Mundo – publicat in octombrie 2015

  • Mundo… rostea bolnavul destul de des. Alţi termeni nu articula. Îşi reducea întreaga lume la un cuvânt sau trăia lumea printr-un cuvânt. Simplu. Simplitatea-i eficientă dacă o accepţi cu desăvârşire. Iubea totul şi întregul i se reîntorcea cu aceeaşi măsură. Mundo.
  • ???

Câţiva amici l-au vizitat pe Ioneluţ la spital. S-au tot înţeles când să-l caute, când să-l vadă, când să se întâlnească şi după câteva tentative eşuate din pricini evident nesemnificative, nu era vorba despre un chef sau o joacă în aer liber sau la club, aiurea, au ajuns la neurologie. Trecând peste toate tergiversările posibile găsite-n caracterul lor egoist şi neempatic, până la urmă, s-au întâlnit şi au intrat cu un aer de superioritate, trufie şi încredere, epatând şi mascând temerile personale în legătură cu spitalul văzut mai degrabă din exterior şi cu indiferenţă, simbolizat ca o piază rea mai degrabă decât ca un loc unde se încearcă îndulcirea destinului. Aveau cele mai elementare frici bărbăteşti de vreme ce erau relativ sănătoşi şi-au evitat vizitele nefireşti, după părerea lor, în spitale, minţind, devenind subit ocupaţi, plecaţi în delegaţii sau obosiţi până la epuizare, nu era un loc comun în care să se regăsească iar o fiinţă mai speriată sau mai indiferentă decât bărbatul sănătos nu există în rasa umană. Dar pe Ionuleţ nu s-au încumetat să-l lase baltă total de ruşine faţă de ceilalţi. „Când trecem pe la…?” a fost o întrebare stupidă pusă de unul dintre ei când s-au întâlnit să urmărească un meci de fotbal, din cupele europene, o echipă bucureşteană care lua o bătaie tristă acasă. Plictisiţi, au căutat să-şi abată gândurile de la joc şi, cum sadismul naşte de regulă depresii s-au gândit la Ionuleţ. Nu-şi prea puneau decât problema fofilării. Au amânat cât au putut, fiecare bucurându-se de suita de tergiversări punctuale, dar, până la urmă, au fost obligaţi să se conformeze şi să participe după trei luni de la declaraţie. Nu-şi prea revenise. Dacă vrei să termini existenţial un mascul e suficient să-l internezi câteva zile într-o secţie care are şi morgă, ajunge aproape de zero, îşi dă arama pe faţă, meschinăria, fricile, toleranţa sau apatia şi dezertarea. Se vede învins fără să fie cazul. Iar anotimpurile trec unele pe lângă altele schimbate, diferite, spectaculoase. Temperaturile scad sau urcă succesiv. Cui îi mai pasă dacă are un tavan deasupra capului? Cui îi mai pasă dacă are un spital deasupra tavanului… sănătoşii cu sănătoşii, restul internaţi! Erau conştienţi că, mai devreme sau mai târziu, o să ajungă şi acolo, dar până atunci ignorare, iubire, indecenţă, inocenţă.

  • Mundo… Ionuleţ ridicase o mână deasupra capului din patul alb, umbrind nesemnificativ pereţii crem. Urma degetelor se reflecta pe tavanul alb, şifonând cearceafurile cândva apretate, ajunse azi doar albicioase. În spital lucrurile se decolorează constant. Ce este viu capătă inerţia palului. Numai în lagăre este un adăpost venerat. În rest, pace şi simboluri tăcute. Movul devine apus, cremul descompus, respiraţia veselă ajunge sacadată iar cea fragmentată sfârşeşte-n ritmuri vagi sau absente. Fiecare zi e reală fiindcă poate ajunge cu adevărat ultima. Eutanasierea veseliei. Singurul continuu autentic, sacru, divin şi diferit se întâlneşte cu umbrele mincinoase. Degetele păreau că au şi pămâni ce inspiră alcoolul incolor, insitent, miros ce nu-l vor putea uita niciodată de vreme ce au ajuns să locuiască un timp împreună. Nunta morţii renegate. Mâna ridicată rămăsese dreaptă. Nu avea trei, doar două, atacul cerebral suferit era un mister, doctorii-s cei mai aproapiaţi de neînţelegere şi la maturitate în lumea asta, asemănându-se cu copiii naivi şi pofticioşi, nu ştiau de unde apăruse şi de ce lovise, ci doar unde. Oricum, era hipertensiv şi compulsiv, mai ales când nu era cazul, ca un bărbat adevărat ce-şi varsă frustrările şi nervii oriunde, cu orice plăcere întâmplător întâlnită.

Prietenii veniţi în vizită după multe zile de comă profundă păreau deranjaţi de imposibilitatea bolnavului de a rosti şi altceva, doar mundo, ceva de genul ăsta şi, mai ales, de neputinţa de a-l înţelege. Mai bine s-ar fi dus la priveghi sau s-ar fi afumat. Timpul regăsit în consum. Ori s-ar fi uitat la fotbal. Campionatul abia începuse şi nimic nu era predictibil. Nici măcar arbitrajul.

  • Ce spui? La ce te referi? întrebau, aşteptându-şi rândul ca la teatru, ispăşiţi cu aere: ce vrea şi ăsta, aproape falşi fiindcă primeau un răspuns unic. Şi mirosul insistent din spital îi cam indispunea. Acolo-i boala. Şi bolnavi lângă cu care nu doreau să se învecineze, voit, nenecesar. Acolo se caută îmblânzirea efectelor biologice devastatoare, cauzele aparente, nicidecum alea adevărate. Toate tratamentele-s standardizate, pe când pacienţii nu. Diagnostice identice, dar minţi diferite, rezultate bulversante. Din acea cauză ori, mai simplu, de teamă se foiau neliniştiţi de pe un picior pe celălalt, întorcându-şi capul, mijlocul, umerii, până la urmă, ce mai aveau ei de întors, nu de ridicat, ca să scape odată. Nu era casa lor. Orice putea fi considerat un loc de adaptare sau acasă, numai spitalul nu, că-i prea fără culoare şi cu mirosurile medicamentoase ce te adorm. Totul pute la fel: antibioticul, acidul acetosalicilic, serul fiziologic, infirmierele, doctorii. Naşpa. Bărbaţii-s mult mai puţin rezistenţi la boli. Nu-s în stare să empatizeze decât necontrolat, hazardat şi hilar de parcă ar fi cosmonauţi ce suferă de alzhaimer şi vor să se îmbrace în spaţiu. Inconfundabil, oricâte pufuri ambientale se foloseau tot inspirau alternativ miros de urină, alcool medicinal sau clor prezent efectiv sau numai în mintea lor. Oricum, erau speriaţi, palizi şi nu lăsau să se vadă prea bine temerile fiindcă se dădeau mari unii mai mult decât ceilalţi. Doar nu s-or face de minune! Oamenii excrementează continuu, fără întrerupere, iar sondele, cei obligaţi să le suporte, abia mai fac faţă. Spitalele sunt exclusiviste, profită de slăbiciunea omului şi-l devalizează direct sau mijlocit. Taxează căcatul cu vârf şi îndesat. Mai ales în statele foste comuniste. Unde sărăcia-i mare şi furtul pe faţă imens din cauza ignoranţei autorităţilor cărora le e frică că o să ajungă şi ele acolo. Vor preferenţialitate şi atunci închid ochii amăgindu-se că o să le fie mai bine. Aiurea. Dar sentimentul de siguranţă elitistă e important şi liniştitor. Oricum, dacă e ceva sigur în existenţa terestră validă şi reală sunt excrementele! Fără ele umanioara nu-şi justifică fiinţarea. „Sunt ceea ce mănânc!” aproba tăcut Gogu Golescu, gândindu-se că nu era în stare să se abţină. De la mâncare, la sex, cu pauze nesemnificative de aer respirat. Dependenţe majore. Natural, este bine, nimic, este explicabil, artificial, este de înţeles.
  • Mundo! era un fel de exclamare ca a unuia supărat şi iritat că este neînţeles, în subsidiar, cum dracu ceilalţi nu pricep sensul unei dorinţe explicite a unui muribund? De multe ori oamenii nu înţeleg ce-şi doresc apropiaţii şi chiar îi iau în răspăr, vorbesc de faţă cu ei ca şi cum cei aflaţi în comă profundă ar fi absenţi. Dar auzul e ultimul simţ pe care omul care se află la răspântia dintre moarte şi viaţă îl pierde. Chiar de nu pot răspunde, muribunzii aud, simt, suferă. Sunt prea plini de propriile gânduri şi habitudini ca să priceapă alte nevoi, oricare, oricât de apropiate sau îndepărtate.

  • Ce vrei? Să-ţi aducem ceva? întrebă Sorin vizibil îngrijorat şi judecând ca un profesor de matematică. Sorin avea un ten palid, alb, întotdeauna, nici măcar când se înfuria nu reuşea să-şi coloreze pielea sau altceva. Anemia şi problemele pulmonare îl făceau să arate ca un cadavru mobil dar era indiferent de mirările şi nedumeririle celorlalţi. Din copilărie fusese ca o foaie de hârtie nescrisă sau ca un cearceaf de bumbac nefolosit. Se considera în glumă sau în serios, nici el nu ştia cu siguranţă, pur. Neprihănit. Diferit. Iar ochelarii cu rame fie roşii, fie negre accentuau contrastul şi-l făcea mai vizibil. Ziua, noaptea, oricând. Descumpănea trecătorii. Uneori şi cunoştinţele. Se făcea că devine mai alb decât memoriile comune, lăsa impresia că ar exista cultură de la zero, cunoaştere din nimic, naivitate totală. Ori, dimpotrivă. Aveau o necunoscută. Mai multe. Bairam. Aducem, aducem, ai încredere! Orice vrei! Hai să-i cumpărăm! Ce? vorbeau cu un fel de bună-voinţă şi chiar se entuziasmaseră molipsitor gândind cu voce tare că pot fi de ajutor. De fapt, urmăreau să părăsească locul cât mai repede, să reducă timpul pe care-l petreceau în interior. Ca în cazul naşterii la termen sau premature. Mai bine, în orice caz, dincolo, afară, în libertatea de mişcare arbitrară, necunoscută, gen. Egalitatea nu există nici măcar în matematică dacă schimbi bazele de calcul. Omul nu poate fi Isus şi nici invers. Deci, ori Isus n-a fost om, ori fiecare om este Isus. Pământenii aleg cea de-a doua variantă, mereu, mereuaş.

  • Ce? Staţi, măh, liniştiţi. Nu ştim ce vrea. Poate nu-i vorba de un lucru. Ne transmite ceva! spusele lui Golescu erau sarcastice, chiar sictirite. În realitate era în timpul acriticofob, îi venea să se certe, să se contrazică cu oricine exasperat că a ajuns într-un loc pe care-l detesta cu toată fiinţa. Mai mult, se pare că îşi dispreţuia amicii, condiderându-i pe moment proşti şi se enerva tot mai tare că nu găsea cu cine să se certe. Poate ar fi bine să intre în dispută cu alzhaimerii din saloanele din spate, ăia din aripa izolată. Nu puteţi intra acolo decât cu legitimaţie specială. Nu forţaţi uşile! Le-au dat indicaţii asistentele când au coborât din lift la etajul cinci. Cum naiba au cedat şi au ajuns pe-acolo? Dezinteresaţii pot ajunge la adevăr. Numai cei care vor cu orice preţ să demonstreze că au dreptate se înşeală. De regulă. Regulaţi sau regulate.

