Balade

Baladă prin jazz. Asta asculta ca un zăbunatic, nostalgic în fiecare seară. Meloman în apartamentul de la etajul patru al unui bloc turn. Gri şi ursuz. Comunist şi banal. Adică un turn mai micuţ, aşa, cu geamurile curate care dau înspre munte. Înălţimi din copilărie goale. Sau înfrunzite. Sau pline de viaţă. Verde, galbenă, roşie, tremurătoare. Moştenit de la părinţi. N-avea bani pentru imobile. Doar cărţi şi muzică. Nici în haine nu investea. Era cumva dispreţuit pe tema asta, conştientiza ideea reflectată mai ales în dezacordurile mimicii mai ales ale unor femei, dar îşi zicea în intimitate că un costum de firmă nu-l face nici mai bun, nici măcar mai sarcastic. Aşa că se întreba de ce să se conformeze la îndeplinirea unor aşteptări pe care nu le căuta. Dacă nu-s deştept, măcar să arăt bine! Aiurea. Nu era isteţ, de ce s-ar îmbrăca snob? Să înşele pupilele? Neh. Din modestie îşi accepta statura socială.

Fuma şi privea de la înălţime maşinile când nu era lumină. Multe. Sau temperate de timp. Rare. Uneori claxonau când vreun neatent poposea prea mult pe dreapta. Nu erau decât două benzi de circulaţie, dus-întors. Gândea că oamenii mici, nesemnificativi din care făcea parte, trebuiau să se salveze privind la propriu de sus, lumea de jos. Aşa. De la un balcon. Să înţeleagă că nu sunt atât de mici, măcar sporadic şi nicidecum grăbiţi. Esenţial era s-o facă fără invidie. Fără urme de mimetism. De ce să urâm proprietatea minusculă, nesemnificativă de pe pământ dacă universul este imens, aproape nesfârşit? Absurd. Iar trotuarele erau pustii. Altă dată răsunau de jocul copiilor nestăpâniţi de tablete, telefoane, internet. Sub lumina felinarelor căutau pietrele cele mai valoroase pentru şotron ori în umbra lor ascunzişurile iluzorii, greu de pătruns. Ne contopim cu gadgeturile. Hilar. Unele aleargă mai repede altele se blochează mai mult. Maşinile crescuseră între timp şi s-au transformat. Nu mai era ţara daciilor. Dimpotrivă. Rare ca şi pruncii. Luminau la fel cel puţin pentru un om situat la vreo 20 de metri deasupra lor. Şi nu-şi povesteau nimic. Urlau ori mârâiau în apropiere. Rareori se pupau. Şi atunci cu nervi şi supărare.

Romanţă noaptea era fascinat. Pian, saxofon şi tobe tiptile. Fără voci mai mult decât este necesar. Îi erau suficiente cele personale. Pornea la un nivel mediu sonorul să nu-i deranjeze pe cei care adorm. Nu adormea. Avea insomnii. Sau gânduri diverse. Nimic greu. Nimic filosofic. Nimic inedit. Doar reflexii banale în legătură cu oamenii întâlniţi aiurea şi cu replicile nerostite la timp în diverse contexte. Numai odată cu luna vizibilă se deştepta într-o oarecare măsură, nu prea mult, decent. Şi atunci îşi reproşa cu un fel de tristeţe de ce nu i-a spus cutărui om asta sau cealaltă, argumente acide, ori fireşti, în loc de bâlbâielile reale articulate? O să-i spună asta sau cealaltă cu prima ocazie cu care se vor reîntâlni. Vă daţi seama că prima ocazie pierdută nu mai revenea să îi facă în ciudă. Accepta lipsa spontaneităţii.

