Nu găsea ceva. Monede. Batistuțe nefolosite. Chei. Mașină. Casă. Viața este frumoasă. Fără disimulări, lucruri prefăcute, tristeți sau cinisme obscure. Se concentra la maximum. Zâmbea că are buzunarele curate. Aruncase porcăriile inutile. Mâinile i-au tremurat. Câteva clipe. Degete pipăiau energice prin căptușeală de mai multe ori. Nu identificau obiectul dictat de voință și memorie. Uimit era de ce nu găsește răspunsul la invidie. Ura generalizată. Pe unde le-a dosit? Conta doar el! Un grăsun bătrân și idiot ce se pretindea talentat. Dar era zero. N-o recunoștea public, dimpotrivă. Numai gura era de el, necesară pentru limbile date primilor decidenți, oricare. Însă i-a păcălit pe mulți, cu aerul boem și dezinteresat, dar profitase de toți în viață sau ideali, chiar și de cele sfinte sau îngeri pe care-i respecta numai ca să se dea bine pe lângă existența lor, în orice eventualitate, dacă nu-s numai ideali? Învățase să se victimizeze ca să obțină ceea ce dorește. Profit. Ori era un tip stafidit și delator, accepta și plagiatul răspopit, ală care ține de o formă pedagogică, spui aceleași lucruri cu importanță, dar neapărat cu alte cuvinte și în nume propriu. Asta era. Găsise lucrul pierdut. Incultura. Și, mai era necesar să găsească vinovații, pentru cei care își dădeau seama cum este în esență. Nu simboliza romul. Dimpotrivă. Da. Viața este frumoasă dacă ataci primul. Îhî. Limbajul nativ ar fi de învinovățit. Asta, da. O porcărie, adevărata prostie. Nimic nou sub soare. Așa, da. Își zicea Golescu, da, da… nimic nou. Numai cretinii cred că poate apărea ceva nou. Viața este frumoasă. Începuse să chiciure, ca de toamnă matinală. Repetiții. Avea dreptate. Râdea cu gura până la tâmple. Micimea este ușor de dus de nas. Găsise chestia pierdută. Aia care cred cu naivitate în adevăr sunt victime sigure. Da. Viața nu-i nașpa pentru impostori!

    – Domnule! Domnule dragă!

    – Da. A răspuns Golescu. Un bărbat vizibil emoționat i-a blocat trecerea mai departe pe trotuar. Avea în mână o batistă cam roz sau colorată cu irizări degradate de roșu, destul de călcată pe care o tot flendurase prin aer de parcă ar fi fost cazul să fie un fel de cornută ce răspundea la mișcare. Golescu rămăsese nemișcat. Adormit mai degrabă decât uimit. Celălalt se ștergea pe față și gâfâia, ușor. Poate suferea de un atac de panică. Nu-și înțelegea ce dorește. Vorbea repede, precipitat și tot arăta cu mâna o direcție opusă celei din care venise și înspre care nădăjduia să ajungă. Era destul de bine parfumat, ceva între prospețime și mentol îmbătrânit, puțin cam mult. Tenul era rozaliu, durduliu, se minună Golescu de revelația avută. Batista era normală, chiar avea intarsii reci, albastre. Corect. O iluzie îl bântuise. I s-a luminat fața.

    – F’omnule dragă. Aveți mașină? Fiindcă trebuie… iar pierduse șirul vorbelor interlocutorului. Îl vedea că gesticulează, se șterge cu batista, iar gesticulează. Era străin. Vorbitor de limbi germanice. Nu prea auzea, adică nu prea înțelegea ce dorește. Amesteca cuvintele cu rapiditate. Dădea ca un nepriceput din mâini. Soția. Avea o soție, desigur. Ferice de el, nu era singur, cuc bătut de lupul dinăuntru. Soția născuse. Da.

    – Felicitări! N-felicitări îi tot transmitea. Nu l-a îmbrățișat. Era necunoscut.