  • Oamenii vor lucruri, mai ales când sunt bolnavi şi cer mâncare. Au pofte! Multe. Şi eu când am avut rujeolă, în copilărie, mâncam numai castraveţi muraţi! sughiţă Parfir, scuturându-şi niţel valurile de grăsime sănătoasă de pe faţă, burtă, bărbie, chiar şi de pe pleoape. Era ca un personaj din animaţia clasică ce ţine ochii pe jumătate deschişi din cauza greutăţii pleoapelor. Lenea sau neputinţa de-ai deschide complet îi dădeau un şarm aparte. Grăsuţul afectuos-simpatic. Lăsa impresia unui romantic, perpetuu îndrăgostit de lucrurile din jur, dar mai ales de mâncare. Omnivorul terestru desăvârşit. Ce poate fi mai bun în viaţă decât gustul, limba ce-l pipăie, buzele ce mângâie, obrajii ce ocrotesc bucatele, traheea ce le canalizează înspre unde le este locul, stomacul ce se minunează, mai sunteţi? Şi mişcările le făcea în reluare, însă respira neaşteptat de suplu. Ca un atlet. Dacă stătea pe scaun. În condiţiile în care nimeni nu deplasa şezutul. Măcar ştia ce îi place în viaţă. Sau se complăcea în degustare. Să se termine odată, totul!

  • Bravo! îl bătu pe spate Golescu, retrăgându-se să-i facă loc să se sprijine pe un pat cu laturile metalice. Avea un ocupant în comă, sau, cel puţin, aşa i se părea, dormea profund şi nu se trezise defel când au intrat buluc în salon şi au început să vocifereze despre Mundo, Mondo, ceva de genu. Parcă erau la un meci de fotbal şi făceau valuri cu o exclamare. Nimic nu e mai libertin ca fotbalul, circul modern amalgamat, andalizat. Poţi înjura, bârfi, să te cerţi, bate, îmbăta, ignora, urla, caracteriza, lovi, bolborosi, destresa, consuma chestii interzise, uita de femei, contrazice, isteriza, cu sau fără palpitaţii, orice. Mai ales poţi uita ce te enervează în modul propriu, uiţi de impostură şi te poţi răzbuna efectiv pe vecini, colegi de serviciu, stat, externi. Cum? Te iei la bătaie cu galeria adversă. Pumni în meclă sau coji de seminţe în cap, fumigene în urechi şi flegme pe scalp, orice, orice doreşti. Iar cine zice mundo îl calci în picioare, îl netezeşti urechile, razi scalpul, lipeşti nările. Golescu privea intens pacienţii, înroşindu-se cât de cât, controlându-se timorat de gândurile ce nu erau toate a lui. Nu era niciun meci. Păcat!

  • Felicitări! insinuă zeflemitor Bogdan. Castraveţii erau moi sau tari?

  • Boi! Fără articulare, ca şi cum n-ar mai avea importanţă atribuirile.

  • Mundo! răsunase o tonalitate identică cu cea anterioară. Ilariu lăsă un fir de salivă să i se prelingă de pe mijlocul gurii, pe bărbie şi parcă se încruntă fixându-l pe fiecare. Nu mai aveau chef să plece la cumpărături. Prea mult timp de pierdut, cu întoarcerea, mai ales. Aşa făcea Ilariu când se enerva numai că reuşea să-şi ţină sub control saliva. Făcea o bulă, maxim două precipitându-se şi le reabsorbea imediat, imperceptibil. Era evident că nu dorea obiecte. Dar nici nu s-au grăbit să-l cureţe de spuză. L-au lăsat aşa. Nervos. Indiferenţi. O să se usuce cândva, cumva. Nu râdeau însă simţeau un fel de veselie când îl priveau. Ar fi fost în stare să-l ridice din pat şi să-l ducă la fetiţe aşa cum arăta. L-ar fi lăsat într-un grup. Tot mundo, mondo ar fi spus? Îl memorau fizionomia să-şi amintească mai târziu şi să se distreze, măcar nu şi-au pierdut vremea fără să se simtă bine, pariind pe care o să fie următorul panicat. Era mai fain de s-ar fi căcat pe el! gândeau, cu intreruperi punctuale, naivi, fără să ştie că purta scutece pentru adulţi. Nu că le-ar fi păsat. Dar le-ar fi putut folosi pe cele murdare în bătăliile cu ultraşii adverşi.

  • Aha. Înţelg. Ne spune că a călătorit mult în ultimul timp, făcu Golescu abătându-şi gândurile proprii înspre cele comune, comunicabile, cu o impresie vagă de înţelepciune, descoperită subit, chiar întâmplător. Avea scutec de adulţi? se întreba cercetând curios punga de la marginea patului. Intuia că nu-i apă, probabil urină. Doar nu erau în deşertul postrusesc apocaliptic! Sau chiar se înşeală şi-i o sursă de hidratare?

  • Doruţul clipi mai repede din pleoape. Au ajuns la un acord cu toţii.

    • Ai călătorit şi acolo ţi s-a înfundat! Te-ai îndrăgostit! spuse Sorin cu vocea mieroasă. Devenea tot mai alb pe măsură ce vorbea. Era firesc, de vreme ce uita să respire şi-şi depigmenta circulaţia sangvină anemică. Ştiu că ai fost plecat o perioadă bună de timp. În Grecia, Cipru sau Macedonia. Undeva prin zonă? Aşa-i? îşi bătea degetul de tâmpla dreaptă şi vorbea mai tare decât ar fi trebuit. Ca un profesor în spaţiul public. Să-l audă toţi, şi-n fundul camerei, barului, restaurantului, cinematografului, malului. Nu că le-ar fi păsat, cumva, celorlalţi. Unora, poate. Chestie de creştere.
  • Mundo! ca un răspuns afirmativ.

  • Te-ai îndrăgostit de una sau de mai multe femei? vorbise cam sec Golescu, deranjat de infirmierele care se oţăteau şi se făţâiau grăbite spunându-şe că trebuiau să mai schimbe pe câte cineva…. erau şase pacienţi în salon. Ca în armată erau obligaţi să iasă pe hol cu toţii, oferind politicos intimitatea dorită, întrebându-se ce mai caută acolo, când pot să dispară. Îi spălau pe rând. Purtau scutece. Rahat. Adulţi neputincioşi! De parcă erau copii. Ăştia se cacă pe ei! Îşi deşărtau intestinele! Groaznic. Meditaţiile revelatorii nu-i dădeau pace. Mereu se găsea cineva care să facă pe el la propriu, nu la figurat. Şi le tremurau mâinile, picioarele ori buzele. Trist. Nu-i o lume normală! Dar parcă prefera efectul propriu de aici, decât cel simbolic din exterior, din societate. I se făcu cu adevărat milă. Se îmblânzi şi afişă un aer cald, împăciuitor.

  • De mai multe! Nu fii prost. Nu stă în una, nu-l cunoşti? E un creştin musulmanizat.

  • Şi a lăsat-o gravidă! Deh. Se mai întâmplă. Şi nu vrea să facă avort. Va creşte copilul singură, fără ajutor. Vorbi Parfir pe hol mai tare decât ar fi fost cazul şi cu năduf. Chiar se înveselea la gândul că măcar Ionuleţ are copii de care nu ştie. I se făcu foame, poftă de plăcinte cu brânză dulce şi inundate în smântână sau frişcă nevegetală, asezonate cu zahăr vanilat şi scorţişoară, fierbinţi. Neapărat fierbinţi să vadă separarea siropului în care plutesc.

  • Ce? făcu Sorin deranjat de subiect. I-a întors spatele mâhnit, dar trăgea cu urechea la ce mai debitau.

  • Ionuleţ, de asta vorbeam, se reînsufleţi Parfir când încerca să-i convingă pe ceilalţi că a descoperit adevărul. S-a încurcat cu cineva în concediu, o străină cu iubirea fulgerătoare şi intensă, o tipă isteaţă şi pătimaşă, râgâi cu gândul la desertul nemâncat, spuse pardon şi continuă, un fel de feministă ascunsă, senzuală, părul ondulat, picioare alergate, tropăi cu trunchiurile în formă de X ale propriilor membre, sâni medii, dădu din urmeri, intelectuală sau cu studii medii, îşi aranjă părul unsuros, dar care ştie ce vrea de la viaţă, dorea un copil numai pentru ea, fără să implice un mascul idiot în creştere şi o să fie din nou tată. Chiar dacă n-o să ştie niciodată lucrul ăsta! Pe ea îl interesa doar spema lui, pe el, să aibă un copil din flori sau mai mulţi şi chiar nu fuge de responsabilitate, o evită elegant. Nu mi se pare corect. Să ai copii pe care nu-i cunoşti. Cutume cotidiene.

  • Treci în salon! În pat cu tine! I-au sugerat ceilalţi! rânjind de argumentele imbecilizate. Poate nu chiar imbecile, dar nepotrivite.

  • Haideţi afară! De tot, plecăm…

  • Şi Ionuleţ?

  • Plecăm.

  • Staţi puţin! Aşteptaţi-mă aici! Un minut.

  • Parfir intră cu un aer complice în salon, mirosea încă a căcat, aerul condiţionat nu-l scosese pe tot din încăpere, era prea devreme pentru vizite, se aplecă înspre Ionuleţ şi-şi şopti la ureche că ştie că o să mai aibă un copil cu străina lui.

    Ionuleţ a făcut ochii mari, mari, Parfir s-a întors frecându-şi mâinile satisfăcut, şi a ieşit grăbindu-se să-i prindă pe ceilalţi din urmă. Mergeau la o bere, sau mai multe, apoi acasă, la copil sau la mai mulţi… cine ştie.

    Parfir a avut o recădere, un nou atac cerebral, a intrat în comă profundă şi a murit după o săptâmănă. Avea o grimasă pe buze. Zâmbet sau mâhnire, nimeni nu-şi dădea seama.

