Golescu înțelesese baza conspirațiilor. Nimeni prea pricepuse că frica exagerată față de posibil, ancorată în trecutul plin de mirodenii ciudate ruinează prezentul. Acțiune. Adică, nonacțiune. De unde, ca și cum? Oamenii sunt răi iar cei mici se cred importanți, deși nimeni nu îi bagă de-a dreptul în seamă.
Nu-și mai găsea cheile de la yală. Definitiv. Gândea că-i un bărbat debusolat din cauza unei chestiuni minore. Totuși, de o săptămână se izolase în apartament și nu catedicsea să plece în afara lui. ”Vii cu mine? Unde? În lume! Nu.” Broasca cea vinovată! Nu spusese ceea ce pățise nimănui. Ar fi fost fără sens. Nu mai îndrăznea să pășească dincolo de prag fără să închidă, relativ, definitiv ușa. La protecția personală nu putea renunța, principial. Învățase de mic să-î fie frică de necunoscut și că oamenii sunt răi. Totul sau nimic. Închis sau protectiv. Altfel ar fi fost terifiant. Adică, de vreme ce era singur și futil de ce să nu fie liniștit? Și așa nu avea nicio iubire și se tâmpea cu ideea că lumea se joacă cu indivizii iar singuranța aparentă a devenit în secolul dublat de doi cu unu insuficientă. Cum să plece și alții să intre neinvitați, cu sau fără motive? Să îl cerceteze. Nu c-ar avea secrete. Dar nimeni și nimic nu aveau dreptul să-i violeze viața. Se amăgea. Nu există uși de nedeschis sau ziduri de netrecut. Al cincilea g. Depinde numai de ele. Paradoxal.
Avea mult timp la dispoziție, cauză din care mai și medita, în răgazurile în care simțea că ar fi indicat să lase baltă căutările zadarnice. Privea în neștire norii de la ferestre, nori ce se învârteau pe cer ca niște pete de cerneală. Când aveau chef să apară îi simbolizau emoții controversate de parcă ar fi fost băut. Ba animale, uneori figuri abstracte, alteori perversiuni sau cine mai știe ce? Dar, dacă era senin atunci urmărea cu disperare dârele avioanelor, traiectoriile ciudate, aproape rectilinii și albicioase și se ruga să nu dispară cu niciun chip. Le observa periodic, apărau la zece minute distanță. Aerul rarefiat circulat. Nu ar fi vrut să vadă un accident aviatic. Mai bine linii paralele timide, timorate, punctiforme. Aburi. De ce să moară oameni nevinovați sau decidenți imbecili? Toți au rolul lor, bine delimitat în orice societate onirică, neapărat și actuală.
Își sclinti degetul mic în momentul în care alunecase pe gresia uzată și umedă din bucătărie. Se pusese să facă curățenie în speranța că se va întâmpla o minune și o să-și găsească cheile. Nuh. Doar o falangă i se mutase din dreapta mai mult înspre stânga. Degetele nu-i erau perfect aliniate, ci curbate ușor înspre dreapta. Parcă scria cu ele, așa descria lizibila corespondență personală. Pragmatic.
”Îhî!” Teama în care trăia i se părea cea mai parșivă stare a imperfecțiunii filfizonice. Zicea în ultimele zile că se transformase-n măscărici. Era și se considera banal, dar boem. Bou. Sateliții naturali ai lui Marte n-au nicio vină. Însă grozăviile, da. Fabula disperat că se izolase de unu singur ca să nu le dea motive altora să-l închidă. Pricini s-ar găsi. Cine-i pur și nevinovat? Nimeni, adevărata pildă creștină. Nici măcar moliile care se distrează printre țesăturile de bumbac smulse cu degetele, buzele, privirile. Sughiță și se forță să înghită mai multe pahare de apă de la robinet. Degeaba. I-au pus gând rău, unii.
