Altfel

Marea. Oceanul. Singurul loc în care pământul se întâlnește cu cerul. Oriunde, acmee de albastru și verde amestecate terifiant, fără nicio structură standardizată. Indiferent de norii înghițiți de ape, sau de lichidul excitat în zenit, tot împreună ajung. Marea Neagră-i cea mai nebună din lume! Își zicea Golescu încântat, nu de apa sărată, nu de cerul frământat, ci de persoana care era alături. O tipă. Normală. Dar matură, deși se comporta deseori ca un copil, îl făcea să se simtă important. Anna nu era isterică, asta i se părea cel mai important, nu se îmbufna că a călcat într-o groapă din neatenție și a picat acolo când se sărutau, dimpotrivă, râdea. O chestie faină.

Marea. Golescu ajunsese acolo ca un bărbat cu capul plin de idei preconcepute, și care este cea mai bună imagine pentru un tip înamorat sătul de lectură și descrieri romanțate, sexul, normal, ce altceva este mai important în viață în afara unor cărți bune, rare? Dar trăia în România postcomunistă în care reclamele sunt false, convențiile se fac pentru a fi încălcate, iar cremvuștii din vitrina fast-food-ului nu aduc deloc cu ceea ce este servit.

Când este marea frumoasă la Constanța? Întotdeauna, chiar și atunci când îngheață cu licăriri alb-albastre și dure de alunecoase. Se înorase repede, brusc, de parcă s-ar fi supărat că au ajuns. Noroc că nu erau superstițioși niciunul. Au ajuns în gară, conveniseră să lase mașina în București și să se bucure de un sejur rustic, fără claxoane. Știți, în România s-au inventat claxoanele ca să te dai mare, nu ca să atenționezi alți participanți la trafic de parcă ar fi o comunitate de isterici. Ai, n-ai motiv, claxonezi, înjuri, de parcă în clipa respectivă faci apoplexie și este musai să ajungi la spital.

Norii negrii au umput cerul din gară și împrejurimi. Un taxiu nu se mai găsea, cum să fie taxiuri suficiente. Cel de la uber i-a cerut prin mesaj un tarif dublu față de București. Nu acceptaseră din principiu. Și nu știau în ce direcție să o apuce. Golescu făcu pe grozavul. Da. Un bărbat dacă vrea să demonstreze prin el însuși ceea ce este, nu prin bani, funcții sau mașină vandabilă, epatează.

• Așteaptă aici. I-a spus ei, cine era ea, o femeie îndrăgită. Părul nici lung până la fese, nici scurt până la urechi, ochii diferiți, aproape verzi dacă n-ar fi fost căprui sau albaștri, zâmbetul senin, asta contează cel mai mult, zâmbetul, nu chiuitul, ci zâmbetul, ăla care te minte cu toată sinceritatea, pe moment. Îi era dragă și ar fi mers la capătul lumii, noh, bărbat dorind recompensa. Dar cum să recunoască așa ceva fățiș? Nicivorbă.
• Așteaptă…
• Bine.

Golescu se pornise ca zănaticul să meargă prin ploaia torențială nerăbdător. Recompensa. Când se pornise mai tare. Căutând să impresioneze rămânea calm și tacticos, ceilalți fugeau ca bezmeticii sau se aciuiseră pe lângă terase ori intrări în magazine, instinctul de conservare. Duminica erau închise. Pasul agale nu l-a ferit nici de stropii mari prelungi, lipicioși și aproape reci. Constanța e faină, îți dai seama de acest lucru numai concentrându-te mental să nu fugi, când ar trebui să alergi ca un om normal, ori măcar să îți acoperi țeasta. Nu el. Nu. Răbda cu stoicism ca să îi demonstreze că este diferit. A întors o secundă capul, nici măcar nu se uita după el. Citea ceva, telefon, părea preocupată de părul pe care cu tic și-l învârtea pe după inelar.

Și-a dat seama imediat că este naiv, dar își calma impulsul de a o lua la goană pentru că așa și-a propus să se plimbe. Rar. Altfel față de majoritea. În realitate nu prea mult, măcar avea nervii tari și pantalonii fleoașcă din cauza bălților care s-au format imediat pe trotuare și șosele. Trecuse mai multe intersecții.

• Mă scuzați, vorbea de pe trotuar cu apa șiroindu-i pe față și spate, știți unde este strada Fulgerului? Locul unde închiriaseră un apartament la care era nerăbdător să ajungă.
• …. câteva persoane care se adăpostiseră sub un balcon în fața unei bănci s-au uitat mirate la Golescu. La început tunase. Întreabă în bătaie de joc sau, oricum, turiștii respectivi nu știau.
• Mulțumesc.

Constanța devenea din ce în ce mai interesantă. Boabe de grindină îl loveau. Nu numai apa din nori. Și strângea din dinți când simțeau că îi ricoșau din cap destul de caraghios. Văzuse în vitrine. Nu erau totuși mari. Acum chiar că lăsa o imagine de nebun pentru trecători, nu se ferea, mergea înainte, avea un țel de atins, adică o informație de obținut. Poate i se vor face cucuie. Nu. Nu se întâmplase așa ceva.

Întrebă un taximetrist în legătură cu adresa respectivă dintr-o stație. Șoferul deschise două degetele geamul, îi spusese ezitând câteva secunde că este ocupat, avea o comandă, mințea, îi văzuse ochii dezaprobatori, fiind totul ud i-ar fi făcut jilavă bancheta, de înțeles, și l-a direcționat înspre bulevard înainte, la a treia intersecție la stânga și tot așa…

• Mulțumesc.

S-a întors calm, ea era puțin nervoasă și zgribulită, și-au zâmbit chiar când ploaia și grindina se opriseră. Nu au durat mult. Era vară.

• Puteai să aștepți câteva minute. S-a oprit. Mi-e rece.
• N-ai haine în valize, toate-s cu lucrurile tale.
• hmmm… l-a privit cu un fel de reproș specific feminin. Când dau de frig, ele, nu se mulțumesc cu țoale, caută alt corp să se încălzească. Normal.