    Reclame

    Plângăciosul din mine, publicata într-o revistă din Cluj

    Plângea uşor. Oamenii nu îl suportau din această cauză. Chiar de se distrau pe seama lui, pe urmă se plictiseau şi nu ştiau cum să scape mai repede de imaginea bărbatului care plângea instantaneu fără să aibă motive serioase. La cea mai mică adiere sentimentală pe care interlocutorul o lăsa să se desprindă de buze: „ce mai faci?” cu un suspin la mijlocul propoziţiei. Nu era nici băut, dar nici total treaz. Destrăbălarea senzorială era deplină. Şi dacă nu era interesat să-l impresioneze, găsea motive în cele auzite „bine?” Psihologii spuneau că avea o labililate depresivă agresivă. Ghicitoarele că e blestemat. Damele că e efeminizat. „Destul!” Dar nu-i păsa. Nici măcar de statutul masculin. Se mustăcea repede. „Bună dimineaţa!” Dar hohotele îi dădeau, în primă instanţă, o senzaţie de eliberare grozavă, aşa ca o căutare perpetuuă a frumosului şi regăsirea acestuia în orice, inclusiv în urât. Sentimentele desţelenite reuşeau să-şi alunge supărările mocnite înăuntru cu anii sau cu clipele muntoase, instantaneu. Dar cum să nu plângă în momentele în care percepea bunătate, măcar o fărâmă, chiar şi un efect  involuntar, în ceilalţi? Oamenii fac răul din ignoranţă, din neştiinţă sau necunoaştere! era un principiu platonic antic. Îl transpusese în cotidian, în secolul XXI: oamenii mai fac bine altora numai din ignoranţă, din întâmplare! „Mai îl ţii minte pe… sau pp?” Simpatie. Altruism. Suferinţă dusă, mai departe, cu uşurinţă. „Nu!” Însă, avea şi o conştiinţă critică prin care își analiza negativ acel obicei care îl cam deranja atunci când trebuia să se elibereze lucru care se întâmpla, ce-i drept, de câteva ori pe zi.

    Clipele în care lăcrima abundent, alimentau un deja-vu al deşteptării. „Dispari?” Se retrezea ca un câine stropit cu apă rece, frivolă, umedă chiar de era la amiază sau în alte momente banale. Înviorat de obrajii uzi vedea chiar mai bine, stelele noaptea, ciorile ziua ca şi cum ar fi redobândit culorile şi formele corecte după o operaţie de cataractă, parţial reuşită. În oraşele poluate şi neîngrijute predomină coţofanele şi muştele. Porumbeii sunt rari. Vrăbiuţele nesemnificative. Era, totuşi, nemulţumit, supărat pe sine însuşi, fâstâcit chiar când, din cauza propriilor linii faciale caraghios curbate, ridate, lacrimile îi ajungeau aproape de nări şi paralizat de uimire se pomenea că, fără să îşi dorească cu adevărat, le gusta. Mmm…. Doar alţii vând  porcării toxice, dar săţioase sub M, nu ca ale lui, smerite, ecologice şi utile cu zero calorii. De pipăit le pipăia. De văzut nu avea cum să nu le observe. De auzit, clipoceau. Căldura o proba. De ce să nu le şi guste? Omul trebuie să încerce toate experienţele. Nu mai era tânăr, dar aşa a fost dintotdeauna. Molcom. Anacronic. Defazat sau întârziat. Însă impulsiv. Se aprindea repede dar se stingea vitezoman. Beţia avântului pierdut. Este minunat, magistral, magnific.

    La început făcea pe nevinovatul şi le încerca cu vârful limbii, deşi îşi propusese să renunţe la acest obicei obsesiv. Oamenii sunt maniaci. Dependenţi de anumite ritualuri. Era dependent de propriile lacrimi, doar nu putea merge aiurea, să sară pe cei care plângeau şi să le lingă secreţiile lichide. Ar fi o modă inedită. Nu îi plăcea ineditul decât individual, propriu, singular. Fără să îi implice pe ceilalţi. Mai ales că, de regulă, oamenii mari se abţin să plângă, sunt rari, şi consideră că este un obicei de prost-gust, o antipatie sau o slăbiciune declarată. Se ascundeau. Copiii plâng mai uşor, sunt sinceri, însă ar putut fi considerat un pedofil. Oricum, nu era aşa, era un plângăcios.

    Mai târziu, către sfârşitul potopului le trăgea adânc spre sinusuri. Le strivea cu limba de cerul palatin pentru a-şi simţi mai bine apa căldută, uşor salinizată, doar, doar putea să facă şi gargară, însă din politeţe faţă de umanitatea potenţial interogativă îşi refuza impulsul hotărât şi încruntat de frustrare. Odată, odată îşi va da drumul. Dar amâna momentul cu o plăcere perversă, cu cât mai târziu, cu atât mai intens o să simtă. Norii se împrăştiau şi lăsau loc stelelor îmbăiate de orizontul purificat. Totuşi, când inspira o făcea adânc şi cu sunet, ceva de genul unei bolboroseli. Dopul care i se punea în adâncul gâtului se pietrifica. Nu putea strănuta, nici măcar nu tuşea, dar sufocarea îl înspăimânta tare, încât intra în panică şi replângea, încă o dată, fără motiv sau cu acelaşi motiv, cerul albastru, îi era frică să nu moară. Concitadinii, interlocutorii, vechii tovarăşi mutandis mutandi în capitalişti pur-sânge căutau, cum era normal, să îl liniştească dar nu reuşeau decât după minute bune, când limpezimea propriului cortex era întinsă la maxim. Deh, putea să cadă lat în faţa lor, mort, ca un neghiob, şi să le formeze pentru viitor false scenarii cognitive, chiar mnezice de pseudo-vinovăţie. Oricum nu le-ar fi păsat dar nu avea de unde să ştie lucrul acesta. Nu avea sens să le spună că, în realitate, plângea de fiecare dată şi pentru sine, ar fi fost considerat nebun, mai bine era să le lase iluzia că a fost înduioşat exclusiv de afirmaţiile interlocutorului. Era dependent. Dependent de propriile lacrimi, constituia un gând care îi ridica serioase semne de întrebare.

    În realitatea primitivă îi stătea în intenţie să plângă fiindcă se chinuia să găsească asociaţii cu toate persoanele trecutului, cu toţi oamenii pe care i-a cunoscut şi care, din fericire, au trecut spre cele veşnice, şi, din ciudă, îi invidia, erau sus, bine-mersi, numai el se chinuia pe pământ ca o babă ce suferă de incontinenţă urinară. Nu avea probleme cu prostata, era groaznic, măcar ar fi avut un semn că sfârşitul i se apropie. Nimic. Nimic. Deşi, uneori, tot impulsiv şi volitiv, lăsa câteva picături de urină să îi păteze chiloţii, nu o scutura deloc, aşa, ca să fie în ton cu şefii, mai mari sau mai mici, în toalete. Era un bărbat viril, înconjurat de femei dezinteresate, puternice, dezinvolte, senzuale, dezmierdate de mulţi bărbaţi din jur care aveau serioase probleme cu prostata. Nu avea defecte şi nu ştia cum să le provoace. Să le inveneteze? După ce a lecturat un studiu aflase că ardeiul iute şi laptele pot genera inflamaţii ale prostatei. Datele sociologice erau explicite şi păreau a sta în strictă corespondenţă. Aşa că s-a surprins că mânca cu regularitate ardei iute pe care îl stingea ca un alcoolic cu lapte. Sughiţa mult, mai ales în pauza de prânz, îi dădeau şi lacrimile, ceea ce îl mulţumea într-o oarecare măsură. Apoi descoperise legătura între suferinţele masculine şi sex. Ce cuvânt minunat! Activităţile suprasolicitante conduc la prostatită. Medita aprobator. Timiditatea îl ţinuse departe de femei. De bărbaţi nu putea fi vorba, ar fi fost ca şi cum s-ar fi regulat cu un wc înfundat. Masturbarea? Bârrr. Nu putea să o mai practice de când odată i-a venit să caşte. Doar o făcea cu ambele mâini pe care le scuipa înainte să le lubrefieze, aşa ca scoţienii. Una nu îi era suficientă. Cum să-şi pună mâna la gură?  Şi îi venea să rădă. Hilaritatea îi alunga căscatul. Dar voia să se manifeste. Şi îl dureau fălcile. A rămas aşa cu gura căscată, aşteptând actul reflex motor care nu putea să înceapă deoarece rânjea, zâmbea sarcastic. Starea de tensiune l-a ţinut încordat de dimineaţa până înainte de culcare. Voia să caşte, lăsase dracu alte activităţi, dar nu putea. Râdea de sine cu compătimire. Avea o mutră de idiot, de bou care nu poate să sară peste o vale fiindcă e secată. De ce să poarte cămaşă roz ca să-şi etaleze afectivitatea, sensibilitatea şi masculinitatea? Mai eficient era să plângă. A ajuns într-un târziu la spital, la urgenţe, buco-maxilo-faciale, parcă şi numai acolo au reuşit să-l învenineze cu o siringă pe baza căreia a reuşit să-şi reînchidă fălcile.

    Gândea că va veni ziua în care o să înduioşeze pe cineva. Dacă nu, o să-şi plângă de milă, la început, apoi o să se dispere că moare înecat, pe urmă că de ce nu i se întâmplă ca la musulmani. Să fie înconjurat de o căpiţă de virgine. Măcar să le vadă, dacă altceva nu îl lasă să le facă! Să fie minţit frumos, adică, până la urmă, credibil. Nu era prost. Avea o inteligenţă peste medie, aşa cum o au oamenii timizi, creativi, suspicioşi, bănuitori, sentimentali. Se prindea imediat dacă încercau să îl ducă cu preşul. Direct, indirect, oricum. Le răspundea ironic sau tăcea mormânt. Însă, complimentele le dispreţuia cu toată fiinţa. Voia să fie iubit, dorit, venerat, până la un anumit nivel pentru ceea ce reprezenta. Numai cu faptele, nu avea încredere în vorbe.