”Oooo.” O mimică grotească pusese stăpânire peste fața lui oglindită în baie. Și-a pierdut cheia de la casă, la un moment dat, nici nu conștientizase că o asemenea întâmplare l-ar aduce la un prag apropiat de paralizie voluntară. Fatidic. N-avea rezerve. Și fără lacătul pus la ușă gândea că-i aruncat în van de destinul prestabilit genetic. Chiar ajunsese la un nivel de disperare apropiat de nebunie. Unde… înjurături multiple ieșeau din gâtul lui suplu, măcar așa ceva avea… o rătăcise? De neregăsit. Nu era pentru prima oară, dar atunci era în labirintul fără nicio ieșire. S-au topit ca într-un furnal fierbinte. Au trecut două zile și nu avusese curajul să plece din casă. Nu c-ar avea valori, dar n-avea chef să se trezească cu musafiri neinvitați. Deși pe unii i-ar fi primit cu bucurie. Nu femei sau bărbați. Strâmbă din nas, chiar și-l suflă cu năduf. Pretenții prețioase și nefondate. De unde, ca și cum?
Teamă de necunoscut. Lipsa controlului și a ideii că putea fi manipulat sau supravegheat îl dispera. Intimitatea o să-i fie praf, și așa nu avea așa ceva, însă de ar fi avut ar fi putut să fie publică. Bucuria recunoscută ca o zi de primăvară. Viața împinsă într-o pungă plină cu pietre. Depinde unde este așezată, până la urmă. Asta, nu. Nu. Ca și cum ar fi fost violat, dar nu era femeie. Aiurea. Deja bătea câmpii și nu conștientiza că este penibil.
Tot își repeta: marți, din ziua în care nu își mai descoperise unica legătură de chei nu l-a mai părăsit pentru treburile societale firești. Slujbă. Cumpărături. Obligații de vizită la unele rudenii îndepărtate. Joi. Nu avea dubluri de vreme ce nu avusese pentru cine să le multiplice. Încrederea în sine l-a părăsit definitiv. Nu știa unde să mai caute degeaba își bătea capul cu legătura metalică legată de colier și breloc. Fantomă invizibilă. Un fel de himeră, ca o damă nepătrunsă decât de sfinți. Păreau că au dispărut definitiv. Starea îl deprima și usca în întregime. Sau foamea resimțită. Chiar avea palpitații. Însă închidea ochii și își zicea că este înconjurat de oameni dragi cu ocazia sărbătoririi zilei de naștere. Nu și-a ținut-o decât de câteva ori în cursul vieții. Nimeni nu-l iubea sau aveau alte chestii mai bune de rezolvat. Ori rămăseseră fără bani și din bun simț nu avusese pretenții.
Se tot uita pe geamul din bucătărie în sus și în jos, degeaba. Nu rezolva nimic. Nici balconul minuscul nu îl ajuta defel. Acolo se aciuia în condiții deosebite. Pășea zbuciumat și pregătit de ce este mai jalnic pentru un om și se aventura acolo pentru câteva clipe doar ținând în mână o curea ancorată de caloriferul de lângă ușă. Îi era frică de înălțime și de balconul închis ori își imagina că este posibil să cedeze sub greutatea lui sau din cine știe ce vicii de construcție. Nimic. Pa. Pa. Nu s-a simțit niciodată liber pe nișa suspendată din beton care îi trezea doar frica de moarte. Ori se târa pe cur, sprijinit de ușă, nu avea curajul să stea în picioare acolo. Nu credea că are dușmani, dar nu putea exclude cu certitudine întâmplarea.
Uneori se punea să strănute și să lăcrimeze ca și cum i-ar fi fost milă de sine. Ciudat. Abstract. Doar nu o să ajungă să plângă pe seama lui? Ca în visul american, credea că are puterea de a face orice. De ce nu? Puse la fiert ultimul ou într-o tigaie bună pentru prăjeli. Măcar așa se iluziona că are mai mult de mâncare. În ultimul timp și-a făcut un obicei, strâmbă din nas ca un fel de tic pe care nu îl lua în considerare. Speriat. Obsedat.
Apartamentele din blocurile comuniste le detesta și le considera ca niște încăperi penibile în care a învățat treptat că infernul nu-i dezagreabil. Căuta cu nervozitate, abătându-și cu diferite idei gândurile de la eșec. Nu le descoperea. Două camere micuțe, fără nicio arhitectură, nedecomandate, un dreptunghi cu geam și un pătrat cu un gemuleț, pereți de beton transpirat și cu igrasie în funcție de temperaturile din afară, un hol mic și înghesuit, o baie absurdă în care încape o cadă pentru copii, o chiuvetă și un vas wc în care curge apa continuu din cauza clopotului vechi ce nu mai etanșeizează. Aproape că se simțea ca în Japonia în hotelurile cavou din secolul XXI. Însă, nu plătea pentru o noapte mult și se mândrea că-l avea în proprietate personală. O fracțiune dintr-un bloc cu zece etaje. Mirositor. Ghena nesigilată își făcea treaba pretutindeni plină de resturi aruncate aiurea și de șobolanii dolofani care se infruptau din alimentele cumpărate aiurea stricate.