Şi primăverile erau totale. Nici frigul iernii, nici căldura cuptorului. Nici insecte multe, poate câţiva cărăbuşi grăsuni şi disproporţionaţi. Zburând greu. Cine a spus că este uşor zborul? Iar mirosul de tei îl impresiona până la lacrimi. Alergii indiferente, trecătoare. Şi fluturii ne noapte apăreau când se aştepta mai puţin. Căutau lumina, nu ca el. Şi mâncare, nu ca el. Şi se întreceau să acopere neoanele reci, înlocuise becurile clasice din empatie pentru insecte, dar nu pricepeau că nu au unde să se strecoare mai departe, ajunseseră la limită. Poate se iubeau. Poate doar făceau sex din plăcere. Uneori se înmulţeau. De unde să cunoască atâtea?

Zorii sunt diferiţi. Înţelegea că mulţi urăsc desprinderea din reveria egoistă. Ori erau indiferenţi faţă de trezire. El îi aştepta, cum se spune, cu sufletul la gură în fiecare dimineaţă. Ce poate fi mai excitant decât să observi cum pătrund razele prin umbrele nopţii. Tandru, timid la început, apoi cu forţă şi o acaparează total, nu mai doreşte să se opună. Ochii împăienjeniţi de nesomn se limpezeau pentru câteva zeci de minute bune. Apoi intra în dormitor, trăgea perdelele să rămână cu întunericul şi dormea patru, cinci ore până îşi relua obligaţiile de serviciu. Adormea pe sunetul clapelor. Nu oprea radioul niciodată. Nici nu schimba postul. Balade.

– Vai vecine! Nu ţi-e frică acolo? Ce vrei să faci? Poate cădeţi şi muriţi sau vă răniţi grav? Te dai mare nene? Nu mai pot să vă văd aşa! Intraţi înăuntru, vă rog!

A fost întrebat mai demult, chiar au trecut ani buni până colocatarii s-au obişnuit cu obiceiul lui rar, însă periodic, de a sta nopţile cocoţat pe marginea balustradei de pe balcon cu picioarele atârnând în afară. La început credeau că intenţiona să se sinucidă. Le spunea noapte bună, nimic în plus. Din cauza introvertirii n-avea chef de socializări decât în situaţii excepţionale când începea să vorbească fără a le mai da prilej altora să intervină. Îşi zicea în gând că e cazul a-şi controla echilibrul şi se iluziona cu ideea eliberării. N-avea de gând să sară. Ar fi fost prostesc. Pericolul îl fascina şi siguranţa de sine. Totodată căuta a-şi controla frica de înălţime. Nu mai urcase prin copaci de un sfert de viaţă. Ar fi fost considerat nebun. Şi, la un moment dat, a început să îi fie frică de postura corpului situată undeva sus. Nu era în regulă. Aşa-şi îmblânzea fobia. La început i-au tremurat picioarele şi vertijuri îi treceau prin tâmple. Strângea destul de tare cu degetele betonul din stânga şi dreapta, de parcă ar fi fost în stare să se salveze, oricum latura era prea mare iar braţele răsucite n-ar fi avut flexibilitate ca să-l susţină. Apoi s-a obişnuit. Picioarele cu lipsa de sprijin iar vederea cu adâncimile şi golul din faţă. Chiar avea sentimentul că renaşte, redescoperă tinereţea, naivitatea vieţuirii puterea pierdută printre nimicuri. Îmbătrâneşti când începi să-ţi fie cu adevărat frică de moarte şi eviţi acţiunile riscante. Tremuri ca o ramură la cea mai mică adiere de vânt, însă nu vezi drujbarii de jos. Acolo, cocoţat pe balcon începea să dirijeze orchestra când se făcea târziu şi restul obosiţi să-i urmărească picajul ce nu mai venea se culcau ca să se protejeze visând că străpung cu buzduganele cine ştie ce uşi faine ori ele sperând că rămân doar al lor. Buzduganul. Şi maşina. Şi conturile bancare. Şi porţile de acces.

