Ţiganule! Iubir 2

– La ce te gândeşti acum?

– Poftim?

Întrebarea a fost repetată pe un alt glas, nu mai grav cum s-ar fi aşteptat, dimpotrivă, timid.

– De aş fi sincer aş spune minciuni. Mă gândesc cum să nu mai gândesc! De ce să-i tot judec pe ceilalţi? Poate aşa aş fi liber. Dar aş dezamăgi multe persoane, mai ales pe tine şi nu vreau. Până obţin ce doresc, normal. Apoi n-o să-mi mai pese nici de tine, deşi n-o să-ţi arăt în mod explicit asta şi chiar o să încerc să te conving că greşeşti. Ştii jocul de-a şoarecele şi pisica. Este pură gândire. Şi mă întreb dacă eşti epilată peste tot sau alte bazaconii. Prin urmare, mai bine nu gândesc.

Îşi căuta un rost. Adică nu mai primea ajutor social. Ce să facă un tip tânăr şi inadaptat societăţii materne. Adică, un fals minoritar într-o ţară care detesta expaţii. Cam tuciuriu, când era văzut oamenii gândeau sec: ţigan. Nu era, dar pielea asta şi ochii diferite de cele fade şi normale. Însă, avea două calităţi. Limbile şi zâmbetul. Gândirea şi ironia. Şi în şcoală fusese întrebat: eşti minoritar? Nuu. Spunea revoltat şi cu timiditate. Încă de la grădiniţă. Poate i-ar fi mai uşor să accepte statutul respectiv, de ce să dovedească nonsensul? Trăia fără prea multe venituri. Ajunsese la multe interviuri pentru angajare. La care picase cu succes fiindcă în comisii se întâlnise doar cu bărbaţi. Nu suportau concurenţa. Nici măcar nu-l ascultau. Se făceau că vorbesc între ei să n-audă ce spune, răspundeau la mesajele de pe mobile, îşi făceau cinste cu apa plată de pe masă, notau indiferenţi pe foile de evaluare sorbindu-şi tacticoşi cafelele. Altul. Se priveau cu subînţeles. Nuu. Insinua în tăcere. Unii repetau întrebările ca să îl pună în încurcătură. Relua în note diferite ideile să nu pară retoric ori repetitiv. Nu suporta reluările sau cuvintele identice. Le detesta. Ştia de cum ieşea de acolo că n-o să fie angajat. Mai demult inclusiv unele neamuri primite prin alianţă l-au catalogat aşa: ţiganule! Dacă nu era de acord cu ele şi detesta ipocrizia şi lăcomia. Până la un moment dat când a aplicat pentru consiliere pe resurse umane la o primărie din centrul ţării. Acolo intrase gătit la patru ace pe o clădire cu uşile mai mari decât o casă normală. Era firesc, un conac vechi ajuns în patrimoniul funcţionarilor. Golescu era înalt şi slăbănog. Sau invers. Mai uscat decât înalt. Însă era volatil şi volubil. Distrat. Avea o constanţă a memoriei. Nu uita ceea ce spune sau face cu oamenii, reţinea fizionomiile, nu numele pe care le ignora. O calitate adaptabilă, adică nu plictisea. Că doar nu s-o fi plângând ca alţii sau altele de aceleaşi lucruri mereu. O absurditate terestră. Un amic se plângea oricui de călătorii. Niciodată nu foloseşte avionul. Îi era greaţă de copiii mici care plâng şi-l stresează. Mai bine cu maşina personală, indiferent de distanţe. Altul detesta proştii, şi o spunea în public, fiindcă sunt fixişti, siguri, cu idei puţine. Prinsese o certitudine absolută în declamare. Şi zicea că are îndoieli, însă cea cu desconsiderarea altora era foarte bine conturată, certă. Îţi lăsa impresia că a descoperit chestiunea. Iar un unchi din locurile natale, când ajungea o cunoştinţă în zona personală recita o poezie penibilă: cea cu căţeluşul cu părul creţ pe care o intona cu arii de predică şi râdea fără rost ca şi cum ar fi spus o glumă bună care-o înţelege singur. La început erau simpatici. Dar a multipla oară parcă nu mai avea răbdare nici măcar să-i mai salute. Şi n-o mai făcea.

Urcase treptele în grabă. Muchiile rotunjite. De granit. Multicolor. Alte clanţe vechi şi aparent obosite. Dar nu scoseseră niciun sunet nefiresc când le-a mişcat. Pereţii erau coloraţi fad, numai tavanele aveau desene geometrice şi florale. I-ar fi plăcut să fie viceversa. Dar nu era arhitect. Îşi cunoştea limitele bine.

A intrat înăuntru. Erau doi oameni în comisie. Un bărbat cu ochelari, miop bine şi o doamnă de vârstă medie. A fost poftit să ia loc. Tipul îi arăta un loc vid. Scaunul nu era în direcţia indicată. Nu l-a ascultat. Bine a făcut. Ea a pus întrebările cu curiozitate şi bun-simţ. Nu găsise nimic ofensator.

