Beat de singur

?- Unde sunt…

. – Mi-e rău. Greaţă pe mine, cu mine de parcă m-aş fi îmbrăcat după ce m-am spălat cu toată. Nu mi-e teamă de necunoscut cât mi-e de teamă de lipsa controlului și de victoria urâtului, infamului, profetului idiot care își promovează minciunile și se crede filosof fără să știe măcar ce-i înțelepciunea. Cu necunoscutul, inclusiv cu moartea, mă mai descurc cumva, dar cu plutirea, imponderabilitatea și nesimțirea m-am certat definitiv şi irevocabil. Adică, cum? Să-mi fie aruncat trupul pe o barcă plutitoare, să-mi doresc cu disperare să rămână ancorată ori fixată într-un doc, chiar stă de-a dreptul pe pământ între niște sâlpi, fixată-n ancore de oţel care îmbrățișează disperate platforme de lemn amestecate ca un cocteil cu gheață, însă, fiind de gen feminin, se răzvrătesc când li se pune pata, când nu mă aştept, atmosfera devine pufăitoare să nu spun capricioasă şi curge pe valuri învolburate de noroi foarte repede încât mă simt debusolat de cinism: sunt subiectul derâderilor personale, nu-s în stare de mai mult! Efectele-s vinovate, imaginile-mi joacă dincolo de retină şi viitorul se suprapune isteric peste trecut umilindu-mă și nemulțumindu-mă continuu. Aş da hainele de pe toți trecătorii pedestraşi care trec molcom pe lângă trotuarele întotocheate și cimitirele cu garduri izolate fonic și termic numai să se termine cu ritmul pe care-l impun în ritm nearistocratic parveniții. Liniile drepte se curbează, iar cele drepte dispar definitiv în utopie. Normalul mi se pare caraghios și mă distrez fără oprire pe seama lui. Recunosc, sunt un om simplu, un rustic, ţăran autentic sau ajuns urbanizat într-a doua generaţie. Necomplicat. De bun simţ recunosc că-s analfabet societal. Nu ştiu dansuri clasice înţepate de pupături sau pline de salivă epidurală. Joc într-o horă. Lin şi fără o memorie neumplută de remuşcări. Familiarizat cu ceea ce este static, cuminte, clar nu cu ceea ce este obscur, dual, incert. Un fel de pămpălău care n-o recunoaşte din cauza orgoliului, impostorii se vâră în față, un gen de mecanism uzat plin de ritualuri impuse de gura cunoştinţelor care sunt, la rândul lor, cronicizate de reclame. La fel ca sexul, cel cunoscut este sănătos. Plictisitor de sănătos. La naiba cu ineditul. Prea multă noutate dărâmă relaţiile mai rău decât cotidianul. Sunt plictisit înseamnă pretexte și despărțire. Valoarea maximă este banală, masificată, deontologică, firească. Aşa cum spune obsesiv un postac: ajungem să ne înşelăm amanta cu soţia dar numai geniile ascunse, nedescoperite, rămân acolo, firesc, catolic. Admitea că nu are escapade și n-avea ce să regrete, nu era nici disperat, nici himenal în acest sens. Însă, avea, într-o măsură mare dreptate, fiindcă diferitul care-i acelaşi ca și postmodernitatea înseamnă criză creativă generalizată cauză din care devine doar mai pretenţios şi vulgar, rareori altfel. Gustul amar al victoriei. Sau varianta nescrisă a înfrângerii care naşte victime de care trebuie să se ţină seama. Sau nu. Oricum, recunosc cu toată sinceritatea că prostia-mi este nelimitată, antică şi pare singurul lucru perfect pe lângă care ceilalţi trec când se află în preajmă-mi şi nu-şi dau seama. Un ignorant plin de ignoranţe, la fel ca ameţeala care nu-mi dă pace fiindcă mai văd linii drepte care nu există.