Uneori, acolo în târziul zilei când lucrurile deveneau natural întunecate îşi ducea alături, ca un fel de tovarăş ori tovarăşă o butelie de vin. Roşu sau alb. Dar sec. Fără alte lichide inutile şi solvabile. Destupată. Niciun pahar nu-şi avea locul în preajmă. Ar deveni gelos. Bănuitor. Speriat. În faţa prăpastiei, a golului, a pericolului potenţial. Mai mult, decantările purtau în legile fluidelor un fel de alchimie. Nu le-ar numi altfel. Alchimie pură, transformare a obişnuitului în ceva inedit, preţios, rar, căutat, venerat. Vă daţi seama că n-avea inteligenţă prea multă. Înţelegeţi că era un singuratic tăcut şi prost. Doar nu ar face din mister o lege psihologică, ca alţii. Adică să-şi ridice prostia la superlativ şi s-o transforme-n verticalităţi valoroase asumate de către umanioare. N-avea importanţă ştiinţa în acele clipe, deci, când transformarea se petrecea, adică în minutele în care un recipient se golea şi se umplea un altul, vinul evaporat şi direcţionat de buze nu se opunea fiindcă nu era în stare de asemenea fapte, devenea cumva exagerat de vesel şi de trist fără ca cineva să-l observe. Cum să câştige şi piardă simultan? Iubească şi urască totodată? Respire şi inspire în acelaşi timp? Liber şi condiţionat în direcţionarea paşilor proprii. Imposibil. Improbabil. Clipa nu există decât pentru idioţii autentici care o promovează şi zic că este vorba de alchimie mai mult sau mai puţin conştientă, individuală ori generală. Mister. Lucrurile se petrec succesiv, gradual, nu altfel. Câştig, pierd, iubesc, urăsc, respir, inspir în universuri diferite care dansează, rezonează prin legături puţin vizibile, dar existente, îmbrăţişări ce se transformă chiar dacă rămân uneori aparent aceleaşi. Când ajungea la asemenea gânduri rânjea satisfăcut ca şi cum ar fi rezolvat o problemă nesoluţionată. Se întrista imediat fiindcă era convins că n-o să fie băgat în seamă şi că ceilaţi or să se lamenteze şi rămână doar în trecut şi clipa de-acum. Aşa au fost obişnuiţi, cum să-i mai schimbe vreodată? Privea ultimele picături de vin oglindite în reflexia lunii. Îi lăsa să inspire şi respire în acelaşi timp şi loc! Tuşească şi sughită deodată. Treaba lor!

– Eşti nesimţit domne! A auzit la un moment dat… o voce de bărbat, unul care avea originile prin sudul ţării, care mânca multă mâncare acrită şi oţetită de la tărâţe. Mirosul greoi îl gusta vag în fiecare săptămână. Tradiţia lor, nu avea ce să obiecteze, dar în apartamentele mici de bloc ceea ce găteşte cel de jos era bine simţit de aerul cald ce urca.

– De ce? A făcut greşeala să întrebe de ce sau cu ce a greşit! La o jignire nu-i cazul să te arăţi nedumerit vreodată. Este ca şi cum ai dubla falsitatea. Îl laşi în plata domnului, vorbelor, limitărilor personale. Din bun simţ întrebase cu ce greşise, doar nu implicase pe nimeni şi nu vorbise ori aruncase ceva în jos?

– Păi, ce exemplu dai copiilor? Să stai cocoţat pe balcon. Unde ai văzut aşa ceva? Ajung să te imite şi pot muri! Dacă vrei să te arunci, du-te dracu’ într-un beci şi fă-ţi felu… Numa de proşti am avut parte! Meri înăuntru… că de nu.. vin la tine! Deja trecuse la ameninţări vecinul de la etajul trei pe care îl ofticase că rar şedea pe marginea balconului când lumea dormea. Nu vezi că nu dorm din cauza ta! Aşteaptă să cazi şi să vadă cum îţi ies maţele şi te duci naibii, discută despre ambulanţa care vine şi asistenta ce-ţi face respiraţie artificială prin urechi! Nu mai suport. Treci înăuntru… că de nu…