    Femeile vor cuvinte. Avuse o simpatie la birou, în urmă cu câţiva ani, atunci când era novice, tânăr angajat. Şi era frumoasă, blondă, cu simţul umorului. Groaznice i se păreau personajele care luau glumele în serios şi se ofuscau de cuvintele de spririt, de ironiile cu bun-simţ şi care râdeau numai dacă erau avertizate că o să urmeze o glumă sau un banc. Uneori zâmbeau forţat, de erau spuse de colegi, se chinuiau să chicotească de erau rostite de superiori sau de aveau vreun interes. Ea râdea şăgalnic sau isteric, cu toată gura, cu colţurile până la urechi, dar se oprea voit după câteva secunde, cercetând reacţiile celorlalţi, când vreo şoaptă era rostită adecvat sau inadecvat şi puţini se prindeau. Cum să-i spună că o adoră? Să o invite la un concert-cină-întâlnire? Erau cele trei întrebări pe care şi le punea cu aviditate şi la care nu găsise răspuns, la timpul potrivit. Nu avusese soluţii din cauza regiunii în care locuiau, zonă inadecvată. Undeva prin vestul ţării într-un oraş mijlociu, unde nu se întâmpla nimic. Teatru mediocru. Jucat pentru pensionari sau oameni lipsiţi de imaginaţie. Scenarii clasice rusofile sau actuale cu interpretări hilare ce nu trezesc nimic în afară de compasiune. Faţă de regizori şi actori, desigur. Opera era desfiinţată. Filarmonica corectă şi nespectaculoasă. Cina se reducea la un fel de menaj corporatist, sau imitativ italian, ori obsesiv românesc. Greţoasă perspectivă. Întâlnirea trebuia întreţinută cu vorbe. Lui nu-i plăceau cuvintele şi a trecut de ideea rezolvării matematice de probleme. Adică nu concepea să aducă în discuţie serviciul. Nu i-a mai rămas decât să treacă la fapte. Aşa că i-a făcut cadou o prăjitură în care a vârât un inel cu zirconie. Spera că o să se prindă de darul găsit în poşetă, atunci când va ajunge acasă şi îşi va căuta cheile de la imobil sau de la maşină. Dar nu s-a întâmplat nimic. Dimpotrivă, începea să-l evite şi să filtreze cu un alt coleg. Se arunca sub liniile de metrou de fiecare dată când o vedea şi nu era deloc băgat în seamă şi reieşea de pe ele cu maţele sau ligamentele atârnându-i în urmă caragios, dar plin de speranţă că i-a atras atenţia. După o săptămână şi-a luat chiar un concediu scurt, rămăşiţă a anilor anteriori, nu suporta prea bine ignoranţa şi îi venea să plângă când trecea pe lângă birou. Izolare. A rămas închis în casă, pedepsindu-se cu audierea doar a teleshopurilor. Cum îţi aşterni aşa dormi! A ajuns să cunoască toate cuţitele, aspiratoarele, foarfecele, roboţii de bucătărie şi medicamentele alternative. Gândurile umplute cu nonsensuri sunt regenerative, eliberatoare, fiţioase. S-a întors la locul cu pricina plin de încredere, însă, dispăruse definitiv. Plecase în alt departament, în alt oraş, cu alt bărbat. După câteva luni aflase că, din cauza dulcegăriilor lui, rămăsese o noapte în faţa casei, crema descărcându-i bateria de la telecomanda de acces. Şi-a aruncat poşeta cu dezgust la bena de gunoi, cu tot ce era înăutru. Minitrusă de farduri, serveţele umede murdărite de frişcă, batistuţe uscate impregnate de zahăr, forfecuţe, şprei piper expirat, agendă telefonică distrusă, inclusiv cadoul nevinovat şi aditivat cu aur şi piatră. Aşa îi trebuie, dacă şi-a dezvăluit sentimentele. De fapt, un amic l-a întrebat, într-o doară, de ce şi-a bătut joc? Nu l-a înţeles şi nu i-a răspuns nimic. Era doar o cerere în căsătorie, nu o desconsiderare.  De unde să ştie că i-a stricat somnul? Că nu i-a trezit curiozitatea. Că frişca, din cauza căldurii, se acrise. Doar era femeie şi trebuia să i se trezească interesul infantil sau ultrapragmatic. Că era o poşetă cu căptuşeala crăpată pe care oricum dorea să o vânture, să o schimbe, să se descotorosească de ustensilă. Femeile se plictisesc foarte uşor şi îşi schimbă repede ustensilele, numai să fie în stare să cucerească, să seducă, să cumpere una mai promiţătoare.

    Dar toate cele expuse sunt nesemnificative. Cel mai mult plângea fiindcă era în Romania, plângea pentru că serviciul este neocomunist iar cel mai mare scriitor, megaloman sau nu, în viaţă se simte marginalizat, nepremiat sau este chiar marginal, în spitale sunt mai multe diagnostice decât boli şi bolnavi, deoarece valoare înseamnă marfa care se vinde şi nu mai este atemporală, universală, pretutindenea,  filosofii nu au doctrină ori ideea este a altora dar au instituţii, din cauză că vor avea loc periodic alegeri, în şcoli şi universităţi există mai mulţi profesori slabi decât excepţionali, legea e partidică şi nu socială, magistraţii devin dumnezeii legii şi nu slujitorii ei, corupţia e un fel natural şi nu artificial …. ohooo, câte motive.

    Unde-i? Iubir 3

    – Unde-i?

    A luat borseta şi a golit-o în întregime. Două instrumente de scris, agenda, telefonul, chei neutile şi un pachet început de batistuţe. Le vârî destul de iritat înapoi, plimbându-se la început calm prin apartament. Deocamdată nu era enervat. N-avea motive suficiente. Chiar se opri şi căută ceva de mâncare în frigider. Nimic să îi stârnească interesul. Se mulţumi cu un pahar de apă filtrată. Derula timpul ca să-şi amintească mai bine ce făcuse ultima dată, poate aşa o să găsească ce căuta. Normal, când eşti disperat nu apare nimic în afară de câteva detalii vagi şi vide. De multe ori proceda asemănător, ultima locaţie a subiectului vizat, folosit, utilizat, îi era mai uşor să-l identifice şi nu se lăsa pradă hazardului. Nu-şi amintea nimic, dar chiar nimic. O să fie superficial, va reîntoarce casa pe dos.

    În debara n-avea cum să fie. Dar o bănuială îi dădea târcoale. O deschise. Doar lucrurile familiare cu colţul respectiv întunecat. Colecţie de pămătufuri. Şi cozi de mătură. Şi pantofi nefolosiţi. Nu.

    Plin de speranţă era încredinţat că este undeva la îndemână. Nu chiar ca în momentul în care îţi cauţi ochelarii de soare care îţi sunt pe cap. Ci ca atunci când şi-a spălat cheile de la maşină odată cu vasele în automatul din bucătărie. Măcar le-a găsit cu tot cu bateriile terminate şi circuitele distruse. Oricum, numai să scape de chin.

    Neatent deschise uşa de la sufragerie, lăsând piciorul în acelaşi loc, fixând ceea ce era dosit înapoia ei, gol, dar a întâlnit tocul uşii. Durerea de la frunte o ignoră. Nici măcar nu încercă o înjurătură sau enervare. N-avea timp de prostii adiacente.

    – Unde-i? Formă un număr de telefon din agendă. Sunase o singură dată scurt şi închise. N-avea sens să vorbească. De unde avea să ştie locul din apartament unde o rătăcise?

    A stors o lămâie coaptă şi a amestecat-o cu apă minerală, presărând o linguriţă de praf de scorţişoară. Plescăia de plăcere. Diluă şi miere de albine. Pentru un minut ignoră disperarea care-l cuprinsese. Totuşi era perseverent din fire. Se bărbierea gândindu-se la strategie, unde a folosit-o pentru ultima dată. Atunci lucrurile ar deveni mai uşoare, limpezi, s-ar apropia de foc.

    – Scuze, a trecut val-vârtej pe lângă o vecină frumoasă după care întorcea de regulă capul, nici n-a privit-o şi a deschis maşina. Normal, nu era în vehicul. Abătut reintră în bloc la timp ca să-i mai observe în depărtare picioarele şi fundul apetisant, buclele aurii şi lungi până în dreptul umerilor. Uitase, dar îşi reveni imediat.

    Era o chestie esenţială, de supravieţuire, nici măcar din casă nu putea ieşi fără, dar nu erau cheile sau actele personale. Văzu sticla de vin roşu de pe masă. Mai că o desigilă, însă, fiind zi, nu noapte, renunţă principial. Nu o să se apuce de băut tocmai acum. Începea să se agite şi se lovea cu palmele peste fese. Un fel de tic din copilărie. Când primea bătaie dacă-şi pierdea cheile, banii, ghiozdanul în drumul de la şcoală spre casă. Câteva sute de metri pline de aventură, distracţii, ademeniri contagioase.

    – M-ajutaţi? Întrebă privind în sus. Vedea tavanul alb cu uşoare fisuri colorate mai intens în colţul din stânga sufrageriei. Era necesar să zugrăvească. Dădu din umeri.

    Se făcuse amiaza, nici la serviciu nu plecase, inventase o scuză tâmpită după doi ani fără concediu, voluntară alegere cu promisiunea că o să recupereze ziua sâmbăta. Oricum se plictisea când nu lucra. Îi făcea plăcere activitatea, în folosul mai multora, nu numai al lui. Doar nu o sta ca un tâmpit egoist toată ziua la televizor, în pat sau baruri.

    În dormitor nici vorbă. Era singur de o vreme. Folosi pretextul ca să tragă draperiile şi să deschidă geamul. Uşa se trânti cu violenţă de la curent. Şi balconul era deschis. I se păru că aude cioburi. Poate s-a spart un geam. Şi ce? Nici în dulapuri nu era. În noptiere nu avea cum să încapă. Exclus. Se trase de ambele urechi nervos. De mai multe ori.

    Cioc, ţoc, cioc, cu timiditate. Cineva era la intrare. De ce nu folosise soneria? Nu înţelesese şi deschise. Era tipa apetisantă, vecina, care destul de nesigură îl invită la o cafea. Inedit. Neaşteptat. Ciudat. Bluza de in vaporoasă, opacă şi înflorată lăsa să i se întrezărească sânii ca portocalele neambalate. Blugii perfect întinşi îi apărau picioarele perfecte. O să-i dea mai greu jos. Îşi spuse grăbit. Cu zâmbetul pe buze i-a spus că vine cu plăcere. În zece minute. Timp în care gândi că o să facă un duş fulger. De când aştepta o întâlnire, dar n-avusese niciodată curajul să o întrebe. Pa. Pa.

    Intră în baie cu entuziasm, se dezbrăcă, îşi înghesui toate hainele în coşul de rufe plin şi se puse pe toaletă. Eliberare. Era constipat şi se grăbea să termine ce nu avea de gând să înceapă. Dacă s-ar screme? Nimic. S-a şters oricum şi uită de întâlnire.

    După un timp a primit un mesaj: „Scuză-mă! A trecut două ore. Nu mai pot aştepta. Trebuie să plec în oraş. O lăsăm pentru altă dată!” era vecina nemulţumită. A pierdut ocazia visată. Ce să mai facă? Boul e bou, prostul e prost, numai isteţul are marele avantaj că poate fi orice. Suspină şi începu să recerceteze locurile.

    Trebuia s-o găsească. Unde dracu a pus-o? Ce era atât de greu de priceput. Fără ea nu poate să facă nimic ca lumea. Era mort, paralizat, imobilizat. Aşa gol se plimba prin apartament şi se trăgea de urechi, izbindu-se alternativ de buci, fiind şi mai trist că ratase o cafea cu o femeie frumoasă, dar nu frumoasă, deosebită, dar nu numai inedită, dorită cu aviditate. Fusese prost. O să-i treacă?

    A ajuns la înserat şi aprinsese luminile. Tot atunci desfăcu sticla de vin roşu şi se servi cu un pahar. Ca să-şi alunge supărările luă şi o ţigară de foi şi o savura pe geamul de la bucătărie. Era dezbrăcat şi se făcea răcoare. Stătea sprijinit de pervaz şi caloriferul rece. Îşi ţinea organele genitale mai departe de el, rece şi sec, nu fierbinte şi umed. Raiul senzaţiilor. Privea la etajul de dedesubt, nu venise acasă, nu era nicio sursă de viaţă.

    – Unde-i? Uşor ameţit reîncepu căutarea. Închisese toate ferestrele. Era frig. Porni televizorul şi-l dădu suficient de tare încât să nu audă nimic, nici măcar interfonul. Unde a reuşit s-o rătăcească? Se întreba cu gândurile aiurea, visând că stă cu capul între sânii ei şi nu mai pleacă de acolo, senzualitate ratată.

    – Unde-i? Nici aici, nici acolo…. unde-i

    Ce cauţi, se întrebă la un moment dat, fiind sigur că ar fi mai lesne ca să depăşească disperarea, depresia, ceva de genul respectiv.

