Un leu s-a întâlnit într-o zi în pădure cu un zmeu. Vă dați seama, o fi fiind el regele animalelor dar în comparație cu ditamai ființa supranaturală era pricăjit. Însă pădurea era bântuită de o boală, mai degrabă blestemată de o vrăjitoare fără vedere care zbura toată ziua și noaptea pe mătura ei să prindă vinovații. Deci, cine strănuta o dată în pădure era condamnat să facă hapciu toată viața la fiecare expirație și inspirație. Grea existență. Blestemații mureau fiindcă nu mai puteau visa. Cine să adoarmă astfel? Și tot așa. Prin urmare, ființele orice ar fi făcut acolo, oricâtă mâncare ar fi găsit, era din belșug, luptători ar fi fost de răpus, nu oricine se încumeta să pătrundă în zonă, iar cei care intrau o făceau cu spaima întâlnirii cu banalul strănut. Venind din sensuri opuse pe unica potecă mai primitoare cei doi s-au întâlnit. Zmeul e zmeu. Leul se făcu mic, mititel. Pădurea rămânea deasă și umbrită. Însă musai trebuia să treacă unul pe lângă celălalt sau să fugă unul de celălalt, ori să facă calea întoarsă. Dar zmeul hotărât să înainteze se avântă încruntat. Nu s-o împiedeca el de un leu! Ar fi fost absurd.
- Strigă gonind: Ce faci leule? Ești cam amărât. Bag deseamă că de aia te-ai avântat până aici, ți-e foame? Hă, hă. Îți văd și coastele. Sunt toate. Una cam ruptă, dar parcă ești întreg. Hă, hă. Îți iese prin coadă. Nu are sens să te înghit, ești nasol. Mi-e milă de tine.
- Felina se înspăimântă și murmură mascând pierderea curajului. Bine. Mulțumesc zmeule. Îți rămân dator. Uite, mă înghesui între tufele astea să treci mai departe.
- Nu. Nu. Să nu faci asta!
- De ce?
- Păi, nu vezi, este ambrozie acolo. Și dacă te pune dracu să strănuți din cauza ei, m-ai făcut pentru toată viața. Degeaba am castelul plin de mâncare și femei, cum pot mânca, iubi, vai, teroare. Începuseră să-i curgă balele. Nu se știa dacă din cauza mâncării sau a fecioarelor. Îi era teamă, în realitate.
- Bine, zmeule, atunci mă întorc din drum.
Leul se chinuia să meargă cu spatele. Dar picioarele îi tremurau. Era slăbit tare și nesigur. Șerpuia în loc să înainteze drept.
- Stai. Îi strigă zmeul văzându-l în dificultate așa de mare. Mai bine te mânănc pe loc și am terminat balamucul.
- No, no, făcu leul. Stai blând. Uite. Și rupse de pe margine cu fălcile 4 bucăți de sparanghel. Două i le oferi zmeului și două le reținuse pentru el. Ni le băgăm în nări și trecem unul peste celălalt fără riscul de a ne molipsi cu strănutul. Nu are cum ieși de pe nasul niciunuia dacă e blocat.
Zmeul se gândi ce se gândi. Rămăsese nemișcat câteva clipe. Avea mai multe capete, leul era prea bătrân să vadă asta, altfel i-ar fi cules în plus zece bucăți. Nu risca nimic. animalul ar fi avut nările blocate. Iar el, nu… Puțin îi păsa dacă fiara o să strănute până moare din cauza lui.
Zis și făcut. Fiecare cu nările blocate, leu se pitulă iar zmeul făcu un salt mare și trecu pe deasupra, dar unul din capetele lui curioase privi leul și trase pe nas distrată sparanghelul. Strănută. Normal. Înspre celelalte capete. Devenise blestemat, deși avea viață veșnică. Prin urmare rămăsese cu tot timpul din lume să se gândească unde greșise, doar că nu mai era în stare să viseze. Puțin îi păsa. Rațiunea e totul. Însă de atunci și-a promis că nu o să mai lase niciodată sparanghelul necules și o să înghită leii din lume.
Morala: poți fi mare și tare, să-i prostești pe cei slabi, dar dacă îți pierzi visele nu mai rămâne mare lucru de capul tău!
Regis Roman - pagina unui autor 