La mare iubirea este senzuală, totală, aproape continuă. Golescu nu avea habar cum procedează un simpatriot, cineva care trăiește mereu la maluri, dar pentru expați, atmosfera este generoasă, asemănătoare cu soarele amestecat cu sare și nisip care ți se lipește de piele în zonele vizibile sau ascunse. Iubirile-s iubiri, clipele eterne, cuplurile asemănătoare ori diferite.

• Bună Anna!
• Vai, Jenica, Marcel, copilași… ce bucurie!

În fața apartamentului îi așteptau  o colegă de liceu cu familia a căror mașină tocmai li s-a stricat și numai aveau cum să ajungă la Neptun, claxonul nu funcționează, nimic, în realitate era bateria moartă.

Unul dintre copii era răcit, avea febră, cum să-i lase cu ochii în soare? Soarele tocmai apăruse pe cer. Au mâncat, au vorbit și când să adoarmă, s-au culcat, fiecare în locurile potrivite.

Apartamentul era spațios, dar nu avea decât un pat dublu. Prin urmare, Golescu cel nerăbdător s-a mai sacrificat pentru o noapte încă odată. Nu aveau decât o singură saltea gonflabilă pentru o persoană. Pe care urma să doarmă Anna. Familiei li s-a oferit patul generos. Golescu a propus asta, cam așa era normal. El s-a mulțumit cu mașina defectă, fără claxon, fără lumină, fără radio, nici geamurile electrice nu funcționau. Răbdarea este o virtute, și cine îți potea testa mai bine paciența decât o femeie de care îți place?

Mi-ați omorât mirosul, rușine!

Mă trezesc, îmi pun masca, mă spăl pe mâini, îmi pun mănuși chirurgicale, îmi dau masca jos, mă spăl pe față, îmi pun masca și după toaleta arunc mănușile și le schimb cu altele noi. La micul dejun îmi țin respirația când vâr ceva rapid în gură și îmi dezlipesc pentru o perioadă masca binecuvântată de pe față… și tot așa…vai, ce m-aș face fără de ea. Iar în mașină îmi pun două măști, preventiv doar n-oi avea încredere în filtrele auto, singurele chestii mozolite.

Amușină ca un animal, degeaba. Trist. Femeile nu înțeleg asta, bărbații în insensibilitatea lor răspund la sensibilitatea senzorială ca nebunii. De aceea sunt cel mai ușor de dus de nas.

-Hei? Închisese ușa scării blocului cu piciorul, nu punea mâinile pe nimic inutil, mâini ocrotite de mânuși când ieșea din casă și viceversa, plastic ocrotit de corp.

Scruta orizontul. Pustiu. Zenitul. Vag. Și gol. Cerul. Senin. Nimic nu mai mișcă, totul piere.

Care-i cel mai frumos sunet din lume? N-o fi fiind al privirii directe? Bolta-ți răspunde fără să ocolească planete, alți sori protejând întâlniri naive. Sinceritatea ce nu mai sucumbă. Care este cel mai încântător zgomot din univers. N-o fi fiind cel al rezonanțelor armonioase uitate de cuvinte, vorbele simple mint și când respiră adevărul nemulțumit de goliciunea personală. Să te dezbraci este o artă opacă. Care-i cel mai sublim sentiment murmurat nazal? Unii ar răspunde precipitați iubirea, împlinirea, satisfacția sau faza boemă, fericirea, alții liniștea, tăcerea, moartea, dar nu. Căutarea. De regulă, găsești ce cauți. Atenție la muzica dorită. Și la mirosuri.

-Zbâm, Golescu trecea strada grăbit. Nu avea timp destul, intrase într-un fel de criză, ce criză? A întârzierii față de situațiile unei lumi normale. Nu mai exista nicio libertate, nimic, doar teamă și suspiciune. Frica este în regulă, te poți obișnui cu ea dacă o cunoști, dar dacă este invizibilă este nasoală. Anna nu îl aștepta, i-ar fi făcut o surpriză, poate nu era indicat să o caute neanunțat în situații de criză, dar ce este indicat când nu ești pe o insulă pustie plină de animale pofticioase?

Flori, deschise, pini cu nuanțe diferite de verde, de regulă sunt opaci, dar este primăvară, și trecea printre oamenii rari cu masca pe față. Făcuse greșeala să o primească drept cadou, una cu un fel de filtru, nu bumbac simplu, nu mătase finuță, nu textile chirurgicale, ci o botniță profesională. Cei mai mulți ar fi fost încântați de un asemenea cadou, nu Golescu.

”Ce naiba!” se întreba, și-și scutură umerii de parcă ar fi apă atrasă de gravitație. Nici măcar vântul nu răscolea troturarele. Se chinuia să fie punctual. Dar cum poți fi astfel în conjunctura unor lagăre. Era închis într-un oraș, pe o stradă și nu avea voie să depășească limitele de demarcație trasate de către autorități.

-Bine. Accepta și cenzura externă, dar și să se anihileze personal din proprie voință auto? Penibil.

– De ce?

O întrebare retorică. De ce mi-ați confiscat aerul și parfumul? Chestia aia se întâmplă doar morților, încă nu decedase, chiar dacă nu le găsea, le căuta. Lui Golescu îi plăceau parfumurile femeilor, drogheriilor pe lângă care trecea întâmplător, încântare, copaci înfloriți sporadic, de ce? S-a oprit în dreptul unei stații de tramvai. Nu-și cumpărase mașină, tricicletă, trotinetă electrică, nimic. Transportul în comun. Devenea pentru câteva secunde o fantomă a senzațiilor olfactive. Dacă regreta ceva cu adevărat era faptul că nu mai simțea mare lucru în oraș. Pustiu, pierzanie, coșuri cu fum, câteva, și praful neridicat. Dacă nici vântul nu sufla, care mai era sensul vieții? Fără culoare, muzică, mișcare, parfum? Rămânea cu gestul mecanic al spălării pe mâini, față, haine proprii, destul.