    – Iubirea….

    – A,a,a… făcu ca un om mirat.

    Nu ştiu…. şi îl pufni râsul. Scăpase.

    Ţiganule! Iubir 2

    – La ce te gândeşti acum?

    – Poftim?

    Întrebarea a fost repetată pe un alt glas, nu mai grav cum s-ar fi aşteptat, dimpotrivă, timid.

    – De aş fi sincer aş spune minciuni. Mă gândesc cum să nu mai gândesc! De ce să-i tot judec pe ceilalţi? Poate aşa aş fi liber. Dar aş dezamăgi multe persoane, mai ales pe tine şi nu vreau. Până obţin ce doresc, normal. Apoi n-o să-mi mai pese nici de tine, deşi n-o să-ţi arăt în mod explicit asta şi chiar o să încerc să te conving că greşeşti. Ştii jocul de-a şoarecele şi pisica. Este pură gândire. Şi mă întreb dacă eşti epilată peste tot sau alte bazaconii. Prin urmare, mai bine nu gândesc.

    Îşi căuta un rost. Adică nu mai primea ajutor social. Ce să facă un tip tânăr şi inadaptat societăţii materne. Adică, un fals minoritar într-o ţară care detesta expaţii. Cam tuciuriu, când era văzut oamenii gândeau sec: ţigan. Nu era, dar pielea asta şi ochii diferite de cele fade şi normale. Însă, avea două calităţi. Limbile şi zâmbetul. Gândirea şi ironia. Şi în şcoală fusese întrebat: eşti minoritar? Nuu. Spunea revoltat şi cu timiditate. Încă de la grădiniţă. Poate i-ar fi mai uşor să accepte statutul respectiv, de ce să dovedească nonsensul? Trăia fără prea multe venituri. Ajunsese la multe interviuri pentru angajare. La care picase cu succes fiindcă în comisii se întâlnise doar cu bărbaţi. Nu suportau concurenţa. Nici măcar nu-l ascultau. Se făceau că vorbesc între ei să n-audă ce spune, răspundeau la mesajele de pe mobile, îşi făceau cinste cu apa plată de pe masă, notau indiferenţi pe foile de evaluare sorbindu-şi tacticoşi cafelele. Altul. Se priveau cu subînţeles. Nuu. Insinua în tăcere. Unii repetau întrebările ca să îl pună în încurcătură. Relua în note diferite ideile să nu pară retoric ori repetitiv. Nu suporta reluările sau cuvintele identice. Le detesta. Ştia de cum ieşea de acolo că n-o să fie angajat. Mai demult inclusiv unele neamuri primite prin alianţă l-au catalogat aşa: ţiganule! Dacă nu era de acord cu ele şi detesta ipocrizia şi lăcomia. Până la un moment dat când a aplicat pentru consiliere pe resurse umane la o primărie din centrul ţării. Acolo intrase gătit la patru ace pe o clădire cu uşile mai mari decât o casă normală. Era firesc, un conac vechi ajuns în patrimoniul funcţionarilor. Golescu era înalt şi slăbănog. Sau invers. Mai uscat decât înalt. Însă era volatil şi volubil. Distrat. Avea o constanţă a memoriei. Nu uita ceea ce spune sau face cu oamenii, reţinea fizionomiile, nu numele pe care le ignora. O calitate adaptabilă, adică nu plictisea. Că doar nu s-o fi plângând ca alţii sau altele de aceleaşi lucruri mereu. O absurditate terestră. Un amic se plângea oricui de călătorii. Niciodată nu foloseşte avionul. Îi era greaţă de copiii mici care plâng şi-l stresează. Mai bine cu maşina personală, indiferent de distanţe. Altul detesta proştii, şi o spunea în public, fiindcă sunt fixişti, siguri, cu idei puţine. Prinsese o certitudine absolută în declamare. Şi zicea că are îndoieli, însă cea cu desconsiderarea altora era foarte bine conturată, certă. Îţi lăsa impresia că a descoperit chestiunea. Iar un unchi din locurile natale, când ajungea o cunoştinţă în zona personală recita o poezie penibilă: cea cu căţeluşul cu părul creţ pe care o intona cu arii de predică şi râdea fără rost ca şi cum ar fi spus o glumă bună care-o înţelege singur. La început erau simpatici. Dar a multipla oară parcă nu mai avea răbdare nici măcar să-i mai salute. Şi n-o mai făcea.

    Urcase treptele în grabă. Muchiile rotunjite. De granit. Multicolor. Alte clanţe vechi şi aparent obosite. Dar nu scoseseră niciun sunet nefiresc când le-a mişcat. Pereţii erau coloraţi fad, numai tavanele aveau desene geometrice şi florale. I-ar fi plăcut să fie viceversa. Dar nu era arhitect. Îşi cunoştea limitele bine.

    A intrat înăuntru. Erau doi oameni în comisie. Un bărbat cu ochelari, miop bine şi o doamnă de vârstă medie. A fost poftit să ia loc. Tipul îi arăta un loc vid. Scaunul nu era în direcţia indicată. Nu l-a ascultat. Bine a făcut. Ea a pus întrebările cu curiozitate şi bun-simţ. Nu găsise nimic ofensator.

    – Ai fraţi? Surori? Neamuri. Aici?

    – Nu! Şi zâmbea distrat. Chiar i se părea în regulă că era liber de cicăleală şi obligaţii sau conversaţii banale.

    După câteva zile a fost rechemat la primărie pentru lămuriri în legătură cu dosarul depus. A întâlnit aceeaşi doamnă, de această dată singură.

    – Ai părinţi?

    – Nu. Au murit! Mimica îi împietri pentru o secundă. Ochii s-au dus spre dreapta şi ar fi oftat de tristeţe dacă ar fi primit răgazul necesar. Ce putea să mai facă? Nimic. Nu le-a spus cât îi preţuieşte cât timp au trăit. Chiar îi evitase în ultima perioadă. Sentimentul de vinovăţie îl dărâmă pe moment.

    – Când?

    – Săptămâna viitoare! Mormăi cu gândurile aiurea. Ea s-a oprit din notatul sârguincios şi l-a privit consternată, revoltată. A făcut o mutră comică. În consecinţă îi zâmbi relaxat.

    – Nu se poate aşa ceva! Izbucni în hohote, vocalize înalte, probabil şi-a pierdut părinţii de curând sau încă simţea că este foarte aproape de ei. Vă bateţi joc?

    – … se împlinesc doi ani de când a decedat şi mama! Degeaba repetase o dată informaţia, nu fusese auzită. A trebuit să o scrie grăbit pe o foaie de hârtie. Tatăl mort în urmă cu doi ani, mama cu cinci, în luna octombrie, ani diferiţi.

    – Ieşi afară!

    Nu ieşise.

    – Ieşi.

    Citind ceea ce între timp a scris s-a potolit. Devenea frumoasă. Unele femei sunt frumoase de-a dreptul când nu se străduie să fie deosebite, fardate, interesate. Când sunt normale. Atunci au un fel de bunătate în ochi şi înţelegere empatică. Nu sunt profitoare, tranzacţionabile cu nişa lor fiziologică. Era suficient.

    – Ieşi? Îl întreba suflându-şi nasul cu tărie, luase un şerveţel de unică folosinţă din faţă, dintre cele utilizate la ştersul mobilierului. Uneori sunt în regulă şi cele universale. Curăţă orice.

    – Nu! Au murit în urmă cu cinci, repectiv doi ani, toamna. De ziua mamei a murit tata. Iar mama a amânat cu două zile decesul. Nu era hotărâtă, cred.

    – Aşa zici? Tremur toată. Ai ceva dulce? Ai mei s-au dus vara.

    – Nu. Detest zaharurile.

    – vai. Ce aiureală. Corpul intră mai repede în putrefacţie când este cald, gândi fără să o spună. Ar fi fost penibilă. Ura mirosurile neplăcută. Ca orice femeie.

    – Da.

    Golescu îşi reluaîncercarea. S-ajungă o persoană supusă şi isteaţă. Adică să dialogheze pe teme multiple şi să seducă interlocutorii, dar să nu câştige mare lucru din asta. Este necesar să fie plăcut. Convingător pentru ei. Vântul sufla perdelele şi le umfla. Numai asta îi lipsea! Zâmbi sec şi închise cu agilitate geamurile. Să nu uite ce scormonea în primăria străină. S-a reaşezat la locul indicat. Pe un scaun destul de mic lângă perete.

    – Nuu. Lasă-l deschis. S-a ridicat hotărâtă şi a inversat operaţia. Perdelele flendurau şi mai voioase. Vijelia anunţa un fel de furtună. Atunci îi văzuse pentru prima dată picioarele. Şi rochia relativ scurtă. Ca un făcut s-a aplecat să ajungă sus. Numai femeile pot face asta. Îşi​_ punea în evidenţă fesele care arătau excelent. Şi chiloţii albi, dantelă parfumată. Prea mult pentru oricine. Ezită. Să se ridice şi s-o ajute ori să rămână la locul prestabilit. Înmărmurit nu se clinti. I-a zâmbit şi s-a oprit să-şi aranjeze sandala dintr-un picior. Nu era atentă la ce făcea ci îl privea fix în ochi. Privirea periferică îi alunecase lui Golescu sub bluza mată şi-i arăta sânii ţuguiaţi, fără urmă de sutien. Relaxată. Şi-a dres glasul. Ce este mult, este prea mult.

    – Ţiganule. Pleacă!

    Ultimele ei vorbe. S-a ridicat fără să o atingă, deşi înţelegea că asta îşi doreau cei doi. A încercat să se apropie dar a fost respins. A închis uşa migălos sperând până în ultima clipă să fie rechemat înăuntru. Nicivorbă de aşa ceva.

    Zâmbea victorioasă. Sedusese un bărbat. I-a arătat puterea. Puterea femeilor. Or să o priceapă vreodată? Nu credea. Închisese obloanele, geamul, aprinsese luminile. Liniştea s-a aşternut în birou!

    Iubir

    măh. Te iubesc atât de tare că tot mă sparg. Dacă nu îmi răspunzi. Mă împrăştiu ca un fier fără magnet, un soare fără untură degresantă, o dragoste libidinoasă fără gelozie, ştii că ţi-am dăruit totul, întregul, aşa finit cum eram în stare eu să mă ofer, adică între limitele personale şi adecvate sentimentelor desăvârşite pe care le-am avut mereu în inima mea plină de apă şi metale, sângele meu albastru se face, nu sunt monarh, dar ia lasă-l la soare câteva minute şi o să observi regalitatea îndrăgostirii mele de tine. Regeşte. N-o vezi? Spui. În realitate n-ai chef s-o recunoşti, dar eu tot te iubesc ca un nătâng şi mă preling peste pământ, no, nu-ţi place ţărâna că are şi bălegar, bine, mă aşez aşa tiptil peste poiana plină de iarbă nepişată, adică plină doar de roua frigului nopţii şi al stelelor păgâne şi reci. Este mai bună ultima imagine? Te cred. Cum să nu. Fac orice ca să-mi înţelegi sentimentele preacuvioase şi elaborate la adresa ta, chiar te declam o sfântă! Şi nu mai fac comentarii în legătură cu anumite decăderi îngereşti. Aş fi penibil. Ioi. Ce-mi place de tine…

    Ea. Mergea prin centrul oraşului abătută. Avea o senzaţie de despărţire imanentă. Adică nu erau chiar separaţi, dar parcă se distanţase. Apoi a ajuns acasă, a hrănit copiii şi câinele, aveau mai multe fiinţe şi s-a aşezat pe balansoarul din mijlocul curţii. Aveau un leagăn interior, şi câine, şi copii. Lăsase copiii în casă şi legăna doar animalul micuţ privind tristă înainte. Era sigură că nu mai era ce-a fost înainte. O înşela. Desigur.