De câteva ori avusese revelații: ”Să apeleze la pompieri?” ”Poliție?” Nu. Ar fi râs de el și i-ar fi întors spatele. Dar cum să plece și să-și lase apartamentul deschis? Ar fi de rău, nu avea încredere în nimeni. Poate din această cauză se isteriza mognit. Să vină unii și să cotrobăie printre lucrurile personale? Să îl lase fără televizor, calculator, ori jobenul câștigat la un concurs de băut bere? Ar fi nasol. Să i se pună microfoane în casă? Deprimant. Dacă ar fi acceptat invitația vreo femeie și ar fi venit acolo? Se înfiora de un asemenea gând. Cum să îi filmeze alții intimitatea și să o răspândească pe cine știe ce rețele de socializare? Brr… se îngrozi de-a dreptul, făcându-i-se pielea de găină. O femeie acolo? De unde, ca și cum?
”Să își sune prietenii?” N-avea așa ceva. Nu s-ar înjosi nici măcar cu o chestie de politețe. Se născuse singur, așa o să moară. Fără interesați care să îl închidă într-un azil deținut de mafii politice ca să scape mai repede de el. Nu. Mai bine când o fi să fie, asta este.
”Bună ziua!” strigă de la geamul bucătăriei făcând cu mâna unui vecin. Tocmai trecuse pe un trotuar îngust ferindu-se de mașinile parcate mai mult de jumătate pe trotuar. Nu fusese auzit. Trecea o mașină ce părea încărcată cu nisip. Se retrase imediat rușinat după perdea. Să nu fie văzut și să se creadă că vorbește aiurea, cu nimeni. Cine știe ce se ascunde sub grămada de nisip?
Holtei. Golescu. Cum să îi fie scârbă să respire în bloc? Doar era al lui. Simplu. Fuma. Dependență. Cum să aibă o familie printre atâtea altele care acceptă orice de dragul relațiilor. Europa de est. Elementar. N-avea. Însă habitudinile și sărăcia îl fixase de când era copil în acel bloc împuțit în care trăia închisoarea asumată pentru eternitate, simțea că nu are nicio șansă de evadare. Unde? Poate că într-un cătun la mare. Numai să își formeze un fond de rezervă care era zero pentru moment și o să dispară definitiv într-un sat la mare. Visul unui ratat de o viață, continuat din clipa în care fusese în unica vacanță pe care și-o permisese familia. Adică, avuse noroc ca o maladie să decime o duzină de copii favorizați pentru moment, făcuseră vărsat de vânt asociat cu purecii din cap cauză din care în tabăra respectivă nu mai se găsiseră doritori. El a acceptat riscurile și a plecat cu un gen de teribilism împins din spate cu voiciune de către părinții triști și săraci. De atunci s-a îndrăgostit de mare. Prima și ultima iubire. Deh. Și de singurătate.
”112” formă numărul de urgență. ”alo.” Închise. Deja apelase de câteva zeci de ori dar nu știa cum să lege dialogul. ”Am pierdut cheile. Ajutor.” Să își dea foc la casă? Nu se cădea. Ar suferi și alții și lucrul ăsta nu îl accepta în ruptul capului. Să inventeze un jaf? Ar fi fost anchetați concetățeni fără nicio vinovăție. Își schimbă costumul de pe el cu niște pijamale ponosite. Ritualul îl făcea să se simtă fie activ, fie în relaxare, deși nu făcuse nimic care să justifice asemenea tranziții vestimentare. Orișicum era convins de un proverb în care înfățișarea publică este mult mai valoroasă decât gândirea. Cu toate că era prizonier al propriului apartament asta nu însemna că nu trebuia să aibă grijă de hainele purtate. Gândirea nu prea are relevanță.