Nu-şi mai urmărea nici vecinu şi nici ameninţările care îi erau adresate. Tuşi de câteva ori celălalt, precipitat, enervat, iritat că nu era ascultat. Aşa, ca-n civilizaţie. Orice postură inedită şi neinterzisă în mod explicit de lege este blamată, repudiată, detestată. Nu cumva să fii original că o beleşti! Sunt destui conformişti cărora le este frică de schimbare, de imaginile răsturnate, dorm bine în somnul lor identic şi recunoscut, acelaşi. Ca un peşte obişnuit să mănânce numai resturi descompuse de pe fund, dintre fire, ligamente otrăvitoare. Să nu îndrăzneşti a-l schimba. Erezie. Revoltă. Criticism. Orice-i negativ asumat. Ca şi cum ai spune nu-i bine să spui nu, dacă odată ai afirmat contrariul. Care nu este da. Dimpotrivă. Da-i asumat.

Apoi se lăsa liniştea în jur, din nou, nimeni nu-i mai căuta nod în papură, păpuşoi, viziune, fapte. Iar tăcerea rămânea alături de tristeţe aceeaşi. Neschimbată. Cum să nu fii trist când sunt atâtea lucruri frumoase în proximităţile făpturii timide şi timorate din cauza celor supăraţi pe viaţă? A celor care înghit totul. Li se cuvine. Cred. Şi împachetează lucrurile la grămadă. Sentimentele cu carne, maşinăriile cu suflete, bătăi de joc la adresa celor naivi. Parvenirea-i cheia supravieţuirii. Cum să profiţi fără să plăteşti ceva. Şi se iluzionează mereu uitând că faptele au consecinţe pozitive şi negative, deodată. O persoană neiubită rămâne liberă. O persoană iubită prizonieră. Dar fac schimburi interschimbabile ca satelitul reţinut de o anume planetă şi consideră că indiferenţa este condiţionată iar implicarea necondiţionată. Se încâlceşte totul, nimeni nu mai înţelege nimic. Tocmai de aceea credulii sunt autentici. Când iubesc, iubesc, când mor, mor, nu se prefac ca impostorii. Nu mai ştia ce este? Un bărbat bălăngănindu-şi picioarele pe marginea unui balcon situat destul de sus. Jazzul răsuna molcom din interior, romantic, continuu… sentimente perfecte, timp în care dansa imaginar cu orice femeie îi cădea tronc. Dacă şi ea accepta mişcările lascive, senzuale, fără să fie unul profitor.

Însă într-o noapte era să cadă de pe marginea balconului. A primit pe neaşteptate o pungă cu apă în cap ce l-a dezechilibrat. Răutăţi mocnite. Probabil un vecin s-a gândit să-l ajute, doar n-o sta ca mutul aşa, ţinându-i în suspans. Enervat s-a schimbat şi a reieşit pe balustradă cu o umbrelă deschisă. Pentru orice eventualitate. N-a mai fost vânat. I-a întărit convingerea că a fost un copil plictisit în căutarea de senzaţii tari. Privise de multe ori în sus. Câteva geamuri de pe casa scărilor erau deschise însă nicio licărire în spatele lor. Scăpase. Ori ajunsese un bufon fără vină. Măcar să fi stârnit râsete, nu i-ar fi părut rău.