    Băi. Ţi-aş spune îndrăgirea în toate limbile pământului de-aş fi poliglot. Dar nu-s şi sper că înţelegi asta. Nici tu nu eşti dar pricepi vorbele de amor, de la puzderia de filme vizionate ţi se trage. Ştiu. Însă mă feresc să nu te ador fiindcă ştiu că aş răni pe altcineva, chiar şi pe tine de aş purcede la asemenea fapte. Prin urmare îmi accept limitele şi chiar de nu ţi-o spun o fac. hi. hi. Ha. ha. Aşa fac bărbaţii adevăraţi. Râd ca proştii. Eu râd în ambele feluri fiindcă te iubesc şi gata. Nu mai am nimic să-ţi spun. Dar ţine minte asta pentru anii care or fi venind. Nu-mi plac repetiţiile. Am o bună memorie. Sper că ai şi tu! Sper.

    Ea se gândea cum să nu rămână prizoniera unui serviciu. Evoluând. Aşa, da. Pentru evoluţie merită sacrificat orice. I-a dat destule până în prezent. Este liberă să facă orice îi trece prin cap. Prin cel personal sau al altora. Da. Masculii sunt simbolul din partea de sus al prostiei. Cred că la sex se reduce totul. Pentru o femeie sexul nu mai contează. Uneori. Este doar un mijloc de parvenire. O monedă de schimb!

    Hmmm. Te iubesc şi beau otravă! Îţi dai seama că este cea mai faină iubire de altul. Alta mai mare nu există. Dacă îmi dau seama că nu eşti beau. Dacă îmi dau seama că eşti sorb. Până la urmă şi dacă accepţi ideea îţi pot spune că nu m-ai dezamăgit. Eram sigur că aşa o să se întâmple. Adică că şi fără să o mai ştii, n-ai cum de vreme ce nu ţi-am spus-o, te iube!

    Fără femei frumoase…

    La început a fost şiretul! Nu cuvântul, bărbatul, femeia, principiul de ordine absolut, ci şiretul. Ăla de la piciorul stâng pus oblic pe dreapta. Sau viceversa, contează nodul şi tensiunea dintre textilele nevinovate, până la urmă. Tălpile sunt cele mai preţioase părţi dintr-un om, în funcţie de care se derulează viaţa banală sau destinul implacabil. Fiecare cum simte. Dacă sunt protejate viaţa devine tot mai bună. Însă au un mare dezavantaj. Sunt ignorate dacă nu deranjează. Şi pe cei mai mulţi nu-i încurcă. Ăsta este blestemul umanităţii. Cine poate să se deplaseze cu durere sau rană în talpă? Unii. Dar nu sunt într-o mişcare firească. Dreptul suprapus peste opus în alternativă premeditată. Depinde de locul din care priveşti fiinţa, din faţă invers, din spate cu speranţă, oricum o să-i zăreşti obrajii ascunşi de evaluări volitive ale unei terţe persoane. Nu contează punctul de referinţă, ci faptul că este o umbră pe caldarâmul obosit sau plin de iz artificial înmiresmat. Extreme. Se aseamănă cu praful ascuns după soare, nu înaintea lui, aşa, fără sens pentru unii care şed în acelaşi loc.

    Aerul dintre blocuri devenea îmbâcsit, nu plouase de mult, administraţia nu avea buget pentru toaletare, omul depinde de un alt individ pus să vegheze asupra celui care este obişnuit cu nepăsarea reprezentanţilor aleşi de asistaţi sociali şi minorităţi. Cu fiecare adiere de vânt care se umezea. Cerul senin s-a umplut de ceaţă cu rapiditate. Nori. La altitudine scăzută, fără ploaie. Ba chiar temperaturile pozitive la început au ajuns sub zero grade. Fără sens. Câinii lătrau aiurea. Nu se mai zărea luna. Poate tocmai din aceste pricini s-au pus să scheaune prelung.

    Trei fete, ce fete, femei, ce femei, doamne s-au prins la un joc copilăresc într-o zonă retrasă aşezată la marginea oraşului, loc ce era apropiat de locuinţele personale din cauză că s-au răzgândit să mai colinde magazinele şi restaurantele sau au considerat că au timp suficient şi pentru convenţia de joi în cele din urmă. Spontane, imprevizibile, astfel şi-au justificat pauza luată.

    – Hai. Aruncă. Ezitând, cu timiditate înţelegea un îndemn pervers, în realitate îi dorea eşecul, n-avea chef să piardă vremea pe acolo, prea mult. Dar era cu o colegă pe care o respecta până la un prag şi o să câştige. Mereu făcea asta de îşi punea în cap.

    – Curaj! o îndemna la fel de intens ca să o streseze, de ce să n-o intimideze? Aşteptarea îşi frânge aripile nerăbdătoare când depinzi de altcineva care-ţi stă în cale.

    – Închide ochii şi dă-ţi drumul! O încurajau în cor, încurcându-se, surâzând ironic, sceptic, ştiind instinctual că o să rateze.

    Lili, o fată trecută de prima tinereţe, Lala, o domnişoară adevărată plină de coşuri pe umeri, şi Luana, o femeie măritată jucau şotron, într-o parcare goală plictisite absurd de cumpărături, magazine, servicii de înfrumuseţare şi altele de genul aceasta. În realitate erau frustrate. Nu găsiseră bărbatul perfect. Ăla care să rămână drepţi pentru eternitate în preajma lor, indiferent de ceea ce săvârşeau. Îndrăgostite. Lili de soţul Luanei, Lala de amantul domnişoarei Lili, iar Luana de orice expat dacă ajuta în cariera personală.

    Într-o clipă de aparentă nebunie au încropit în zona respectivă un joc de şotron, conturându-l cu o cărămidă găsită lângă bordură. Fiecare avea ceva mai important de făcut însă simţeau nevoia de relaxare. Lili era domnişoară bătrână, obişnuită cu gândul că va rămâne singură, doar n-o accepta vreun ratat, divorţat, beţiv, ideea de infirmieră falsă schimbătoare de scutece, Lala nu era prea curtată, dimpotrivă, trebuia să facă eforturi pentru a atrage atenţia băieţilor de-o seamă cu ea sau chiar trecuţi, pensionari, însă degeaba, nu era dorită nici măcar la petreceri indiferent de cât se consuma, iar Luana era nehotărâtă, încurcată, iubea multiplu cu un fel de perdea semiopacă, se ferea ori nu se ferea să-şi atingă scopul emancipator, diversitatea senzorială.

    – Ce ai? O întrebă Luana pe Lala, tinerica ezitantă. Avea o pietricică în mână şi nu mergea mai departe, de parcă îi era frică să o arunce, să nu rămână şi fără chestia nesemnificativă dintre degete.

    – Hai! Nu suntem blonde! O încurajă şi Lili pe Lala, stârnind un fel de compasiune nu a părului vopsit cu un fel de ironie, nici a lipsei de inteligenţă cinică, ci a acţiunii aproape ratate. Aşteptau nerăbdătoare să le vină rândul, să termine.

    – Ba da! Suntem blonde! O contrazise Lala dând din cap cu subînţeles. Deşi n-o arătăm.

    – Cum adică? interveni Luana nemulţumită. Aruncase! Era cea mai frumoasă. Nu accepta ideea că face ceva prostesc şi fără raţiune, premeditare, din idioţenie şi să nu câştige în cele din urmă. Deşi nu recunoştea chestia asta cu cheful personal şi adopta uneori o poziţie de firavă şi lipsită de isteţime ca să scape basma curată. Se făcea că plouă. Obţinea de cele mai multe ori efectul urmărit.

    – Suntem. Încredinţată că aşa este şi nimic n-o să poată a-i schimba opţiunea. Staţi puţin. Să-mi leg pantofii.

    De ce a fost la început şiretul? Păi, nu puteam fi o specie de împiedicaţi, bâlbâiţi indiferent de gen, nestăpâniţi. Vă daţi seama că din cauza şireturilor umanitatea este atât de disparată, împrăştiată, neunitară în acţiune. Fiecare cu aţa lui cu funde. Dacă am fi în stare să le conectăm pe toate, să mergem în aceeaşi direcţie, ar fi altceva. Lumea ar deveni cu adevărat bună!

    Cele două prietene mai în etate o grăbeau pe Lala mai agilă datorită vârstei care aproape că terminase jocul. Mai avea ultima căsuţă, numărul nouă de cucerit. Erau în spatele ei şi doreau s-o ajungă, de ce nu, s-o întreacă dacă nu greşeau la aruncat, sărit într-un picior, călcat pe liniile interzise. Chestii banale şi copilăreşti care reflectau gândirea sau unele reguli asumate din obişnuinţă.

    Au terminat jocul. Una dintre ele câştigase şi se dădea mare, nu mai tăcea. „Prima. Prima-ntâi!” Bătea din palme să le facă în ciudă. Urmau să ajungă la un bar şi să consume gratis. Pierzătoarele plăteau. Era rămăşagul pus de la început. Bucuroasă, cea care învinsese, nu observase că i s-a desfăcut un şiret, mergea în faţa celorlaltor două încântată.

    -Vai!

    – Vai. Făcu şi cealaltă

    Cea care câştigase s-a împiedicat, sau a fost ajutată în sensul ăsta. Chiar lângă o intersecţie intens circulată. Şi ajunsese sub roţile unei maşini. Nu-i era prea bine. Defel. Nici salvarea nu avea cum să o salveze. Au dat declaraţii poliţiştilor, au convins trecătorii că nu şoferul a fost vinovat. Oricum semaforul a fost pe roşu, pentru pietoni, numai victima a căzut accidental în faţa maşinii.

    – De la şiret i s-a tras! Au concluzionat prefăcându-se afectate. Fiecare avea un motiv ascuns. Însă cel mai uimit a fost reprezentantul legii care scrisese în procesul verbal pe care l-au semnat cuvântul despărţit: şi ret. Zâmbiseră şi pe seama respectivului. Oricum femeile care au trecere în viaţă trebuie anihilate, reduse până la nivelul celor urâte şi mediocre. Să se înveţe minte să nu mai câştige aproape de fiecare dată! Să le dea o şansă şi lor, celor urâte şi proaste. De ce numai bărbaţii să le abuzeze şi desconsidere? Concluzia la care ajunseră după ce s-au făcut mangă. O urau. Cu sau fără motiv real. Şiretul călcat la locul potrivit! Adevărata viaţă!