În căutările aprige și repetate era să moară în baie. Alunecase furios că nu își găsise legătura de chei pe un preș umed pus în dreptul vănii. Făcea baie la două, trei ore. Să se liniștească și să își reamintească unde le folosise ultima dată. Fixa în gol tavanul și nu clipea cât era în stare. Degeaba. Când intrase în casă, normal, dar după aceea… asta i se părea cea mai grea întrebare. A dat cu tâmpla de chiuvetă și și-a pierdut cunoștința pentru câteva momente. Apoi a mers în bucătărie repeed și a înfulecat ceva din frigiderul aproape gol. Nici în cămară nu mai avea multe lucruri. Un nap vechiuț și o pungă cu orez cu molii. Nu se atinsese de ele de frică să nu facă indigestie. Ei. Nu flămânzise destul. Și avusese un flacon de afinată. Pe care îl golise în prima zi. De nervi.
”Haloo… haloo… vecinuu, vecina….” așa striga de pe geam degeaba. Nu îi răspundea nimeni. Niciodată. Căuta scăpare cu un gen de timiditate. Făcea cu mâna de pe geam trecătorilor. Erau indiferenți. Îl vedeau dar se prefăceau că este invizibil. Le era și lor teamă să răspundă.
Mirosea a turtă dulce cu oțet de casă. Paradoxal, cei de la etajul inferior pregăteau în fiecare duminică o mâncare ciudată în care utiliza mult borș și vanilie cu zahăr pudră. Chiar de închidea geamurile de la bucătărie, sufragerie, dormitor, izul ușor de acru îndulcit îl copleșea. Tabieturi. Nu îi păsa prea mult. Orișicum avea și el aceleași tabieturi. Serviciu de care era nemulțumit, mâncare pe care o achiziționa cu un fel de insuficiență, nu dorea să risipească nimic, somn, vise de libertate și lectură. Citea multe povești, exclusiv pentru copii. Gen 1001 de nopți. Nu căuta variante actuale sau la modă. Doar trecute fantasme. Lehamitea inteligențelor celebre și universale i se părea penibilă. Să descrii succesul ori depresiile, iubirea sexoasă ori abstinența, acceptarea vieții ori suicidul, masacrele directe ori subtile nu îl atrăgeau defel. Dar cu basmele era altă poveste. Eroi adevărați fiindcă deveneau prezenți niciunde. Chiar se gândea că avusese noroc, psihologii și psihiatrii nu înțeleg așa ceva, că evadarea din realitatea prezentă nu o făcea utilizând droguri, doar simplele povești.
Uneori după ploile îndelungate sau îmbelșugate în apartamentul lui comunist aerul se împrospăta atât de mult încât era minunat de-a dreptul minunat. I se năzărea că se plimba printr-o pădure de pini marini. Salinitatea venea de la ghenă. Se mânca sărat iar mâncarea stătută era debarasată aiurea. Sarea se cristaliza pe pereți, containere, oriunde.
”Ajutor!” strigase la un moment dat de după perdea. ”Ajutor.” Cu voce tare și disperată. Unii se roteau încercând să priceapă de unde vine rugămintea. Rușinea nu îl lăsa să se facă văzut. Dar dădea politicos din mâna dreaptă, salutând și multumind. Au trecut două săptămâni și nu a plecat din casă. Nici la telefon nu răspundea ca să nu fie înștiințat în mod oficial că a fost dat afară de la serviciu ori că a murit cine știe cine, apropiat lui. Decât să audă o asemenea grozăvie, mai bine să nu o perceapă defel. De unde, ca și cum?
În loc de epilog: într-un ziar dintr-un orășel din România apăruse un anunț sec: ”Vă anunțăm că a trecut înspre cele veșnice îndrăgitul (o meserie oarecare și un nume comun). Motivele nu sunt cunoscute, dar dacă ați găsit o legătură de chei potrivite unei yale de tip sovietic vă rugăm să le aduceți la adresa (un tipar murdărit de cerneală neagră) până când succesiunile vor fi lămurite. Înmormântarea va avea loc la cimitirul (un loc banal) la ora (depinzând de rotația prestabilită a pământului).”
Cheile au fost găsite de către pompieri în exteriorul ușii de la intrare în momentul în care au fost chemați de vecinii de pe palier datorită televizorului dat mult prea tare pentru orice oră din zi și din noapte și mirosului îmbâcsit emanat din interior.
Regis Roman - pagina unui autor 