Gunoiul dătător de viaţă…

A pus peste sofa o lumânare, ceara cu seu şi fitil o înconjurase cu un abajur şi dăduse foc firului de aţă, mâinile şi le-a aşezat cu toată cuminţenia voinţei deasupra să primească aburii căldurii. Fumega uşor, apoi atât de intens încât pentru început avusese senzaţia ciudată a piromanului neintenţionat sinucigaş, adică a celui care aprinde lucrurile cu plăcere şi din cauza unui labirint real se prăjeşte şi odată cu obiectele fumegând dezinteresate. Privea tapetul de lângă lambriurile bibliotecii de pe colţ care îmbătrâniseră. Poate era cazul să le schimbe. Cu un decor nou, dar nu redus în magazine, numai să mai poată fi în stare de aşa ceva. Îi era teamă că n-o să-şi mai desprindă mâinile de acolo. Se cunoştea ce încăpăţânat poate fi când dorea a-şi demonstra puterea faţă de sine, controlul corpului înseamnă exerciţiul firesc al minţii, nu se deosebesc defel. Numai fricoşii şi instabilii psihici exagerează. Nu el. Mâinile îi ardeau, considera că se umpluseră de energie şi nu mai aveau niciun pic de transpiraţie. De regulă, poate de la ţigări şi emoţii, palmele îi erau alunecoase. Dar atunci nu mai ţinea seama de obiceiuri, ca şi cu iubirea. La început e foc şi pară, apoi potopeşte şi se stinge văpaia. Buricele degetelor îl dureau, deja. Însă nu şi le-a retras din zona încercărilor. De ce s-o facă? Dacă ar amesteca mai adânc ar însemna că se automutilează. Nu avea de gând să spună lumea despre el că a murit din cauză că s-a ars la degete. Ar râde ceilalţi de prostia lui. Dar nu era exclus aşa ceva. Atacul de panică, cord, sunt posibile când durerea insuportabilă devine constantă. Şi nervi avea peste tot. Autoprotecţie. Cum altfel. Câteva clipe a trişat cu mâna stângă. A avut o mâncărime închipuită sau nu la ceafă. Şi s-a scărpinat. Apoi, ca să recupereze, şi-a vârât-o şi mai adânc în mijlocul abajurului câteva minute. Să-i fie învăţătură de minte. Dar nu îi fusese. Iar îl deranja ceafa. I se părea că un ţânţar nu-i dă pace. Îşi frecă ceafa de gulerul capotului de cafea raiată vişinie şi i se părea că este mai bine cu toate că mâinile prezentau uşoare beşici. El era stăpânul lor nu ele al lui. Concubinajul se sfârşise. N-o să asculte decât de voinţă. Suspină, întrebându-se cât o să mai accepte calvarul la care singur s-a supus. Tapetul floral şi decolorat de lângă cărţi devenea cubic. Poate lumea se îndreaptă dacă o să sufere mai mult timp. Nici vorbă. Dar chiar vedea flori pătrate. Perfecte. Tulpini orizontale. Întinse. Absolute. Parcă s-ar fi îndrăgostit de un model. Ciudat. Ori suferinţa te face să vezi lumea mai simplu…

Lui Golescu i-ar fi plăcut să descrie modelul cubic al tapetului care înconjura mobila din sufrageria transformată în bibliotecă în care bucătăria nu avea ce să caute iar baia ar fi fost o impoliteţe de-a dreptul impardonabilă. Era un acriticofob, atâta timp cât ceilalţi detestau cărţile şi le evitau pe raţiunea că sunt nefolositoare, greoaie şi neinstant gâdiloase, chiar şi cele simple şi penibile aveau aceaşi soartă, el le îndrăgea şi preţuia nespus. Bine, cele care nu-i spuneau nimic le abandona. Dar nu le arunca la gunoi. Vieţuia citind. Adică îşi petrecea 23 de ore cu diverse activităţi cotidiene, însă o oră o dedica manuscriselor. De parcă ar fi fost prostituate boeme care s-au îndrăgostit la propriu. Pe unele nu le băga în seamă. Pe altele. Hmmm. De ce să fie aidoma altor umanioare? Ca şi cum ar fi trăit mai multe vieţi! Fiecare carte este reprezentantă a unui om. Complex ori banal, dar diferit de sine. Deci, modelul cubic al tapetului de lângă rafturi devenise curbat şi aproape înflorat. Ciudat. Nefiresc. Incitant. Debil. Prostesc. Vinul sec şi demidulce.

Ce n-ar da să întâlnească o făptură pe care ar merita să o sărute înainte de moarte şi să se iluzioneze că-i unic şi că s-ar sacrifica pentru cei care rămân în viaţă! Aia era adevărata iubire infinită şi nepieritoare. Nu cea a dezamăgirilor prelungite inutil cu un fel de reciprocitate. Orice iubire care începe bine se termină prost, sau invers, începe prost şi se termină groaznic. În clipele iniţiatice nu are cum să se sfârşească aiurea. El şi ea sunt un binom. Mare chestie. Să caute binomul. Luă o lupă după ce îşi retrase degetele arse de deasupra lămpii. Avea mânerul metalic. Liniştitor prin raportare la pulsaţiile falangelor, mai ales ale buricelor situate în prelungirea antebraţelor. Erau umile şi singure, nevinovate. În acele momente pline de miros de seu avusese un fel de revelaţie. Iubirea înseamnă sacrificiu sau uitare sau acum. Viitor, trecut, prezent. Ce să aleagă? Ecologic, mai presupune nimic. Durerea mâinilor îl chinuia. Nu demonstra nimănui ceva. Cărţile rămâneau ordonate acolo. Îl iubeau anonime.

