Un bou nenorocos

/

Insecta intră pe geamul mașinii. Încercase să o scoată afară. Imposibil, improbabil. Curentul o dirija mai mult înspre interior, o dusese în spate. Oricât dădea din mâini, palme, privind în oglinda retrovizoare rămăsese protejată de cabină zburând hai-hui în spate.
Într-o zi senină Golescu conducea mașina, o rablă veche cum era un autovehicul de peste 15 ani înspre o destinație comună în Arad. Nimic deosebit. Respirația asumată în turma din care făcea parte. Ziua de zi ca ritual pervers. Roțile mergeau în mod sinistru, aproape paralel față de unele borduri și trecători, clădiri și mai multe semne de circulație. Bani. Mălai. Mendrele culturale concrete. Iliescoi. Atenția îi era sporită la indicatoare și ființele umane, aproape de el, dar mult mai importante. Precauții. Zicea că-i nesemnificativ și se bucura de vremea care rămânea frumoasă precum o femeie străină pentru un bărbat avid de mistere. Pe urmă devin, paradoxal, comune. Bărbații trăiesc în trecut. Ele prezentifică trecutul. Așa credea. La început Golescu le vedea frumoase și clare, asemănătoare cu picăturile dimineților de iarnă înghețate. Stropii mari puteau năvăli prin fereastra întredeschisă. Nu își umplea capul cu prejudecăți. Erau acolo. De ce să cenzureze mișcarea? Seninul orișicum este ud și rece, chiar și vara. Disgrațios pentru genuri. Medita că are noroc că nu-i muiere. Sau așa credea… Orișicum, cea mai senină zi e cea în care norii își fac treaba înainte cu mult spor.
Se mulțumise cu viața de taximetrist primită în urmă cu 20 de ani, din milă. Nici mașină nu avusese. Primise una cu împrumut, pentru o taxă lunară fixă. Nu îi plăcea să facă altceva în afara șofatului. Poate, din această cauză începuse, în urmă cu un an, să urle în mașina pe care o conducea continuu cu toată puterea pentru a-și descărca frustrările: ”Băăăăă….”
”Băăăăă….” Zbieratul dezinteresat în mașina personală închisă ermetic. ”Băăăăă….” Zâmbea, pe urmă, cu un subînțeles priceput de sine când căuta să-și analizeze eșecurile. Avusese două neveste și mai multe amante înfiorătoare. Degeaba. Nu ajunse la un consens cu niciuna. Ba era prea mult plecat de acasă, ba necicălitor, ba prea sărac, nesigur, indecis, etc. Orișicum, nu câștiga suficient. Aproape corect. De parcă banii au cea mai mare importanță într-o familie în care există susținerea necondiționată. Astea nu mai sunt. Restul, au. Oareșcumva. Dar nu se reduce totul la ei. Pentru ele, da. Nebune. Și fluieră. A pagubă. Nu-i păsa de gura lumii, cauză din care ajunsese așa, singur, adică troglodit, cum îi ziceau amicii.
–          Băăăăă…. așa îi venise, instant, să se elibereze. Reînchidea geamurile ferecate pentru a nu-i fi auzite ignirile, naivitate de tip yoga, nu avea nicio pădure aproape, deși aștepta la semafor când iar se isteriză cu banala articulare: ”Băăă…” ridicase mâna să își întărească explozia.
În mod normal nu-i răspundea nimeni. Niciodată. De ce ar face așa ceva?
Pricepând că are un secret dement și nu este auzit hohotea cu poftă până ajungea la un tip de tristețe blajină. Zâmbea strâmb, la propriu, nu numai la figurat ca un personaj din desenele animate. Era acceptabilă desconsiderarea depresivă. Dacă se elibera de fiecare dată după urletele pe care numai el le auzea era din cauză că îi respecta, principial, pe ceilalți, deși nu meritau defel respect. Nu era vina lor. Doar a lui.
Mai privi, în spate, după musca nonalbă și masivă. O descoperi așezată aproape de mijlocul geamului din spate. Nu căuta să se salveze. Părea că-și acceptase soarta cu isterie, adică defel.
Observă instant cum un trecător a traversat prin mijlocul șoselei fără să aibă drept călăuză vreo trecere de pietoni. Frână la timp. Bine că lăsase insecta în pace. Străinul trecuse privindu-l cu învinovățire. Îi dăduse impresia că nu era bine-venit. Nu mai sinchisi să claxoneze ori să strige ceva.