Sunt pe punte, în cală sau în afara ei, mă trăzneşte o groaznică întrebare de parcă mi-ar arde în situaţia dată de rezolvări matematice cu necunoscute, ştiu ce se întâmplă chiar dacă nu înţeleg mare lucru în legătură cu exteriorul personal. Contradictoriu-s uman şi mă dau mare, când nu este cazul. Unde mă aflu? Cine mă recunoaşte? Vedeţi în ce situaţie absurdă mă pun! Să nu mă reflect nici într-un ciob de oglindă. De aia beau oamenii? Nu că mi-am rupt firul, filmul, memoria. Dar nu ştiu cine sunt cu adevărat de vreme ce mă umilesc ca un disperat şi cerşesc, mă rog sfinţilor să mă ajute ca să recapăt controlul asupra trupului legitim pe care l-am lăsat nesupravegheat o singură clipă şi-a luat-o razna. Danțum. Danțum! S-a transformat într-un copil zburdalnic, genul care face pe răsfățatul degeaba, un plod supraactiv ce se destrăbălează transpirând și urmărind să-şi îndeplinească propriile capricii fără să ţină seama de ceea ce vreau, stăpânul efectiv sau aparent care raționează. Sunt stăpânul minții mele nu și al trupului!

Am ajuns să mă ascund de undele punctiforme şi de sinusoidele lineare care par debusolante. Nu-mi plac bețivii. Adică imaginile normale, planul fragmentat, real şi banal, tablourile, orice este simplu şi firesc, nu mă iubesc de vreme ce mă văd ca fiind un altul. Vă daţi seama că sunt revoltat! Noaptea mă culc, adorm eu, cel vechi, plin de amintiri despre ceea ce pot aduce nou în univers şi, mai ales, despre ceea ce nu pot să fac, iar dimineaţa mă trezesc străin. Nu mai sunt în stare să îndeplinesc lucrurile cotidiene şi mi-e teamă să văd ce mai sunt în stare să realizez cu adevărat. Văd cu ironia lui Dionis că ceea ce nu sunt este deformat în mod sistematic aleator, repetitiv. Să nu fie insuficient chiar şi pupilele mi se rotesc, urmărind desenele clasice cu personajul, sunt personaj, lovit brusc în faţă, nu eram, în spate, nici vorbă, pantalonii-mi sunt uscaţi din dos, umiditatea-i relativă dar nu se opresc spre disperarea pescarilor care vor să îşi arunce năvodul sau firele pentru prins peşte însă le tulbur apele şi le sperii peştii arginitii cu nuanţe de auriu albastru albicios. Nu-i bună nicio culoare când ameţeala te învăluie cu scârbă ca o iubire neîmpărtăşită de care nu prea poţi scăpa. Nu paralizasem. Nici de frică sau mirare. Dar găsisem un alienat în locul meu, un fel de alcoolic care nu bea alcool. Vi se face milă? Dar mie, mai multă, mai mare, mai tare! Sărbătoresc fără să realizez ce. Sughit fără să am motive cardiace. Respir plin de speranţe cu gura larg deschisă. Numai să nu plouă! Atât mă duce capul în care nu simt nicio durere. Oare îmi mai stă pe umeri?

.- De ce mi-ar plăcea de mine în situaţia veche sau nouă? Nici beţiv? Nici anonim? Într-un cuvânt: nesemnificativ. Nu-s nici o rotiţă sau un fir de praf din marele angrenaj, sau, cel puţin, aşa cred. De ce să fiu roată? Am mândrie! Nu accept asta, mai bine mă revolt şi afirm – sunt nimic. Nu-s Ulise să păcălesc ciclopul ori să creez reprezentări false din cauză că mi s-ar părea o hoție mai mare decât înșelăciunile ideologice sau religioase. Pe cine să seduc, să-l sufoc în eroare? Nimeni nu poate iubi doar nimicul. Decât mincinos mai bine un boschetar invincibil. Om al străzii nu-s. Un fals mecanism refuză intercondiţionările aparente. Contraexemplele. Clar, nu-s nici o roată! Dar, dacă nici măcar eu nu mă recunosc pe mine, cum Dumnezeu să fiu recunoscut de alţii? N-am alternative, ca idee, nu este un motiv suficient. Pământul se învârte, copacii se strâmbă şi se îndreaptă bizar de parcă s-ar fi săturat de oameni, nu mai realizez care din noi poartă sămânţa de caraghios, păsările se rotesc pe ceruri cu nori şi nu stau o clipă locului, cercuri ovale, curbe, pătrate doar se aruncă înspre pajiştile cu iarbă tremurândă, înfrigurate de căldura mişcătoare care ne arată că este prea mult, prea multă. Când este prea multă lumină mai bine o stingem sau invers, mai degrabă facem lumină decât să bâjbâim în întuneric. Oricum, tatonez bâlbâit și observ că lumea de vârstă limitată nu încântă! Vreau nemurirea! Cine n-o vrea? Murim cu mult timp înainte de a fi preconcepuţi. Doar minciuna ne-a deschis drumul spre viaţă, spre suportabilitate. Ne prefacem că nu vrem nemurirea însă ne e frică de moarte. Sunt mulţumit de mine precum Narcis este îndrăgostit de iubita imaginară. Un 69 făcut de unu singur înseamnă viețuire.