A umplut cu gheaţă multă un bol din cămară, vas pe care l-a găsit dosit după două geamantane goale, înainte spălându-l în vană cu mult săpun lichid şi apă fierbinte pe care nu a atins-o întrebuinţând duşul pe care l-a înconjurat să nu mai simtă defel căldură cu un prosop uscat. Vasul l-a aşezat pe o masă din bucătărie. Apoi a privit fragmentele cum se topesc indiferente şi le agita cu o spatulă de întins frişca peste tort. Lipseau bucatele dulci. Ele dansau fără sens lovindu-se între ele, isterice. Doar le amesteca. Însă se prefăcea că n-au legătură cu transformarea. De ce-ar avea? Şi ca să se pedepsească şi mai tare nu-şi vârî nimic înăuntru. Nu meritau ispăşirea. Au greşit. Le pedepsea cum se cuvine.

Pendulul bătuse de două ori. Noaptea. Doar nu ziua la amiază. A început să plângă. Nu mai plânsese de vreo douăzeci şi ceva de ani. În realitate i se făcuse milă de propria persoană. Mâinile îi susţineau durerea pe care o intensifica cu succes. Era prost. Dar nu se smiorcăia fiindcă tocmai conştientizase că e mai puţin deştept, ci deoarece se complăcea în starea respectivă jenantă. Îi plăcea că este idiot, naiv, adică copilăros. De mult timp nu mai simţise sentimental mare lucru, dobândise un fel de imunitate, prin urmare se gândi că este cazul să încerce ceva diferit şi să plângă. Râdea de multe ori de alţii şi de sine. Dar nu hohotise de mic. Nici atunci nu putea hohoti. Că-l apuca râsul. Era fals. Tragic sau disperat nu putea ajunge. Ca şi cucu căruia i-a pus un nas lung de barză, cauză din care a fost obligat să-i desfiinţeze uşa unde se ascundea. S-a străduit de câteva ori să fie melodramatic însă a înţeles că o să obţină efectul invers, relaxarea nu-i bună când ai chef să fii trist, mai bine plat precum cuvertura arabă din hol şi ignorat. N-avea chef să renunţe la tristeţe. De mult nu mai plânsese, de ce să n-o facă acum? Şi aşa era un singuratic. Cum să aibă prieteni dacă se izola cu pricepere?

Se ştergea la nas amintindu-şi că avea un comision de făcut. O obligaţie minusculă, minimalistă, dar esenţială. Treaba respectivă îi încărca gândurile cu un soi de speranţă şi îl făcea să simtă că este legat de restul lumii, chiar dacă nu prea avea chef de ceilalţi. Doar era dumă de prost, cum se spune, adică dădea de mai multe ori cu fruntea, în repetiţie, de acelaşi stâlp pus în de către administraţie în centrul trotuarului şi nu se învăţase minte. În fiecare oraş pe unde mersese găsise un stâlp metalic pus într-o postură nefirească de care se lovea fără să dorească.

Lucrurile nesemnificative ne ţin în viaţă, legaţi de umanitate. Asta era concluzia la care ajunsese simţindu-şi genele umede. Nu-i trecuse de tot, nu se uscase. S-a mai şters o dată cu mâneca. Aerul nopţii era curat, mai puţine maşini, mişcare, pisici umblătoare, păsări călătoare. Devenise un bărbat adevărat. Insensibil de sensibil. Ori viceversa.

Zâmbea pe sub mustaţă. N-avea aşa ceva. Dar putea zâmbi şi fără pilozităţi pieptănate. Chiar când avusese impresia că ajunge la fericire se lovi în acelaşi loc la cap. Aproape de fiecare dată păţea aşa ceva când ducea gunoiul.

Cei mai mulţi zic „priveşte cerul” când cazi în hău şi nu ştii dacă mai ieşi de acolo. Şi el dăduse sfaturi de genul respectiv. Însă mai important este gunoiul. Nu uita că ai ceva de aruncat! Mult mai serios şi viguros. Rămăşiţe de care te poţi lepăda.

Oamenii nu prea sesizează importanţa lucrurilor mărunte. Devin deprinderi pe care le evită, le întorc spatele cu greaţă, desconsiderare şi nu le dau creditul elementar. Resturile l-au ţinut în viaţă. Să le mulţumească? da. da. da.

Ţiganule! Iubir 2

– La ce te gândeşti acum?

– Poftim?

Întrebarea a fost repetată pe un alt glas, nu mai grav cum s-ar fi aşteptat, dimpotrivă, timid.

– De aş fi sincer aş spune minciuni. Mă gândesc cum să nu mai gândesc! De ce să-i tot judec pe ceilalţi? Poate aşa aş fi liber. Dar aş dezamăgi multe persoane, mai ales pe tine şi nu vreau. Până obţin ce doresc, normal. Apoi n-o să-mi mai pese nici de tine, deşi n-o să-ţi arăt în mod explicit asta şi chiar o să încerc să te conving că greşeşti. Ştii jocul de-a şoarecele şi pisica. Este pură gândire. Şi mă întreb dacă eşti epilată peste tot sau alte bazaconii. Prin urmare, mai bine nu gândesc.