    Eu sunt Alexandra!

    – Eu sunt Alexandra. Golescu o privi mirat. O prostituată care îi spunea numele şi care nu-i zicea nimic. Cine dracu e Alexandra? Ca-n celebrul Alice. A dat din umeri şi şi-au făcut treaba destul de repede. A plătit pentru serviciile primite. Cu negoţ, bineînţeles, şi aşa nu avea memoria femeilor. Nu a numelor. Maşina rămăsese pornită. Era, totuşi senzuală, altfel n-ar fi oprit. Şi tânără. Un motiv suficient. Carnală. Se dezbrăcase repede fără să i-o ceară. Arăta chiar bine, chiar dacă avea tăietura specifică cezarienei, sub buric şi era epilată inghinal. N-am mai făcut-o azi, sunt strâmtă, vrei să mă simţi?

    Avea o fetiţă. Pe care a lăsat-o în grijă unei alte femei. Totul se scumpise în ziua de azi. Chiria. Hrana. Doicile. Noroc cu cerul care era senin, nici prea aspru, nici molâu, poate în dezgheţul iernii. Au ocolit oraşul, ajunseseră pe o mirişte părăsită, înconjurată, normal, de prezervative şi hârtii aiurea. Locul lor. Probabil. Era curată. S-a şters cu un şerveţel umed acolo. Ştii tu, pipi, caca. Te-am visat de multe ori.

    – Ioi. Privi oripilat în faţă. Nu mai făcuse lucrul ăsta de mult. Grimasa dezamăgită era înlocuită imediat de uimire. Şi un fel de teamă pe care o simţea până în adâncul mădularului. Pielea de găină i se transmise şi pe limbă. Asta da teroare! Gusta dezamăgirea şi nu era acră sau amară cum s-ar fi aşteptat. Dimpotrivă. Era neutră.

    – Ne sărutăm? O întrebă plictisit, evitând ceva lamentabil şi mecanic. Normal că nu se putea, era interzis în codul lor, doar cu iubiţii, soţii se sărută, cu clienţii nu, indiferent de ceea ce făceau la slujba provizorie.

    – Nu. Nu fac aşa ceva niciodată. I-a zâmbit cu subînţeles. A insistat. S-au mozolit câteva clipe. Buzele senzuale s-au unit cu tot riscul asumat. Îi plăcea de ea, Alexandra. Nu-i spunea nimic numele. Şatenă, nici înaltă, nici scundă, nici slabă sau grasă, ochii limpezi, buzele trandafirii, şi timiditatea din expresii. Îi spunea multe. Nu te-am văzut de mult!

    Înserarea se făcuse violet. Cum este mai aiurea. Nu roşiatică, nu gri, nu albastră, violet. O culoare caldă şi incitantă. Cel puţin aşa vedea orizontul întins între câteva blocuri şi o puzderie de case minuscule, îndepărtate, pline de lumină, probabil şi viaţă! Dar nu erau violet. Nu că le-ar face în ciudă, însă niciuna nu adoptase nuanţa respectivă. Unitatea care incită la extravaganţă şi frumos, deschidere şi senzualitate.

    – Hă? Scuze! Dăduse drumul cu mârlănie unei interjecţii aiuritoare. Nu mai fusese la curve de ceva vreme, ani. Parcă le uitase, şi, normal, ele pe el. Doar era un tip fără veleităţi decidente, nici tu manager, nici şef sau şefuleţ, doctor, nici libidinos, avocat sau judecător, ce mai? Un înstrăinat în cel mai bun sens al cuvântului. Nu avea chef să facă rău. Înnebunise vreo două muieri şi-i era de ajuns. De atunci şi-a spus că este timpul să pună punct legăturilor afective întâmplătoare. Nimeni să nu sufere în urma lui. Prefera izolarea, segmentul care nu se combină cu apă. Şi plata, doar nu s-o îndrăgosti profesionistele de un nimeni-n drum.

    – Mai îţi aminteşti de mine? îl întrebă îmbrăcându-se în maşina cu motorul la relanti.

    – Da. Cum să nu! Minţea cu neruşinare. De i-ar fi spus adevărul ar fi jignit-o. Şi s-a purtat frumos, nu l-a grăbit: termină odată, concentrează-te, taci din gură, hai că nu pot sta toată ziua!

    – Nu te cred. De ce-ar mai contrazice-o? Iar ar fi dat drumul bulgărelui de falsitate. Oamenii nu merită asta, indiferent de modalităţile de supravieţuire alese.

    Ce este cel mai rău lucru care se agaţă de singurătatea unui bărbat? Sau de câţiva indivizi plini de concreteţe şi smântână. Întinsă pe cine ştie unde, de te miri ca un drogat, fără sens şi scrupule. Absurd. Golescu era un om atipic, enervant, cinic, neconform cu civilitatea. Aproape unic şi cinic. Retras. Nici măcar umbra nu şi-o studia. Mai mult: definea enervarea prin atitudine. Era acriticofob. Adică avea o senzaţie de satisfacţie deplină dacă găsea pe cineva cu care să se certe în opoziţii şi accepta provocările oferite. Dar nu căuta oameni banali, comuni sau idioţi fixişti în idei repetitive. Ar fi fost sec. Ci, îi provoca pe cei care făceau parte din spuma de sus a cetăţii, că sedimentele sunt vulgare, elită suspectată de vânzarea de neam şi ţară, dar cui îi mai păsa de patrie în ziua de azi a multinaţionalelor? Poate doar sponsorilor. Rareori îşi permitea luxul relaxării.

    Se privea în oglinda din baie pe care o evitase de mai mulţi ani şi avea impresia că înnebuneşte. Era tot el. Aproape neschimbat. Nu era o chestie normală. Nici când se rădea nu-şi privea ochii, fruntea, părul de pe scalp sau nasul. Doar obrajii pe care încerca să îi tolereze şi să nu-i rănească. Din cauza Alexandrei s-a privit în reflexie. Chiar nu s-a schimbat. Era atât de predictibil? I se părea că da.

    – Vai! Frica de început a fost înlocuită cu un fel de curiozitate. Chiar se întâmplă şi nu-şi dădea seama? Unii au porniri feminine şi invers. Alţii rămân identici: mâncare, gelozii, depresii, rutină, vacanţe ratate, emisiuni tv penibile, sport de masă, ce mai… însătulaţii! Golescu nu se lăuda cu nimic de genul respectiv. Un singuratic taciturn. Mai zâmbea, însă în momente de excepţie şi numai în minte. Nu se cuvenea să se destindă în public. Prea mulţi proşti şi invidioşi. Încercase toată viaţa să treacă drept anonim. Dar nu unul disperat să fie recunoscut de câteva persoane. Ci unul alungat de toţi. Adică chiar de oricine s-ar fi pus în contraziceri.

    Urât. Rău. Plicticos. Repetitiv. Nimic bun nu se întâmplă de un car de ore sau zile! Iar urât şi libidinoasă este vremea umedă de seacă, rece zăpuşită. Ce este cel mai aiurea lucru din lume? Îl vedea în faţa lui şi împietrise mirat.

    – uh. Făcu Golescu repezindu-se să aleagă ceva din piaţă pentru mâncare. Verdeţuri. Leguminoase. Debusolat. Trist. Închis în sine. Era un bărbat aproape normal, mutră ciudată, nu chiar de cal, poate de câine fără stăpân. Cumpărase mai multe, îndeosebi rădăcinoase de la ţărani. Şi pe ei îi suspecta că fac negoţ din supermarketuri şi vând marfa drept autohtonă, dar cum să-i verifice. Iluzii. Şi mâncarea devenise un joc la ruletă. Cu sau fără multe chimicale interzise în multe ţări. Dar nu în a lui personală. Era un loc de încercare a pesticidelor, graţie miniştrilor mituiţi pe faţă şi spate.

    – Seara bordel! O nouă formulă de adresare. În loc de bună seara. Femeile normale n-au cum s-o înţeleagă. Nici bărbaţii obişnuiţi. Adică în apele lor. Doar singuraticii apelează astfel, însă n-o recunosc în faţa nimănui, mai ales în faţa părinţilor.

    Golescu nu era în apele lui. Adică era puţin supărat. Pe cine? Cum pe cine? Pe el însuşi şi mai ales pe cunoscuţi. În realitate nu ştia pe nimeni. N-avusese familie. Rămăsese holtei întreaga viaţă. Şi hotărî să caute o femeie suplă şi senzuală. Nu căutase în mica publicitate anunţuri cu imagini false.

    – Eu sunt Alexandra. I-a spus curva ieftină cu un fel de sugestibilitate a recunoaşterii. Golescu nu-şi amintea nimic, gol, negru. Avea un principiu pe care încerca să-l aplice. Nu mai dorea să facă rău niciunei fiinţe. Era la rândul ei mirată cumva că n-o recunoaşte. Apoi dezamăgită, privise în faţă, nu va avea încredere. Bărbaţii. Cel cu care concubinase, cu care făcuse un copil a lăsat-o cu buzele umflate. Parbrizul nu era zgârâiat de loc. Ultima dată ai fost cu un Trabant! Maşina o vânduse primăvara, în urmă cu exact cinci ani, unui colecţionar din capitală. Îşi luase un ford la mâna a doua.

    – Da. Dar l-am vândut! Gândi Golescu. Cum dracu, mă ţine minte de atunci. Nu şi-o mai amintea deloc. Defel. Nici măcar puţin. Dar arăta bine. Şi era afectată de prezenţa lui altfel l-ar fi repezit, era sigur. Tăietura mică sub buric era simpatică.

    O chestie pe care dacă ar povesti-o ar trezi repulsia femeilor normale îndrăgostite de impostori. Un bou care merge la curve. Traseiste. Detestabil din prima. Bărbaţii l-ar considera sentimental, tâmpit, lăudăros. Unul printre atâţia care vorbeşte despre cuceriri. Însă avea pentru prima dată de mulţi ani, foarte mulţi ani, un sentiment de mândrie şi unicitate. Sărise calul şi din perspectiva asta! Câţi sunt remarcaţi fără să fie frumoşi, bogaţi ori la putere că o prostituată cu care a fost o singură dată în maşină, prin zonă, i-a ţinut minte şi n-a făcut cine ştie ce cu tipa? Anii trec şi se petrec. Golescu îşi încărcase stima de sine. Dar nu conştientizase pe moment sentimentul. Nu mai dorea nimic. Şi-a pus interdicţia şi asupra femeilor uşoare. Îi mai rămânea să călătorească şi să îi contrazică pe cei care se consideră foarte inteligenţi. Aşa, ca într-o joacă. Cu propria minte!