! – Visul zborului împlinit este-o eroare. Nu-mi mai place…

Dispreţul de sine nu este o vorbă simplă şi nici o lamentare ordinară. Pentru mine este ironie excitantă, singura care mă încarcă cu suficient cinism încât să ajung să fiu în stare să râd de amintiri. Asemănător cu masturbarea într-o căpiţă de paie, vara, având deasupra un cer fără nori, şi ele fumegă tăcut, ascuns, pline de flăcări. Dacă mă dispreţuiesc suficient simt că trăiesc! Am un motiv să văd cum se multiplică falsităţile şi se decantează-n prostie. Posesiv şi mărunt. Dacă mă dispreţuiesc necesar exist numai ca să simt dezgustul faţă de un semnificativ puf de pasăre aruncat în apă sau într-un vulcan şi râd la asemenea gânduri, încărcându-mă cu respect. Vântul bate în brize scurte sau în rafale lungi, tremură, iar crengile pletoase de sălcii tulburate de agitaţia oamenilor se descrăcănează ca nişte femei în călduri, frustrate de lipsa unui bărbat util. Suntem inutili sau rătăciţi? Deh. Minciuni sau neminciuni! Părul îmi joacă pe ţeastă dar cine mai are timp să şi-l aranjeze de vreme ce o durere de cap mă ţintuieşte vectorial înspre caldarâm, porneşte din faţă şi ajunge în spate, de la tâmpla stângă până la cea dreaptă sau invers, de la sinusuri până la coloana cervicală, nările mi se umflă de aer câteva momente glorioase, însă se dezumflă imediat învinse ca nişte râme care se vâră tot mai adânc în pământ şi dau, la un moment dat, de două stânci apropiate ce se distanţiază din când în când, uşor, ca să se reunească din nou şi trebuie, este musai să treacă de pietroaie dacă vor să mai găsească ceva de mâncare, deşi sunt îndestulate, aproape pleznind de alimentele care înving mereu digestia prea leneşă. Înapoi nu pot da, este hăul destrăbălat, ori pot să se dividă, însă de se vor despărţi fiecare îşi va continua propriul mers şerpuit dar, măcar, vor avea stomacele pline de materii viclene care stau în aşteptare, pândind clipa de neatenţie în care pot să ţâşnească din nou afară, să se elibereze în scopul seducerii altor guri flămânde şi să detensioneze interiorul ca o răsplată care se cuvine a fi plătită pentru linişte. Ca să se ajungă la bine trebuie să se treacă mai întâi prin rău. Bucuria vieţii înseamnă chinurile naşterii. Stabilitatea şi detensionarea presupune perfectabilitate, adică oprirea oricărei învârtiri, accident, senzaţie neplăcută. Am îndreptat lumina şi o văd în clipele de sinceritate ale beţivului aşa cum este, cu realitatea-i nudă curbată de curbe. Nu-mi place adevărul. Vreau să revin la minciuna cu care m-am familiarizat. Minciunile sunt bune, suculente, mustoase, gustoase. Tiptil, încet, învăţ să-i înţeleg pe cei care se supără când spui adevărul sau ceea ce ţi se pare a fi un adevăr. Sunt cu adevărat speriaţi de faptul că râmele nu-s nemuritoare.