Îşi căuta un rost. Adică nu mai primea ajutor social. Ce să facă un tip tânăr şi inadaptat societăţii materne. Adică, un fals minoritar într-o ţară care detesta expaţii. Cam tuciuriu, când era văzut oamenii gândeau sec: ţigan. Nu era, dar pielea asta şi ochii diferite de cele fade şi normale. Însă, avea două calităţi. Limbile şi zâmbetul. Gândirea şi ironia. Şi în şcoală fusese întrebat: eşti minoritar? Nuu. Spunea revoltat şi cu timiditate. Încă de la grădiniţă. Poate i-ar fi mai uşor să accepte statutul respectiv, de ce să dovedească nonsensul? Trăia fără prea multe venituri. Ajunsese la multe interviuri pentru angajare. La care picase cu succes fiindcă în comisii se întâlnise doar cu bărbaţi. Nu suportau concurenţa. Nici măcar nu-l ascultau. Se făceau că vorbesc între ei să n-audă ce spune, răspundeau la mesajele de pe mobile, îşi făceau cinste cu apa plată de pe masă, notau indiferenţi pe foile de evaluare sorbindu-şi tacticoşi cafelele. Altul. Se priveau cu subînţeles. Nuu. Insinua în tăcere. Unii repetau întrebările ca să îl pună în încurcătură. Relua în note diferite ideile să nu pară retoric ori repetitiv. Nu suporta reluările sau cuvintele identice. Le detesta. Ştia de cum ieşea de acolo că n-o să fie angajat. Mai demult inclusiv unele neamuri primite prin alianţă l-au catalogat aşa: ţiganule! Dacă nu era de acord cu ele şi detesta ipocrizia şi lăcomia. Până la un moment dat când a aplicat pentru consiliere pe resurse umane la o primărie din centrul ţării. Acolo intrase gătit la patru ace pe o clădire cu uşile mai mari decât o casă normală. Era firesc, un conac vechi ajuns în patrimoniul funcţionarilor. Golescu era înalt şi slăbănog. Sau invers. Mai uscat decât înalt. Însă era volatil şi volubil. Distrat. Avea o constanţă a memoriei. Nu uita ceea ce spune sau face cu oamenii, reţinea fizionomiile, nu numele pe care le ignora. O calitate adaptabilă, adică nu plictisea. Că doar nu s-o fi plângând ca alţii sau altele de aceleaşi lucruri mereu. O absurditate terestră. Un amic se plângea oricui de călătorii. Niciodată nu foloseşte avionul. Îi era greaţă de copiii mici care plâng şi-l stresează. Mai bine cu maşina personală, indiferent de distanţe. Altul detesta proştii, şi o spunea în public, fiindcă sunt fixişti, siguri, cu idei puţine. Prinsese o certitudine absolută în declamare. Şi zicea că are îndoieli, însă cea cu desconsiderarea altora era foarte bine conturată, certă. Îţi lăsa impresia că a descoperit chestiunea. Iar un unchi din locurile natale, când ajungea o cunoştinţă în zona personală recita o poezie penibilă: cea cu căţeluşul cu părul creţ pe care o intona cu arii de predică şi râdea fără rost ca şi cum ar fi spus o glumă bună care-o înţelege singur. La început erau simpatici. Dar a multipla oară parcă nu mai avea răbdare nici măcar să-i mai salute. Şi n-o mai făcea.

Urcase treptele în grabă. Muchiile rotunjite. De granit. Multicolor. Alte clanţe vechi şi aparent obosite. Dar nu scoseseră niciun sunet nefiresc când le-a mişcat. Pereţii erau coloraţi fad, numai tavanele aveau desene geometrice şi florale. I-ar fi plăcut să fie viceversa. Dar nu era arhitect. Îşi cunoştea limitele bine.

A intrat înăuntru. Erau doi oameni în comisie. Un bărbat cu ochelari, miop bine şi o doamnă de vârstă medie. A fost poftit să ia loc. Tipul îi arăta un loc vid. Scaunul nu era în direcţia indicată. Nu l-a ascultat. Bine a făcut. Ea a pus întrebările cu curiozitate şi bun-simţ. Nu găsise nimic ofensator.

– Ai fraţi? Surori? Neamuri. Aici?

– Nu! Şi zâmbea distrat. Chiar i se părea în regulă că era liber de cicăleală şi obligaţii sau conversaţii banale.

După câteva zile a fost rechemat la primărie pentru lămuriri în legătură cu dosarul depus. A întâlnit aceeaşi doamnă, de această dată singură.

– Ai părinţi?

– Nu. Au murit! Mimica îi împietri pentru o secundă. Ochii s-au dus spre dreapta şi ar fi oftat de tristeţe dacă ar fi primit răgazul necesar. Ce putea să mai facă? Nimic. Nu le-a spus cât îi preţuieşte cât timp au trăit. Chiar îi evitase în ultima perioadă. Sentimentul de vinovăţie îl dărâmă pe moment.

– Când?

– Săptămâna viitoare! Mormăi cu gândurile aiurea. Ea s-a oprit din notatul sârguincios şi l-a privit consternată, revoltată. A făcut o mutră comică. În consecinţă îi zâmbi relaxat.

– Nu se poate aşa ceva! Izbucni în hohote, vocalize înalte, probabil şi-a pierdut părinţii de curând sau încă simţea că este foarte aproape de ei. Vă bateţi joc?

– … se împlinesc doi ani de când a decedat şi mama! Degeaba repetase o dată informaţia, nu fusese auzită. A trebuit să o scrie grăbit pe o foaie de hârtie. Tatăl mort în urmă cu doi ani, mama cu cinci, în luna octombrie, ani diferiţi.

– Ieşi afară!

Nu ieşise.

– Ieşi.

Citind ceea ce între timp a scris s-a potolit. Devenea frumoasă. Unele femei sunt frumoase de-a dreptul când nu se străduie să fie deosebite, fardate, interesate. Când sunt normale. Atunci au un fel de bunătate în ochi şi înţelegere empatică. Nu sunt profitoare, tranzacţionabile cu nişa lor fiziologică. Era suficient.

– Ieşi? Îl întreba suflându-şi nasul cu tărie, luase un şerveţel de unică folosinţă din faţă, dintre cele utilizate la ştersul mobilierului. Uneori sunt în regulă şi cele universale. Curăţă orice.

– Nu! Au murit în urmă cu cinci, repectiv doi ani, toamna. De ziua mamei a murit tata. Iar mama a amânat cu două zile decesul. Nu era hotărâtă, cred.

– Aşa zici? Tremur toată. Ai ceva dulce? Ai mei s-au dus vara.

– Nu. Detest zaharurile.

– vai. Ce aiureală. Corpul intră mai repede în putrefacţie când este cald, gândi fără să o spună. Ar fi fost penibilă. Ura mirosurile neplăcută. Ca orice femeie.

– Da.