Cum sunt zilele cam la fel se termină şi nopţile în general. Comisioane, lucruri rezolvate, cumpărături, plăţi, relaţionări şi conversaţii neafective, toate acestea conduc către plictis, oboseală mentală, derizoriu şi sensibilitate faţă de mâncare. Unii cred că d-aia se ajunge la supraponderalitate, se mâncă mereu compensatoriu pentru a umple golurile intelectuale cu ceva, gâdilăm intelectul prin stomac dacă altecele nu găsim. Doar nu în fiecare zi este primăvară când ei se întâlnesc cu o damă fascinantă şi deschisă, permeabilă sau ele cu un prieten rătăcit prin ungherele trecutului mai mult sau mai apropiat în care le fascinează cu orbirea, doar le cere să-şi închidă strâns ochii iar imaginaţia să le conducă spre el. Găsesc un tip la care să viseze. Aproape toamnă. Totuşi, uneori mai apar excepţii în zilele banale. Poziţionat pe balcon, locul în care aerul era liber şi neîncorsetat de pereţi a auzit de departe o fanfară. Nu provenea din maşinile mici şi salubre de pe şosea. Cât de curând convingerile îi fuseseră confirmate. Prea multe dezacorduri în muzica populară combinată cu câteva tangouri şi ritmuri de petrecere. Nu mai văzuse asemenea monstruozitate, iar de auzit ascultase la talciocurile rurale ceva de gen. Merita să înţeleagă provenienţa şi direcţia. Venea din extremitatea nord-estică a oraşului, dintr-un capăt. Fanfara avea cinci membri. Făceau hărmălaie cu instrumentele sau ecourile rămâneau nepotrivite. Cohorta părea că este distrată şi chiar nu se manifestau cu tristeţe, amar, regret. La înmormântare. „Nu vă hie frică de moart….” au strigat răzleţ de trei ori, poate de mai multe dăţi, dar numai trei imperative distinsese. Vine. Este o glumă. Nu-i ceva rău. Un alai funebru în care răposatul era condus rezonând cu muzica. Imaginea îl învioră. Iar aşteptările îl relaxau. Nimeni nu părea că plânge deşi îmbrăcămintea părea închisă şi adecvată. Treceau pe sub felinare. Unii chercheliţi de-a binelea cu sticle în mâini ţopăiau nesiguri pe mişcări, dezordonaţi şi-i invitau pe câţiva trecători cu care s-au intersectat să bea din mai multe pahare de plastic oferite. Au fost refuzaţi. Stârneau curiozitate ca la circ. Câţiva ieşiseră din blocuri şi se grăbeau să ajungă mai aproape să vadă clar. Numai o bătrână îşi tot făcea cruce şi le reproşa indecenţa nemulţumită. Au trecut încet, fără grabă, cu fanfara ţipând din toate măruntaiele. Fals. Oricum mortul nu părea impresionat. De ce ar fi? Măcar ultima dorinţă şi-a îndeplinit-o.

Iubirea. Romanţe împinsă în extrem. Senzualitate în formă continuă. Fapte desfăşurându-se la nesfârşit încet şi indestructibil. Se concentră asupra jazzului din cameră care îi încânta timpanul ce poposea în exteriorul apartamentului. Un saxofon, o orgă, pian, bas, tobe mângâiate uşor. Nu bezmetic. Nevrotic. Să scape odată. Termine. Gata. Nici să accentueze unele clipe. Joacă. Aşa, că-i la modă un stil. Iubirea. Înseamnă iertare. Ce puţin cere, însă nimicul respectiv nu-l putea accepta vreodată. Bătrânele cupluri au învăţat să se ierte, reciproc, mai intens, slab, după posibilităţi. Asta, da! Cine este perfect? Nimeni. Asta, nu. Până la urmă iubirea se reduce la iertare. Dar el nu putea să ierte. Niciodată, nimic. D-aia era singur şi asculta jazz la balconul negru. Fără lumini. De zgârcit ce era. Neiertător.

Frumuseţe şi poezie. Ce altceva vă puteţi imagina la nivel hibernal mai incitator? Şi el deschisese larg uşa lăsând draperiile să pătrundă înăuntru, în afară, cum adia vântul. Le urmărea mişcările. Forme şi metafore. Stabilitate şi joacă asumată. Ce poate fi mai complex decât sentimentul regăsirii în altceva, alta, altul? Nimic. Tocmai de aceea asculta jazz şi nu urmărea ştirile, filmele comerciale, concurenţa abstractă. Făcea un lucru diferit de majoritatea şi n-avea conflicte ideatice. Frumuseţea rămânea gingaşă şi neinteresată, poezia ludică şi aproape desăvârşită. Doar nu era un idiot iluzionat de lucruri egoiste ori cuvinte meschine. Nu înseamnă că normalii sunt ceva rău, dimpotrivă.