    – F’omnule! Dragă. Mașină? Ai?

    – Da. A spus ezitant, arătându-i cheile pe care le-a scos din buzunarul pantalonilor, parcă să-i demonstreze că-i sincer.

    – Dă-le! I le-a luat. Era rotunjior și nu se aștepta să fie atât de agil. I le-a smuls din mână fără să reacționeze. Îi stârnise încrederea. Era îngrijit, îmbrăcat bine și suferind afectiv. Dăduse drumul pachetului de chei fără să se împotrivească.

    – Sunt papa. Dau înapoi. Mersi…

    Goelscu stătea ca prostul în mijlocul centrului orașului, pe înserate, urmărindu-l pe străin cum fuge cu cheile ținute deasupra capului, tot activând și dezactivând alarma mașinii. Să o identifice, probabil. Se îndrepta spre parcare. În direcția bună. O să-și recapete autoturismul? Se chestiona fără nervi. Actele mașinii erau înăuntru. Și adresa proprietarului. Se asigura că da. Pentru un copil nou-născut trebuie să se facă orice sacrificiu. Dar nu era al lui. Poate nici a celuilalt. Cine știe. Măcar făcuse o faptă bună! De ce nu a reacționat ca un om normal? Să-l doboare și să-și recapete proprietatea? Păi, era tolerant și adaptabil ca orice român binevoitor cu străinii. Parcă abia așteptase să scape de mașină. Să meargă numai pe jos sau cu bicicleta sau cu mijloacele de transport în comun. Să se împrumute din nou la bancă. Să reia ciclul societății. Cincinalul nemecanizat. Ei, și? Pentru un copil nou-nouț poți sacrifica orice. Spera numai că nu este o minciună.

    Rămâi calm și mergi acasă! Rămâi calm și mergi acasă! Își repeta aiurit, apoi, ca orice bărbat superficial și nepragmatic, încercă să-și convertească pierderea în câștig. Să uite de probleme, căutând alternative. Și care este mai bună decât o femeie disponibilă? Era singur. N-avea obligații. Cum să ajungă la domiciliu? El cu papagalul, lustra, lustruirea în casa aranjată mai degrabă minimalist. Ura amestecul de stiluri ori lipsa oricăruia. Mulți sunt indiferenți. El nu. Cum ar fi nepăsător față de frumusețea din jur. Nu putea. I se părea că ar face o crimă împotriva gândirii. El nu. Renunțase la mașină ca un idiot. Autolustruirea nu-i soluție. Începea să-i pară rău, așa că se reconvertea ca o mașină de spălat pusă pe programul economic, minimalist doar. Întrezărea ocazia. Intrase într-o magazin cu articole ambientale, căutând, nu știa ce, o să vadă în cele din urmă, să cumpere ceva. Ochii i se priponeau pe mașinuțe de turtă-dulce sau de paie. Una și-ar permite.

    – Bună-ziua!

    – Sărut-mâna și restul… o politețe vărsată asupra femeii dinaintea lui. Nu pământul este în centrul universului. Dimpotrivă. Ceva mult mai mic și nesemnificativ, adică bărbatul. Ideea asta n-o înțeleg mulți și, mai ales, multe. D-aia pierd fenomenologic, nu pricep puterea masculină ce inundă cosmosul ca o lumină difuză. Efectivă și efervescentă. Dar le dau iluzia alegerii. Numai să accepte. Atâta le trebuie! Arahnidele știu cum să profite, numai cât au nevoie sau chef. Golescu simțea potența în preajma-i și-și întindea plasa invizibilă, dar tactilă.

    – He, he,,, râse cu condescendență tipa, înțelegând un fel de mesaj pervers, chiar era mai puțin firesc, cum să spui unei femei că îi pupi totul, toate din preajma-i dermică fără să o cunoști prea bine. Poți să o dorești feroce, nu o câștigi imediat. Golescu o cam prețuia, dar nu recunoștea public așa ceva, doar era femeie. Cum să facă asta? Bine. Simplu.