A ajuns într-o intersecție dinaintea gării citadine, la un  stop ca a doua mașină în rând, prima după semne era un opel ce părea nou. Șoseaua era încadrată numai în două benzi de circulație. În față staționa o șoferiță, după cocul văzut în oglinda ei retrovizoare. În dreapta un bătrân și, după, un tânăr. Ultimul butona pe un telefon, mesaje. Se făcuse verde. Nu a trecut decât două-treizeci de secunde și îi veni să se revolte ca să imite ”timpul meu pierdut”, se abținu gândind că nu este politicos să arate că are claxon la mașină. Cu o mișcare subită înțelesese privind în spate că musca nu se mișcase defel din locul în care se curața. Nu se petrecuse nimic. Era deranjat, dar ei nu-i păsa. Dacă nu violase fonic exteriorul strigă din nou același lucru degeaba, orișicum muzica retro pe care o asculta era pusă pe volum tare. Secundele treceau în viteză și coloana nu se mișca în nicio direcție.
În urma lui, unii, au claxonat timid, la început, doar un ins a ținut contactul prelungit și nefiresc. Doi. Când sensul se pierde orice acțiune este inutilă. De ce să se grăbească ca să ajungă undeva niciunde? Nu avea de făcut ceva anume. Doar polua aerul cu mașina pe relanti. De ce să zică: Mu? Mai bine să aștepte. Se făcuse roșu. Mac. Interdicție. ”băăă”. Unde grabă nu este, totul se întâmplă în trecutul prezent.
Duduia din față, prima din intersecție, se enervase fiind apostrofată de șoferul din urma lui și îi indică lui, cu nesimțire indiferentă degetul mijlociu, privindu-l în oglinzile propriei mașini cu subînțeles. Avea convingerea că lumea este dreaptă, bulversarea accidentală poate ajunge creativă. Ea nu avea de unde să cunoască proveniența înjuriilor iar cel aflat în proximitate este vinovat chiar dacă nu este responsabil de fiecare dată. O gimasă găsită drept scuză. Cum să nu urle eliberat: Băăă…. simplu, uitase că fuma și a deschis geamul.
– Nerodule! Glăsui Golescu cu o voce stinsă, din acelea în care sunt secătuite puterile. Nu mai avea rost să lupte cu anonima. Apoi se revigoră instant fiindcă observase că l-a mai privit cu mânie încă odată. Mai mult, l-a înjurat explicit. ”N-ai înțeles până acum? ”Ești prost grămadă.” Și comentarii de gen feminist tâmp: ”Ce p_la mea.” ”Ar trebui să îți trag una să te aduc cu picioarele pe pământ.”… ”Ce ești așa nedumerit? Ești un bou! Mai bun decât cele cărora li s-au tăiat picioarele din spate pentru hălcile de carne. Animale lăsate să pască mai departe pe pajiști.” ”Te miri? Chiar ești tâmpit. Ai rămas fără cuvinte? Caracteristic.” Dama plină de sine ajunse la un fel de isterie profundă. Ca să întărească spusele dădea din mâini. Nu văzuse dacă și se înroșise. Era prea departe. Oare avea probleme? Îl pufnise râsul, întrebându-se când va termina cu jignirile. Niciodată. A înțeles. Golescu se privea oglindit în fereastra care în lumina unei zile mohorâte îi reflecta chipul furios luminat arareori de jarul unei țigarete. O depăși în dreapta fără să se sinchisească de vociferările ei obeze. Nu merita. Era atât de grasă încât bărbia i contura prin multe straturi de piele. Viață de pofte.
– Vacă, repetă numele primit cu inversare de sex. Fără sens. Totuși se gândea numai la el. Cum să aibă încredere într-una? Imposibil. Piazmă rea. În oameni n-ar fi exclus bunăvoința, dar niciodată n-o să mai venereze o singură persoană ca să nu ajungă la depresii suave precum petalele de maci ofilite. I-a spus unei colege de serviciu, murmurând aproape tăcut, un secret și l-a destăinuit celui în cauză. Era un secret, dacă e dus mai departe moare ca și roșul colorat pe obraz, scufundat prea mult timp în apă, devine întunecat și dizolvă. Cum să mai fie sincer cu femeile? Niciodată. Dar era prea naiv să nu rămână astfel. Pierduse multe relații din această cauză.