Golescu îşi reluaîncercarea. S-ajungă o persoană supusă şi isteaţă. Adică să dialogheze pe teme multiple şi să seducă interlocutorii, dar să nu câştige mare lucru din asta. Este necesar să fie plăcut. Convingător pentru ei. Vântul sufla perdelele şi le umfla. Numai asta îi lipsea! Zâmbi sec şi închise cu agilitate geamurile. Să nu uite ce scormonea în primăria străină. S-a reaşezat la locul indicat. Pe un scaun destul de mic lângă perete.

– Nuu. Lasă-l deschis. S-a ridicat hotărâtă şi a inversat operaţia. Perdelele flendurau şi mai voioase. Vijelia anunţa un fel de furtună. Atunci îi văzuse pentru prima dată picioarele. Şi rochia relativ scurtă. Ca un făcut s-a aplecat să ajungă sus. Numai femeile pot face asta. Îşi​_ punea în evidenţă fesele care arătau excelent. Şi chiloţii albi, dantelă parfumată. Prea mult pentru oricine. Ezită. Să se ridice şi s-o ajute ori să rămână la locul prestabilit. Înmărmurit nu se clinti. I-a zâmbit şi s-a oprit să-şi aranjeze sandala dintr-un picior. Nu era atentă la ce făcea ci îl privea fix în ochi. Privirea periferică îi alunecase lui Golescu sub bluza mată şi-i arăta sânii ţuguiaţi, fără urmă de sutien. Relaxată. Şi-a dres glasul. Ce este mult, este prea mult.

– Ţiganule. Pleacă!

Ultimele ei vorbe. S-a ridicat fără să o atingă, deşi înţelegea că asta îşi doreau cei doi. A încercat să se apropie dar a fost respins. A închis uşa migălos sperând până în ultima clipă să fie rechemat înăuntru. Nicivorbă de aşa ceva.

Zâmbea victorioasă. Sedusese un bărbat. I-a arătat puterea. Puterea femeilor. Or să o priceapă vreodată? Nu credea. Închisese obloanele, geamul, aprinsese luminile. Liniştea s-a aşternut în birou!

Iubir

măh. Te iubesc atât de tare că tot mă sparg. Dacă nu îmi răspunzi. Mă împrăştiu ca un fier fără magnet, un soare fără untură degresantă, o dragoste libidinoasă fără gelozie, ştii că ţi-am dăruit totul, întregul, aşa finit cum eram în stare eu să mă ofer, adică între limitele personale şi adecvate sentimentelor desăvârşite pe care le-am avut mereu în inima mea plină de apă şi metale, sângele meu albastru se face, nu sunt monarh, dar ia lasă-l la soare câteva minute şi o să observi regalitatea îndrăgostirii mele de tine. Regeşte. N-o vezi? Spui. În realitate n-ai chef s-o recunoşti, dar eu tot te iubesc ca un nătâng şi mă preling peste pământ, no, nu-ţi place ţărâna că are şi bălegar, bine, mă aşez aşa tiptil peste poiana plină de iarbă nepişată, adică plină doar de roua frigului nopţii şi al stelelor păgâne şi reci. Este mai bună ultima imagine? Te cred. Cum să nu. Fac orice ca să-mi înţelegi sentimentele preacuvioase şi elaborate la adresa ta, chiar te declam o sfântă! Şi nu mai fac comentarii în legătură cu anumite decăderi îngereşti. Aş fi penibil. Ioi. Ce-mi place de tine…

Ea. Mergea prin centrul oraşului abătută. Avea o senzaţie de despărţire imanentă. Adică nu erau chiar separaţi, dar parcă se distanţase. Apoi a ajuns acasă, a hrănit copiii şi câinele, aveau mai multe fiinţe şi s-a aşezat pe balansoarul din mijlocul curţii. Aveau un leagăn interior, şi câine, şi copii. Lăsase copiii în casă şi legăna doar animalul micuţ privind tristă înainte. Era sigură că nu mai era ce-a fost înainte. O înşela. Desigur.

Băi. Ţi-aş spune îndrăgirea în toate limbile pământului de-aş fi poliglot. Dar nu-s şi sper că înţelegi asta. Nici tu nu eşti dar pricepi vorbele de amor, de la puzderia de filme vizionate ţi se trage. Ştiu. Însă mă feresc să nu te ador fiindcă ştiu că aş răni pe altcineva, chiar şi pe tine de aş purcede la asemenea fapte. Prin urmare îmi accept limitele şi chiar de nu ţi-o spun o fac. hi. hi. Ha. ha. Aşa fac bărbaţii adevăraţi. Râd ca proştii. Eu râd în ambele feluri fiindcă te iubesc şi gata. Nu mai am nimic să-ţi spun. Dar ţine minte asta pentru anii care or fi venind. Nu-mi plac repetiţiile. Am o bună memorie. Sper că ai şi tu! Sper.

Ea se gândea cum să nu rămână prizoniera unui serviciu. Evoluând. Aşa, da. Pentru evoluţie merită sacrificat orice. I-a dat destule până în prezent. Este liberă să facă orice îi trece prin cap. Prin cel personal sau al altora. Da. Masculii sunt simbolul din partea de sus al prostiei. Cred că la sex se reduce totul. Pentru o femeie sexul nu mai contează. Uneori. Este doar un mijloc de parvenire. O monedă de schimb!

Hmmm. Te iubesc şi beau otravă! Îţi dai seama că este cea mai faină iubire de altul. Alta mai mare nu există. Dacă îmi dau seama că nu eşti beau. Dacă îmi dau seama că eşti sorb. Până la urmă şi dacă accepţi ideea îţi pot spune că nu m-ai dezamăgit. Eram sigur că aşa o să se întâmple. Adică că şi fără să o mai ştii, n-ai cum de vreme ce nu ţi-am spus-o, te iube!