    – Mai ales restul, își întărise cuvintele, așa, să-i facă plăcere fabulatorie. Imaginația este borcanul nostru cu miere. Ne unge cogniția mai ceva ca untul pe pâine. Dacă imaginația lipsește ne reducem la o nevertebrată isterizată de lipsuri. Și mâncăm numai resturi, voise a spune căcat, dar nu se cădea în fața unei doamne. Cum să excrementezi natura fără să fii desconsiderat chiar de către natură? Mai ales în cea artificială, plină de bitumuri, unde nu există intimitate, cum să lași urme neobservabile acolo?

    – Bine, bine, un răspuns îngăduitor, promițător, zâmbind, Golescu simțea un fel de tremur intern, cum să o convingă în continuare să-i cedeze?

    – La revedere. I s-a răspuns în câteva secunde. Nu era proastă. Dimpotrivă. Spatele întors e un fel de blestem al ignorării. Specie oprimată.

    A rămas trist și opac, un fel de pește-torpilă uimit de fapte, nu de cuvinte iluzorii. Vorbele sunt păsărele înșirate pe gard sau rătăcite printre degete, ca-n proverbul arhicunoscut. Faptele-s mult mai importante. Femeile sunt neîncrezătoare. Alea deștepte. Bravo, lor. Nu au un al șaptelea simț, dar simt falsitatea. O chestiune importantă. Doar nu sunt maimuțe să se încurce cu toți, doar vor fi cândva lideri? Golescu nu era lider, lăsa numai impresia de șef. Și surâdea, când vedea în jur o puzderie de oameni superficiali. Rămase zâmbitor, privind cum se îndepărtează. Ei, și? Or veni altele. Avea răbdare, de păianjen.

    A fost prăduit cu bună-știință, încuviințare ori a făcut o faptă bună? Cine mai știe azi cum este mâine? Parcă era băut, avea alcoolemia zero, dar bulversat tot simțea că este. Să faci binele este în regulă, numai mincinoșii te dărâmă. Câți or fi fiind în lume? Tot amețit gândea, cum să nu fie aiurit? O întrebare la care nu știa răspunsul. Mai bine să nu vorbească. Să tacă.

    – Salut! Salut. Golesculeeee. Grăbea pasul. Nu dorea întâlnirea cu o cunoștință. Nu-i era prieten, amic, discutau doar despre o relație interesată, cumva într-o singură direcție și nu era orizontul personal. Nu avea cum să fie zenitul propriu. Iliescoi. Un fost coleg, plin de orgolii, superficialități și eșecuri tapate peste pereții caselor. Iliescoi trăise permanent din prisma altora, niciodată a lui, dar de meschinărie se considera un fel de buric universal și omnipotent. Citea mult și nu știa decât să repete cu superficialitate. Nu era, defel omnipotent, decât centrohom. Grăsuț și iritant, plin de sine și de ironii cinice presate pe același calapod, nu-și dădea seama că era penibil din cauza proștilor ce rămâneau cu gura căscată. Buricul care se autoflagelează, de altceva nu este în stare, în sensul în care bate vântul. Ombilicul alungit de propriile degete, el cu el, adică cu doxologia altora. Se întristă. Tristețea e un gen de iluzie, crește în momentul în care conștientizezi că unii au o memorie scurtată de propria vanitate, tocmai din cauza clișeelor împrumutate. Ajuți când ești rugat sau când ești altruist sincer, apoi ți se întoarce spatele fără nicio explicație. Așa. Fără motive. Orgoliul e un fel de căpușă cinică, se vâră în minte și te face să crezi că ești diferit, deși rămâi o nevertebrată condusă de altcineva necrozat. Nu recunoști în ruptul capului că ai fi în stare să vinzi orice pentru succesul personal, dimpotrivă, te prefaci indiferent, însă nu vezi decât bătaia din palme a conformiștilor și tragi de cordon. Golesculeeee… nu întoarse capul, nu se oprise, tristețea o alungi cu un surâs, nu are cum că te ajungă în acele momente. Cum scapi altfel de falsitate? Fericirea este acea potcoavă pe care trebuie să o potrivești cu sens, nu cu disperare și cu o memorie bună. Nu era ajuns de celălalt. Foarte bine, surâse dezgustat.