– Ai fraţi? Surori? Neamuri. Aici?

– Nu! Şi zâmbea distrat. Chiar i se părea în regulă că era liber de cicăleală şi obligaţii sau conversaţii banale.

După câteva zile a fost rechemat la primărie pentru lămuriri în legătură cu dosarul depus. A întâlnit aceeaşi doamnă, de această dată singură.

– Ai părinţi?

– Nu. Au murit! Mimica îi împietri pentru o secundă. Ochii s-au dus spre dreapta şi ar fi oftat de tristeţe dacă ar fi primit răgazul necesar. Ce putea să mai facă? Nimic. Nu le-a spus cât îi preţuieşte cât timp au trăit. Chiar îi evitase în ultima perioadă. Sentimentul de vinovăţie îl dărâmă pe moment.

– Când?

– Săptămâna viitoare! Mormăi cu gândurile aiurea. Ea s-a oprit din notatul sârguincios şi l-a privit consternată, revoltată. A făcut o mutră comică. În consecinţă îi zâmbi relaxat.

– Nu se poate aşa ceva! Izbucni în hohote, vocalize înalte, probabil şi-a pierdut părinţii de curând sau încă simţea că este foarte aproape de ei. Vă bateţi joc?

– … se împlinesc doi ani de când a decedat şi mama! Degeaba repetase o dată informaţia, nu fusese auzită. A trebuit să o scrie grăbit pe o foaie de hârtie. Tatăl mort în urmă cu doi ani, mama cu cinci, în luna octombrie, ani diferiţi.

– Ieşi afară!

Nu ieşise.

– Ieşi.

Citind ceea ce între timp a scris s-a potolit. Devenea frumoasă. Unele femei sunt frumoase de-a dreptul când nu se străduie să fie deosebite, fardate, interesate. Când sunt normale. Atunci au un fel de bunătate în ochi şi înţelegere empatică. Nu sunt profitoare, tranzacţionabile cu nişa lor fiziologică. Era suficient.

– Ieşi? Îl întreba suflându-şi nasul cu tărie, luase un şerveţel de unică folosinţă din faţă, dintre cele utilizate la ştersul mobilierului. Uneori sunt în regulă şi cele universale. Curăţă orice.

– Nu! Au murit în urmă cu cinci, repectiv doi ani, toamna. De ziua mamei a murit tata. Iar mama a amânat cu două zile decesul. Nu era hotărâtă, cred.

– Aşa zici? Tremur toată. Ai ceva dulce? Ai mei s-au dus vara.

– Nu. Detest zaharurile.

– vai. Ce aiureală. Corpul intră mai repede în putrefacţie când este cald, gândi fără să o spună. Ar fi fost penibilă. Ura mirosurile neplăcută. Ca orice femeie.

– Da.

Golescu îşi reluaîncercarea. S-ajungă o persoană supusă şi isteaţă. Adică să dialogheze pe teme multiple şi să seducă interlocutorii, dar să nu câştige mare lucru din asta. Este necesar să fie plăcut. Convingător pentru ei. Vântul sufla perdelele şi le umfla. Numai asta îi lipsea! Zâmbi sec şi închise cu agilitate geamurile. Să nu uite ce scormonea în primăria străină. S-a reaşezat la locul indicat. Pe un scaun destul de mic lângă perete.

– Nuu. Lasă-l deschis. S-a ridicat hotărâtă şi a inversat operaţia. Perdelele flendurau şi mai voioase. Vijelia anunţa un fel de furtună. Atunci îi văzuse pentru prima dată picioarele. Şi rochia relativ scurtă. Ca un făcut s-a aplecat să ajungă sus. Numai femeile pot face asta. Îşi​_ punea în evidenţă fesele care arătau excelent. Şi chiloţii albi, dantelă parfumată. Prea mult pentru oricine. Ezită. Să se ridice şi s-o ajute ori să rămână la locul prestabilit. Înmărmurit nu se clinti. I-a zâmbit şi s-a oprit să-şi aranjeze sandala dintr-un picior. Nu era atentă la ce făcea ci îl privea fix în ochi. Privirea periferică îi alunecase lui Golescu sub bluza mată şi-i arăta sânii ţuguiaţi, fără urmă de sutien. Relaxată. Şi-a dres glasul. Ce este mult, este prea mult.

– Ţiganule. Pleacă!

Ultimele ei vorbe. S-a ridicat fără să o atingă, deşi înţelegea că asta îşi doreau cei doi. A încercat să se apropie dar a fost respins. A închis uşa migălos sperând până în ultima clipă să fie rechemat înăuntru. Nicivorbă de aşa ceva.

Zâmbea victorioasă. Sedusese un bărbat. I-a arătat puterea. Puterea femeilor. Or să o priceapă vreodată? Nu credea. Închisese obloanele, geamul, aprinsese luminile. Liniştea s-a aşternut în birou!