Golescu era suficient de imatur încât accepta orice idioțenie din jur. Dar nu în mod normal, ci supărat macabru. Dar nu atât de necăjit, cât bulversat. Cum să pui caii pe pereți și să-i vopsești în verde dacă pereții sunt taman verzi? Poți să-i mai vezi? Imposibil. Mai degrabă pictează ruginiu ca un artist ratat. Maro. Așa. Ca el, nesigur. Crezuse într-o fantomă. Penibil. Și chiar o susținuse în toate pânzele ei, albe, roz, nu le dăduse importanță fiindcă le adora cu nesăbuire. Dar, de ce era disperat astăzi? Fiindcă nu găsea autenticitatea simplă. O rugase să nu mintă! Cum că fie sinceră o fantomă? Ar fi fost cazul să înțeleagă că ceruse ceva de gen imposibil. Mai degrabă albul este pigmentat și nonfrumosul urât. Desigur! Extremele se lămuresc singure. Numai minciuna se ascunde duplicitară. Nu este onestă niciodată fiindcă se joacă, iar cine nu pricepe că viața este ludică rămâne tâmpit. Fusese destul. Dar…
După ploaie vine soarele, după senin apare noaptea mohorâtă. Totuși, universul se poate schimba într-o clipă. Aburi. Chiar și starea de tristețe. Depinde de clipa ludică. Dar mai ales de cele frumoase. A parcat după intersecția banală și imediat ușa din dreapta s-a deschis.
–          Ești de la Bold?
Nu apucă să-i răspundă și ea se așeză grăbită pe scaunul din față.
–          Să mergem, te rog, am așteptat destul în picioare și mi-e frig. Îi zâmbi făcând o grimasă simpatică. Tinerică, cârlionțată, sigură pe sine. Genul de femeie care nu are nevoie de masculi, se poate satisface singură, bărbații sunt trofee disperate sau nu.
–          Brrrr… făcu. Frumoasă. De ce să nu fie sincer? Merita să riște o palmă. Golescu nu-i mărturisi eroarea care ar fi fost o greșeală impardonabilă. Șatenă, aproape brunetă, cu ochii verzi și fustă tânără. Mai degrabă minionă decât înaltă, mijlocie până la urmă. Corpul îngrijit, buzele medii. Ce mai! Era de la Bold, de zicea ea. Orișicum se grăbea spre niciunde și ei nu-i plăcea să fie contrazisă, dimpotrivă. Își puse un picior peste celălat picior. Golescu le vedea în imaginația perversă îndepărtate.  
–          Te rog să-mi amintești destinația! a rugat-o împrumutând o moacă servilă, aproape idioată, justificându-se că i-a murit telefonul iar cablu de încărcare era defect. Ori renunța la cursă, ori primea lămuriri suplimentare.
–          Timișoara. Uff. 48, 55 de kilometri.
Să îi spună că a greșit mașina? Îi plăcea conjunctura. Nu. N-avea sens să renunțe și să plece cu coada între picioare. O oră o să conducă lângă o persoană  senzuală. Visa. Era tâmpit.
–          Fumezi?
–          Nu. Mă deranjează dacă o faci cu geamul închis.
–          Mulțumesc.
O jumătate de oră au călătorit tăcuți. Evita să se holbeze, ea era indiferentă la drum și coresponda prin mesaje la telefon iar el o imita. Se dădea grozav că nu-i atent, își făcea doar treaba. Nu. Conjunctura îi spunea că nu este de nasul lui. La un moment dat nu i-a plăcut ceea ce citise pe telefon. Nu se abținea să nu-o urmărească fugar, cu privirea periferică. A deranjat-o destul de tare încât să o facă să se încrunte o secundă, apoi zâmbi aplecându-se ușor înspre el să fie văzută că surâse. Golescu îi zâmbi aparent mimetic. Orișicum o monitoriza continuu fascinat de prospețime. Nu mai făcuse sex de mult timp.
–          Mulțumesc.
–          …. a dat din umeri. Chiar nu avea habar la ce se referă. Se concentră să adopte o față neutră, gen pocherist, ca să nu îi mai arate moaca pofticioasă ori disperată. Era prea frumoasă. Îl stingherea asta.
–          … Că taci. Nu cauți să mă dai pe spate. Ești normal? Și cei mai urâți și cu burtă au asemenea idei. Îl măsură cu ochii pentru prima dată din cap până la picioare. De parcă l-ar mai fi văzut tocmai atunci instant.
–          Hă, hă… râse fiindcă tocmai își căuta o strategie ca să nu devină sincer. Vrusese să-i spună că nu era de la Bold și că o ducea la Timișoara fiindcă-i căzuse cu tronc. Ar vrea mai mult. Fără minciuni.
Îi amorțise picioarele și le așeză unul lângă celălalt, ușor depărtate. Golescu înghiți în gol. Văzuse pentru o secundă mișcarea. Fusese destul. Apoi își așeză într-o parte capul, melancolic. Țigara îl satisfăcea. Era a lui.