Jocul unui pictor banal. Publicat în Caiete Silvane, oct. 2017

Dolescu locuia în centrul orașului, într-o casă seculară, destul de impunătoare, veche, cândva avută în întregime în proprietate, acum nu mai avea mare lucru, doar camera servitoarei cu baie și beciul imens la care nu ar fi renunțat în ruptul capului. Acolo își ținea comoara ascunsă. Subiectivă. Desigur. Colecționar nu de obiecte inutile, sterile, ci de lichid vital. Un vin amărât strâns anual în butoaie de 100 de litri, din două sau trei regiuni ale țării. N-avea de gând să-l vândă, doar să trăiască cât îl avea în proprietate și consum. Reușise. Până atunci. Divizase pe rând și înstrăinase apartamentele când rămânea fără bani pentru mai mult de o lună. Cam rămăsese periodic, dar a ajuns și la fundul sacului. Se distra pe seama lui spunându-și că mâncase ori băuse clădirea, zidurile de piatră, cărămidă, mortar, vopsea, lemn sigilat cu carii. S-a mobilizat cu o energie redusă. O să lucreze de vreme ce munca nu a omorât pe nimeni, niciodată. Și n-avea de gând să riște, să se accidenteze neatent. Așa că s-a reapucat de pictat.

Înainte de a fi proprietarul unei case imense moștenite devenise pictor. Dar mediul și spațiul unui orășel mic nu-l propulsase înspre afirmare. Nici talentul pe care nu-l prea avea. Știa asta, dar de ce să nu încerce să obțină mai mult? Garanția eșecului o compensa cu pivnița personală.

Artiștii sunt sensibili. Așa mormăia noaptea când se spăla apatic pe mâini încercând să le curețe cu detergent dedurizant de culori, uleiuri, pigmenți, rășini naturale ori sintetice. Falangele le freca neatent, din obișnuință, dar dacă e deprindere o respecta cu strictețe în unicul lighean din singurul dormitor-bucătărie. Pivnițele bune sunt ca femeile, merită orice sacrificiu. Mai afectat decât omul pus la corvoadă, ori viceversa, ofta și aproape adormea curățindu-și degetele de care uita că sunt pe acolo.

Săpunind, frecând, aproape îngrețoșat privea tavanul opac, închis, cu lumină naturală, n-avea electricitate și luna îi lumina pașii până după miezul nopții când trecea dincolo de cele două ferestre. O cameră cu două ferestre pe colț, situate într-un unghi de 90 de grade, unica din zonă, cum să nu fie bestială! Pentru cine să o plătească? Mai deprimați decât ființele patologice fiindcă își dau seama de ambele realități, nu trăiesc doar în cea falsă, iluzorie, alternativă, fixistă, cinică din cauza naivității exteriorizate cu dezinvoltură. Însă, ca efect al ideilor creative, poetice, textuale, materiale neîmpărtășite creatorii adevărați se bozumflă exponențial. Plictisit, Dolescu făcea mutra caracteristică de broască țestoasă deși nu mai era nimeni în preajmă care să se distreze de moaca afișată. Dar se considera aducător de nou și noutate. Tare firavi sunt artiștii! Schizofrenia nerecunoașterii eforturilor personale. Deseori inutile sau banale. Numai ei nu înțeleg acest lucru. Și cu cât societatea este mai indiferentă la artă cu atât înnebunesc mai tare rațional. Iar dacă metaforele lor plastice ori retorice sunt evitate în detrimentul chiciurilor explicite ajung la un fel de demență. A paraliziei factuale. Vedeți cât lucrez? Degeaba. Sunt priviți cu o notă de inferioritate. Ăla? Scriitor, pictor, dramaturg. Pierde vară. Nu lucrează util. Sau lucrează cu futilitate. Să și-o mănânce singuri!

Săturat de apă călâie, stătută de ore bune și încălzită de aerul monoton al încăperii mormăia fiindcă avea și temeri existențiale:

– Vreau să fiu! Simplu, uneori se autosugestiona în stările de criză, fiindcă Dolescu, cel tânăr în trecut, bătrân în prezent, ori viceversa … și-a dat seama că nu contează starea de spirit, semnificativ este ceea ce produci ori propui ca imagine la nivel imitativ. Femeile nu-l mai băgau în seamă! Așa că avea un gând, un țel, o speranță naivă și hrănitoare. Să moară mai încolo, când s-o plictisi de lucrurile din jur, dar să n-o facă precum un sărăntoc neatent din cauza bolilor induse de consumul otrăvitor. N-avea rude, neamuri, era unicul vlăstar uscat și glumeț. Nu înghițea chestii prefabricate sau procesate de nimeni. Fragmente nivelate, habitudini la modă exploatate, capricii absurde, gonflabile depășite. Să fiu … era chemarea constantă după care se călăuzea dimineața și în miez de noapte. Uneori își pierdea răbdarea. Devenea nervos din cauza obligațiilor impuse ca o lăcustă căreia îi era lene să devoreze și-i venea numai să se împerecheze da-i era frică să nu fie mâncat de parteneră. Din cauza acelei frici păstrase distanța prudentă față de multe femei. Mai ales față de modelele din tinerețe, când era perceput ca având un fel de talent promițător. Distracția și-o definise la nivel subit și exotic, fără efort dar trebuie să fii praștie după parteneră, altfel se transformă în lucru și devine un fel de Sisif hipiotizat. Nu întâlnise multe femei exotice, dimpotrivă, erau comune, banale, recognoscibile, frumoase identice. Cum să fie în tranșă după una? Care nu are chef să mute bucățile de piatră, nisip, pământ dintr-un loc în altul. Amicii l-au încurajat constant, dar i-au întors spatele. Și reciproc. Fiind iubitor ancestral nu îi băga în seamă, dar le lăsa iluzia că-i respectă. Nasol, să nu poți dormi cât vrei, când dorești, unde ți se năzare. Adică vedea că este aiurea să nu te lași pe tine însuți să respiri cu visele proprii. Nu cerea altceva mai mult. În plus.

Era slab ca o pălugă. Distrofic. Cu toate acestea se sugestiona că e tare precum un munte, îndeplinind cu încăpățânare ceea ce își propunea să facă. Cuvântul contează. Nimic altele. Ca și voința schopenhaueriană. Contează s-o ai, nu să pălăvrăgești pe marginea ei. S-o pervertești în acțiune, nu în afecțiuni idioate. În fapte pozitive care aduc un mai mult virtual gândirii imaginative. O să sporească imaginația! Asta își dorea și n-avea de gând să moară până în clipa respectivă. Se programase. Eficient. Măcar prin pictură! Dacă altfel nu mai era în stare!