    „Morţ” şi „vi”

    România. Săpânţa. Cimitirul vesel. Cel în care moartea este tradusă prin zâmbet. Bineînţeles, unele mai strâmbe decât altele. Şi Remeţi. O localitate învecinată. Care a primit un preot tânăr. Surâzător, isteţ, deschis la minte. O excepţie, desigur. Când a intrat pentru prima dată în propria parohie a fost încântat. Avea deschidere, o casă ca loc divin şi universal, o idee pentru care să lupte. Înţelegea că este ignorat de o parte bună a cetăţii. Anacronic. Dar îşi începuse treaba cu avânt. Cu sufletul, mintea, afectivitatea. Măcar pentru ţăranii rămaşi pe acolo, pentru cei mai puţini isteţi dar sinceri. Binevoitori. Primul lucru pe care l-a înlocuit la biserică au fost geamurile. De ce tocmai ele? Fiindcă primăria îi dăruise crengi, un plop mare se răsturnase peste biserică şi reuşise să le spulbere. Nu a primit ajutor din altă parte, doar de la enoriaşi. Este în regulă şi asta. Nu se căciulise, nu se umilise, nu întinsese mâna. Era demn în credinţa lui. Cui i-ar mai păsa azi de un preot? Tindea spre nihilo, îşi zicea, deşi nu o să ajungă niciodată acolo, ca săgeata lui Ahile. Apoi, a trebuit să scoată lumânările din biserică. Nu mai era voie, pompierii l-ar fi amendat, mai mult, biserica se afumă şi se poate aprinde din cauza lor. Corect. Prin urmare comandase două dulapuri metalice în care să fumege lumina sfântă. A căutat cel mai priceput meşter din localitate. L-a găsit. Nea Vasile. Un strungar, sudor, constructor excelent. Aşa i-a fost recomandat. Cu maşina personală a luat materialele necesare de la oraş, din Baia-Mare şi le-a adus în Remeţi. L-a tocmit pe Nea Vasile să le pună cap la cap, adică i-a dat dimensiunile celor două dulapuri pe care trebuia să le sudeze, să le pună pe picioare, să le vopsească cu lovitură de ciocan, electroliză şi să scrie, pe unul morţi, pe celălalt vii, ca să ştie orice trecător unde şi ce să lumineze. Au trecut mai multe zile, aproape două săptămâni, după care Nea Vasile i-a adus gata croite dulapurile pentru lumânări. Le-a descărcat din tractorul personal împreună cu alţi trei tovarăşi şi i le-a arătat cu mândrie. Funcţionau. Aveau uşi metalice găurite care se închideau şi deschideau uşor. Însă. Preotul a rămas siderat ca regele care plângea şi râdea simultan.

    „Morţ”

    „Vi”

    Pe un dulap inscripţionase cuvântul „Morţ”, pe celălalt „Vi”

    -Nu se poate asta! Glăsuia fără voce preotul tânăr. Nu există asta!

    – Păi, mortul, e morţ! Rostea cu încăpăţânare Nea Vasile.

    – Mort.

    – nu! Morţ.

    – Totuşi, se scrie morţi! îi repeta preotul timid. Nu s-ar pune rău cu oamenii din sat. De ce s-ar certa când iubirea este aproape şi creştină.

    – Da nu-s mai mulţi, e unu singur! îl contrazicea tot Nea Vasile. Doar nu mai suntem în război să de căsăpească ba ruşii, ba nemţii. La mormintele comune poate-i aşa. În rest, ba!

    – N-ai dreptate! Vasi! Îi spunea un confrate ca să se dea bine pe lângă preot, şi-i tot făcea cu mâna semn să-l lase în pace! Doar e preot. El avea dreptate. Nu popa. Dar să facă ce zicea popa.

    – Şi vi! Se scrie cu doi de i! Murmura siderat tot preotul tânăr.

    – Cu doi?

    – Da.

    L-a privit cu desconsiderare totală. Le-a făcut semn celorlalţi ortaci să reîncarce dulapurile pentru lumânări şi n-a mai scos niciun cuvânt. Altă dată n-o să-l mai ajute pe popă. Sau o să îl ajute dacă o să-i plătească mai mult decât era cazul. Treaba lui.

    A readus dulapurile corectate după două zile, le-a aşezat cu hotărâre şi muţenie în locul indicat şi a montat uşile cu un fel de trufie împăcată. Făcuse ce i se ceruse.

    Pe primul dulap scria:

    „Morţii”

    pe cel de-al doilea:

    „Viii”

    fiecare să intre unde consideră că este mai bine după cum a glăsuit preotul!

    Preotului îi era frică să nu scrie cineva pe acolo, undeva şi mă-tii. O să cumpere altă vopsea să şteargă ce este în plus. Viii cu viii şi morţii cu morţii. Nu suna rău. Numai să nu le vină în cap să se amestece.

    Pupici

    Nu mă încumet să dau sfaturi, cine să le citească, respecte, aplice, nici să critic, cine să accepte, înţeleagă, conspire, însă mi se pare absurd o atitudine ostilă vieţii. Deci, în cele din urmă, mă încumet să vorbesc despre viaţă. Timiditate. Candoare. Clipa de acum răstălmăcită de răzbunare la superlativ. Iubesc. Iubeşte. Iubim! Ne-am întrebat vreodată ce înseamnă paradigma afectivă în care ne ancorăm ca bezmeticii neserioşi, gelatinoşi, ţepeni? Da. Deseori. Însă o traducem prin negativitate de cele mai multe ori. Nu. Nimeni. Niciodată. Nicăieri. Sau. Prea puţin. Prea puţine. După ce ne răspundem la întrebarea asta banală ne dezbrăcăm, rămânem nuzi în oglinda personală şi abia apoi putem păşi mai departe.

    – Sărută-ţi femeia iubită ca şi cum ar fi ultima dată când o vezi aşa: fericită şi a ta în întregime. Nu-i un truism, nici măcar o chestie anecdotică de genul: trăieşte-ţi clipa, prezentul, ziua ca şi cum ar fi ultima! De ce? Când te întorci o să te trădeze. Când o să închidă ochii o să te înşele cu respectivii reali. De ce? Normal, are motivele ei. Mai mult sau mai puţin întemeiate. Chiar nu contează! Dar dacă o săruţi cu iubire o să fie acolo cu tine. Măcar principial. Fără disperare. Visele nu sunt semnificative! Rămân nişte fantezii banale rostite timid. Prosteşti. De ce nu facem dragoste în maşină? Păi cum să o substitui cu o traseistă? Ar fi aiurea. De ce? Fiindcă este convinsă că n-o să fie prinsă, descoperită vreodată. Fiindcă-i încredinţată că n-o mai iubeşti şi o faci din obligaţie. Adică îţi lipeşti buzele de ale ei un un fel de adeziv alunecos, respingător. N-o strângi destul în braţe! Nu-i araţi tot timpul că este cu tine sau că face parte din tine! Şi de ai face acest lucru tot ar fi insuficient.

    Ce este oglinda personală? Nicidecum nu-i o metaforă. În niciun caz! Arată cum te vezi tu însuţi din perspectiva atracţiilor produse, rămase. Cu alte cuvinte înseamnă seducţie într-o măsură graduală. Atragi mai mult, multe când ai ceva de oferit. Şi invers. Respingi mai mult, multe când nu prea dăruieşti ceva în jur. Pare retrogradă ideea? Este o aparenţă, desigur, cu o doză mare de altruism rănit. De genul râsului cenzurat. Când te pufneşte o veselie bestială dar nu te încumeţi să-ţi dai drumul ca să nu încalci o regulă, autoritate, stârneşti supărarea celuilalt. Deseori suntem conformişti şi nu reacţionăm la chestiile hilare, la prostia crasă, adică la impoliteţile desăvârşite rostite cu trufie. Ori a plânsului dement. Când lumea ţi se termină şi numai un fir de nisip sau o fiinţă nevinovată te mai fac să respiri printre suspine. Omul care s-a înnecat cu propriile lacrimi!

    – Ce-ţi mai rămâne în afară de posibilitatea de a o săruta? Există iubirea dezinteresată. Platonică. Dar nu pentru sexe identice. Măcar diferite. Doar nu suntem homosexuali antici! Am progresat niţel. Să zicem. Iuda l-a trădat cu un sărut pe Isus din iubire şi încredere, nu numai pentru o pungă argintată. Fiind fiul ar fi fost firesc să fie protejat. N-a intuit bine. Ca ea. Tot aşa o să fii trădat de femeia iubită, numai din iubirea pe care ţi-o poartă. Adică vrea să se convingă cât de mult te iubeşte pe tine, nu pe altul, prin urmare trebuie să treacă de la vise la fapte ca să priceapă cât are de pierdut dacă nu-i mai eşti aproape! Nu se justifică prin nimic anormal. Credinţa ca şi iubirea înseamnă uneori şi suferinţă, obstacole de trecut, provocări, încercări, şi câte şi mai câte chestii idioate! Atunci poţi cu adevărat să demonstrezi că o iubeşti. Sau poţi să o laşi cu ochii în soare. Ori cu nesiguranţă poţi ezita paralizat de neruşinarea ei, neştiind cum o să sfârşeşti începutul trădării descoperite.

    Fără habotnicii sau desconsiderări. O grămadă de anonimi mor sufocaţi prin suferinţa materializată. Singuratici şi nevăzuţi, poate mijiţi în ochii unor puţine persoane şi alea indiferente, adică nepăsătoare şi interesate poate numai de resturile câştigate. Viaţa merge mai departe fără îndoială. Îndoiţii dispar simplu ca o fantomă în aburii zorilor de zi, nevăzuţi, ignoraţi, evaporaţi. Apa este cel mai de preţ lucru de pe pământ!

    – Amănuntele dor. Mai bine nu le ceri. Dar dacă nu le ceri laşi imaginaţia să zboare şi să se ducă razna. Până la urmă, decât să faci dintr-un amant comun un supraom mai bine cerşeşti sinceritate. Şi eşti onest. Cu preţul mărturisirii accepţi să o săruţi. Bine. Ai mai făcut lucrul ăsta şi înainte când n-ai descoperit aventura istorică. Deci n-ar fi nimic inedit ori interzis, scârbos. Imaginea se sparge ca o oglindă în multe cioburi. Fără să o atingi decât cu un sărut. A decăzut ca îngerii din cer alungaţi că s-au revoltat. Fuseseră totuşi îngeri.

    Înstrăinaţii. Alienaţii. Sunt cei care nu mai au puterea de a primi sau recunoaşte preţuire venită din altă parte, de undeva, dintr-un loc timid şi timorat de nedreptate. Sau, pur şi simplu, nu mai au nimic de oferit şi, prin urmare, sunt împinşi, cad în prăpastia indiferenţei sociale. Este nasol să crezi şi să te comporţi toată viaţa ţinând seama de comunitate iar când ai nevoie de puţină compasiune, empatie să primeşti în schimb nimic. Nu. Ce-ţi rămâne? Acceptarea. Adică implozia, dispariţia individuală sau răzvrătirea.

    – Sărută-ţi bărbatul iubit ca şi cum ar fi ultima dată când îl vezi astfel: fericit şi strângându-te în braţe. În clipa în care iese din casă o să te înşele. Nu-i aşa că ultima afirmaţie este cretină? Cui îi pasă de ceea ce fac bărbaţii! Adică, femeile n-au voie. Nu. nu.

    – Sărutaţi-vă până nu vă îndepărtaţi unii de ceilalţi. Vedeţi de ce sunt utopice insulele izolate?! În care trăieşte numai el sau ea… fără alternative fandabile. Ţucaţi-vă şi tăceţi din gură.