–          De unde ești?
–          Arad.
–          Mda.
–          Te deranjează?
–          Nu. Nu-s arădeancă.
N-o întrebă de unde este. Nu avea sens. În zonă câmpie. Lanuri de rapiță și de floare de soare. Câțiva nori în depărtare, aproape de zenit. Și parfumul ei mirosea a mare, alge. Ocean.
–          Îmi dai și mie un fum? Îl întrebă din senin.
Golescu se grăbi să dibuie pachetul de țigări din ușă și îl oferi zâmbind ușor fără să se uite la ea.
–          Nu o țigară, de la tine.
Îi întinse țigara pe jumătate fumată și vedea că îi tremură mâinile de excitație. Așa ceva nu se poate. Ziua lor. Altă nebună. Frumoasă. Tânără. De ce nu? Crăciunul a venit în toiul verii.
Ea luă țigara o puse între buze jarul scânteie brusc și apoi o aruncă pe geamul ei pe care l-a închis imediat.
–          Mulțumesc.
–          Uff… regret că nu mi-ai dat-o înapoi. Chiar aș fi vrut să o savurez după ce ai fumat tu.
–          Serios? făcu cu nevinovăție.
–          Da. Ești un vis, o complimentă Golescu, regretând instant cuvântul.
–          Hai, te întreci acu,. Și-i trase cu ochiul cu senzualitate o secundă simplă.
–          Nu.
Au căzut în tăcere. Ce să zică. Cum să îi propună să facă dragoste. Doar nu se cunoșteau, era mai bătrân, ea era probabil măritată sau cel puțin cu un iubit. Ce putea să îi ofere. Nimic. Ea era dezamăgită total, tocmai aflase că soțul ei o înșela de cinci ani cu o femeie, o portugheză cu care își făcea minivacanțe împreună. În delegații. Îi găsise pe email corespondența și sejururile. El cumpăra biletele de avion, cazarea și se făceau că lucrează. Poate și lucrau ceva. În fine. Ar izbugni în plâns dacă l-ar vedea. Dar lângă ea era un strâin cumsecade. Poate homosexual. Nu știa. O să îl îșele. Se hotărâse.
–          Mă lași să mă apropiu de tine? îl întrebă neutru ca și cum ar fi cerut o carte de la librărie.
–          Daaaa…. făcu Golescu. Căuta un loc de parcare, nu prea avea unde în zonă. Puse avariile.
Ea i se urcă cu ușurință în brațe. Își ridicase rochia rapid și i se puse călare. Îl gâdilau firele ei de păr, își ținea capul într-o parte să poată vedea unde merge. Oricum făcuse câteva sinusuri pe șosea surprins de comportamentul ei. Se redresă destul de repede. Era total excitat și după câteva minuter ea își dăduse chiloții într-o parte și cu mâna îl dirija jucându-se fără să îl lase să intre înăuntrul ei. Avuse câteva contracții, chiar. Dar nu făceau sex. Doar mimau. Nu era de acord să oprească. I-a zis că nu se va mai întâmpla nimic dacă parchează undeva. Au intrat în ultima localitate înainte de Timișoara. Golescu trăsese solarul într-o parte să nu fie vizibil atât de mult locul șoferului ocupat de două persoane. Se rugă în minte să nu fie polițai pe marginea drumului sau să aibă ghinionul ca la trecerile de pietoni să fie oameni și să trebuiască să oprească. Mergea cu viteză regulamentară. Nici să fie depășit nu ar fi fost în regulă. Și era înfiorat de senzualitatea ei. Nici măcar nu știa cum o cheamă. Nu-i păsa. Era o nebunie la care nu visase niciodată. Pe cale să se întâmple.
Bou. Așa s-a terminat totul între ei. Fusese un bou. Ea l-a întrebat: ”Ce vrei?” și el, idiotul, în loc să îi spună: ”dragoste”, ”sex”, orice de genul ăsta i-a răspuns: ”un copil cu tine”. Chiar și-ar fi dorit așa ceva și i-ar fi oferit toată viața. Ar muri fericit.
”un copil cu tine”. Ea sărise ca arsă înapoi pe scaunul din dreapta. Golescu încerca cu o mână să își încheie șlițul de la pantaloni. Greu reuși. Dădea negativ din cap. Nici nu spunea nimic. Era clar. De parcă ar fi mutilat-o. Schilodit-o. Degeaba se justifica zicând că glumise. Nu mai avea încredere în el. Scutura din cap în semn că nu. Atâta tot.