    Avea sentimentul că e paralizat. Fără mașină. Cum să se miște dintr-un loc în altul? Zece, douăzeci de kilometri avea de parcurs zilnic. Ca un prizonier fără cazier o să devină. Închis într-un spațiu mărginit de transportul public. Uitase de el, uitase. Nemișcare. Cea mai mare năpastă care se abătuse. Mobilitate zero. Nasol. Aiurea. Apoi îi sunase telefonul. Obiectul cel mic și nesemnificativ, deseori.

    – Da!

    – Sunteți domnul Golescu, G?

    – Da.

    – Vă rog să vă prezentați de urgență la secția de poliție de pe strada Andrei Șaguna, nr. 23 cât mai repede.

    – De ce?

    – Sunteți proprietarul autoturismului…

    – Da. Veniți repede. Vă rugăm.

    – Bine!

    Ioi. Tulai. Ceva de genul, sunt regionalismele ardelenilor. Era ardelean. Străinul care i-a luat mașina fusese primenit cu un glonte în burdihan. Era cam mare, dezvoltat prin furturi contemporane legalizate, nu hoții explicite ca în trecut. Numai așa a evoluat occidentul. Împrumutând ce nu le aparțineau, forță de muncă, inteligență, artă și așa mai departe. N-avea importanță. Da-i era hărăzit lui. Să nu speriați niciodată oamenii proști. Niciodată. Și leneșii. Democrați. Și mai ales nu le speriați soțiile, la fel de proaste. Proverbul cu ce semeni, întâlnești, ce culegi aduni. Ori invers.

    – Măăă….. te omor! Îi spunea un neghiniță. Un polițai. Încătușat.

    – De ce? A întrebat de câteva ori nedumerit.

    – Ai făcut-o pe soție să plângă. Ne-ai scos în afara părții carosabile. Acum două săptămâni. De aveam uniforma la mine te omoram pe loc. De aveam uniforma…

    Și-a dat seama că cel căruia îi împrumutase mașina suferise din pricina lui. Era drept, conducea cam agresiv, dar nu provocase accidente, poate unul la 20 de ani. Nu înțelegea de ce o făcuse pe nevasta ăluia să plângă, să se sperie.

    – Când?

    Apoi a înțeles totul. Uneori când ieșea de pe o stradă în formă de T, venind de pe un drum secundar cu acces greoi, accelera dacă în partea dreaptă era coloană, mașină din mașină, însă în stânga era liber. Intra pe partea stângă, semnalizând, și își ocupa locul în coloană după zeci de metri când găsea un spațiu liber. Ținea minte o mașină albastră care claxonase, speriată că intră în ea, dar nu viza coloana și care încercase să se țină după el, dar nu reușise, avea un șofer slab. Polițaiul, nu conducea grozav. Dar îi reținuse numărul de la mașină și-l oprise tocmai azi, nu pe el, pe străin. I-a făcut un cadou, nefericit, e drept, dar măcar așa o să simtă și el chinurile facerii.

    – Îmi cer scuze, a spus Golescu, fără să facă nicio grimasă. Nu că era indiferent, regreta întâmplarea, da-i părea rău că unii oameni sunt proști și speriați. Ce putea face? Aglomerația asta și lipsa mobilității creează ură. Însă prostia generează o harababură imensă. Tot un fel de lipsă a mobilității!