Păi dacă este vorba despre frumuseţe, individul singuratic dintr-un apartament anonim situat la marginea unui oraş nordic, o altă extremă, cum să nu vizualizeze hârtii răzvrătite? Vă daţi seama. Doar nu s-o gândi la artă sau făpturi, picioare, sâni, buze, etc. Nimic nu este mai ciudat şi mai rău decât revolta unor suporturi care paradoxal n-au niciun gram de raţiune. Azi ai ceva pe care te sprijini, foloseşti, utilizezi, mâine nu. Înainte cu câteva clipe era parte integrantă din tine, apoi îi întorci spatele cu repulsie, groază, chiar scârbă. Este posibil aşa ceva? Începuse deja a doua butelie de vin fără să coboare de pe balustrada balconului de la etajul patru al unui bloc comunist de zece nivele. Ameţise, bine că nu trebuia să meargă pe o linie dreaptă sau pe o dâră de lumină. Nu primise apă în cap, niciun vecin nu-l apostrofa că dă exemplu nepotrivit. Era singur cu gândurile lui. Nu-i făceau plăcere. Cum să-l mulţumească? Doar îi era ruşine. Trăia în naţia retardă care privea cu recunoştinţă alte specii care se iubesc pe ele însele. Aici nimeni nu se îndrăgeşte pe sine, fiecare pare a fi născut cu o ură viscerală, în primul rând faţă de propria persoană şi mai apoi faţă de concetăţeni. Ca un fel de revoltă internă şi detestare se ridică în picioare, nesigur, sprijinindu-se de câteva ori de tavanul balconului de deasupra lui, pe balustradă şi urină îndelung. Era beat de-a binelea. Putea să cadă şi moară. Nu-i păsa. Stropii făceau un arc de cerc şi se prelingeau pe pământ. I s-a făcut ruşine de ceea ce făcuse. Nu c-ar fi fost văzut de cineva. Ci de faptă. Dar cum să-ţi iubeşti ca alţii excrementele şi să le studiezi, alinţi, venerezi, chiar îi determini şi pe unii naivi să procedeze la fel şi aştepţi, prin urmare, laude, congratulări. Un comportament de genul ăla n-o să-l aibă nici în ruptul capului vreodată! Mersese împleticit la baie. Din cauza nevoilor simţise răzmeriţa, probabil. Hârtia nescrisă. Ce te faci dacă lipseşte cu desăvârşire? Pe ce să-ţi mai ordonezi gândurile? Nu mai avea niciun papirus pentru toaletă. Dramă. Autentică dramă…

Şi la un moment dat şi-a amintit tristeţea. Nu tinereţea. Triumful. Timiditatea. Tristeţea. Cea care te încarcă cu o sfântă descompunere, cădere în van peste pământ, beton, piatră, metal, fie ce-o fi pe-acolo la capăt, fund, scoarţă. Tot pe marginea balustradei balconului deja penibil se aşezase molfăindu-şi gândurile agitat şi supus. Dacă ar fi făcut un pas în spate cu siguranţă carnea i s-ar fi desprins şi ar fi rămas priponită în locul părăsit fără să sufere de boală. Nu îndrăznea să simtă altceva în afara fricii de a nu mai percepe nici măcar durerea. Teama nu de urmări, ci de nimic. Atât de singur respira pe neauzite. Nimănui nu-i pasă de un om trist. De ce le-ar păsa? Se fuge ca de naiba de sentimentul înălţător al celui căruia i s-au scufundat corăbiile. Şi se veghează la propria senectute virtuală. Avea impresia că paralizase de greutatea cămăşii purtate pe umeri. Nici ţigara aprinsă nu mai era în stare să o ducă la buze. Ardeau frunzele tratate cu indiferenţă. Nu era de bine! Însă zâmbi o clipă scurt când realiză că o să moară numai atunci când n-o s-o mai simtă ceva, orice. Gol. Nud. Adevărat. Singur cu sine. Autentic. De ce să nu se trădeze? Baladele cântă mai departe nestăvilite. O stea mai răsare sfioasă înfrângând noaptea. Sclipirile din ochi dispar … chiar era trist şi nu-i mai păsa de alţii.