? – deh. Lipsa de obişnuinţă. Să se oprească odată …

– Viaţa trece prin stomac. Exteriorul este, deci, în fiecare din noi dar ignorăm sau persiflăm ceea ce aruncăm înăuntru. Suntem diavoli tazmanieni dar nu recunoaştem. Evităm să mai mârâim pentru a nega realitatea. Am pus deoparte prea multe lucruri, cred, din zgârcenie şi acum regret că dansez fără să doresc să respect paşii jocului. Vreau altceva. Vrem altfel. Pământul se scutură şi îşi trimite în mod empatic toate nemulţumirile. Îl doare, mă dor, se desţeleneşte, mă fărâmiţez. Din interior vine izbăvirea şi mi-e ciudă că nu sunt sfânt. De ce nu m-am făcut sfânt? Ce bună întrebare. De ce nu ne facem îngeri? Că-i banal. Un pământ populat cu zei. Mişto. Edenul ca stare de vis şi visare. Aiurea. În adâncuri există răutatea, dar cum să scap? Am băut-o de bună-voie şi nesilit de nimeni? Oamenii trebuie siluiţi. Nu. Dimpotrivă. Nimeni este greaţa pe care este cazul să o aruncăm din când în când afară. Ceva mă dezechilibrează. Îmi umblă prin urechi şi mă face să nu o mai suport. Otrava din mine. Sunt Socrate care a băut paharul cu cucută degeaba, nu aveam nimic de dovedit spre deosebire de înţelept. Nici măcar că sunt om. Pomul remuşcării înflorit. Fructul pasiunii uscat. Mi-e rău de răul din mine! Obsesie de care nu pot scăpa. Sunt obosit de atâta instabilitate. Gardurile trec pe lângă şi mă ocolesc dispreţuitor. Mi-e ruşine. Nici imprejmuirile nu mă mai suportă sau le este teamă să mă mai atingă. Nu ştiu. Dar observ că-s lipicios sau, cum se spune, libidinos. Sfântul crăcănat! Nu cred. Mă leg de toate cele care nu mă resping trufaşe. Speranţa-i ca un morcov care îţi intră în cur şi te frustrează când îţi scapă printre degete oricât te speli pe mâini în continuare. Frustrarea ca perpetuum mobile.

!- Noul şi noutatea au o doză mare de penibil…

Cineva râde de mine. De fapt, întotdeauna apare un om care să îl desconsidere pe celălalt chiar de este general, sfânt sau tractorist. Şi picioarele se despart, divorţează unul de altul, vor să apuce fiecare pe drumul propriu. Cum să le împac, să menţin căsnicia dintre stângul şi dreptul? Prea multe separări în ziua de azi. Sau prea multe condiţionări care nu-şi au rostul. Îmi vine să V. Nu o să rostesc nicicând cuvântul. Nu o să încalec faptul de V. Şi nu-i victorie, victimă, valoare… de ce se învârt lucrurile care în mod normal nu ştim că se învârt, dar ne fac în ciudă. Opreşte-te!
Vorbesc singur în siguranţa proprie nebun de izbânda ratată. De ce nu simt cum se rotesc obiectele pe care le calc cu nepăsare? Frustrarea-i perpetuumul imobile. Nicicum nu-i bine, nimic nu-i suficient sau ne-am săturat de nemulţumiri. Cum ies din paradigma omului: exist fiindcă mă îndoiesc! Dar nu de îndoiala mea. Nu la figurat ci în realitate. Mă înconvoi din cauza nesiguranţei care se trezeşte să cânte fără să i-o ceară nimeni. Ăsta-i paradoxul. Îndoiala nu este metodică, sistematică, celestă. Îi doar măruntă, meschină, dopată de sine. Descartes a fost beat criţă când a descoperit-o, însă a încercat să-şi justifice comportamentul imbecil în faţa vreunei femei. Altfel nu se poate. Ne-ndoim că gândim. Eu cu gândirea nu am nicio treabă. Nici voi! Ca în moarte. Negăm la început adevărul. Îs prost. Învăţaţi să ascultaţi glasul proştilor! Pilda secolului impostorilor. Nu al vitezei peste care am trecut. Nu a informaţiei pe care nu o avem. Ci a parveniţilor. Exist fiindcă mă-ndoiesc de minciunile antecedenților, caut să impun alte minciuni, deci gândesc! Așe. Așe….