Mâinile nu și le ștergea deși avea trei prosoape lângă lighean, două din frotir și unul din cânepă vechi și autentic, prefera să le scuture până simțea că nu mai sunt umede. Un tabiet din pruncia ecologică. Mai bine să aibă grijă de natură decât s-o polueze absurd. Mai bine! Era sătul de detergenți toxici și de apă inutil consumată.

Când ajungea cu gândul la apă realiza că e mulabil la multe forme, dar rigid în câteva idei. Adică se întreba instantaneu de ce urmase o meserie necăutată, puțin plătită, detestată, anacronică, dând din brațe ca păsăroiul cu aripile rupte într-o capcană întinsă de oameni sarcastici și egoiști. Știa că din prostie, dar nostalgic combătea critica exactă cu amintiri. Din copilărie își imaginase roșul pigmentat de alt roșu, dar diferit, mesaj nou, făpturi diferite, incitante, frumoase în orice conjunctură. O blondă naturală, pierdută între șuvițele castanii ale iernii, într-un lan de grâu copt pe o rotire solară apropiată de înserat și până să te dumirești respiri noaptea în toată tăcerea sensibilității lunii. Cine mai distinge ce? Imposibil.

Copilăria pură, plină de culoare și-o imputa. Dilemele repetitive marchează respirațiile constante ale oamenilor singuri, mai ales a celor trecuți de o anumită vârstă. Moș. Roșul reprezenta esența culorilor. Nimic nu există mai mult, dimpotrivă, mereu reprezintă mai puțin, gândea bătrânește iubind buburuzele, insectele, gângăniile respective. Distinse doar din cauza petelor negre. Sângele. Să-i oprești mișcarea îl întuneci. Viu. Universul, să-i înțelegi evoluția îi urmărești roșeața. Direcție. Timiditatea. Energia în plus, minus, neutră, ceva la care ochii noștri fac față. Context. Minciuna. Orice se reduce la culoare. Falsul este un fond. N-are nuanțe. Dar le capătă când prinde viață fiindcă trece prin realitatea iluzorie cu curaj. Prin urmare, concluziona că din cauza culorii se dăruise penelului. Identificase trei duzini de nuanțe de roșu, dar nu reușise să o picteze pe ea în lan, doar în minte și-i părea cu adevărat rău, pentru ceilalți, că nu sunt în stare să vizualizeze o asemenea frumusețe subiectivă!

– Vreau vin! Sec. Nu era auzit de nimeni fiindcă nu avea chef să fie ascultat niciodată. Era morocănos, taciturn, ca un android ce respectă softul primit. Nu zâmbea, nu se încrunta, nu își deschidea buzele decât pentru țigară. Prea mulți ingrați, obosiți, teleghidați de internet și reclame ce reacționează penibil în masă, la unison! Obosiți înainte de a trăi. Disperați după hohotele de râs superficiale. Când se liniștea Dolescu întrecea cumva măsura gândirii, oricum n-avea de dat raportul cuiva anume, știa că era criticabil în cele pe care le urma acasă. Nici măcar o pisică nu-l aștepta pe acolo. N-ar fi rezistat la indiferențele lui! Prea multul vin roșu din pivnița prețioasă îl determina să declame obsesiv și repetitiv aceleași lucruri în locuința slujnicei păstrate. Nu-și plângea de milă și nu se lamenta ca un trubadur plicticos ce se crede interesant, original, glumeț dar e cu siguranță depășit, fiind unicul ce nu-și dă seama de acel lucru. Încoronatul naiv reprezintă o tautologie fățișă? De mult timp nu mai râdea la nicio poantă auzită aiurea. Dar măcar avea răbdare să vorbească singur, fiind sigur că nu o să iște scandal. Imposibil să se bată cu reflexia personală. Era mulțumit că făcuse ceva în ziua respectivă pe care încerca să o uite. Mâine va renaște zâmbitor! Numai să se trezească la timp. Reîntruparea pentru potențialii bani neînsușiți ieri. Ajungea să creadă că-i un personaj mitologic remodelat. Ulise a fost un înțelept autist, nu filosof antic. Curajul luptei cu proprii monștri înseamnă reîntâlnirea familiară. Adevăratul curaj. La câte clișee se închină azi oamenii? Nenumărate. Și cu un fel de tic își mișca umerii, oripilat și indiferent căutând așternutul. Cum să schimbe această stare? Nu știa cum. Dar măcar se întreba. Conștientizarea e primul pas spre vindecare. Adormea și visa că are succes măcar material.

Într-o dimineață după o noapte de amețeală imună autoindusă s-a trezit cu un fel de mesaj, chemare de la o familie. I-a sunat mobilul pe care îl folosea pentru adrese, orientare și i-au fost solicitate serviciile. Să picteze o babă, o pirandă, undeva destul de departe. Tonul nu i-a prea plăcut. Era plângăcios și amenințător, totodată, iar limbajul redus, murdar, stricat. Îl implora să o îi facă cel mai frumos tablou! Dacă nu…pauză. I se plătea oricât cerea. No problem! Frica i se trăgea din posibilitatea că n-o să reușească să-i impresioneze. Cei cu un limbaj simplist și marginal sunt capricioși. Uneori recunosc frumosul, alteori îl urăsc cu toată ființa. Cum să procedeze? Apoi s-a bucurat că poate câștiga bani mulți, uitând grijile. Deșteptarea nu e zadarnică, poate fi aducătoare de profit dacă există cerere fermă.

Obosit de drumuri impuse ajunsese să se plimbe într-o zi de vară, pierdut în jurul unui lac aproape artificial de la marginea orașului, căutând o adresă anume când primise apelul disperat. Adică fusese cândva natural dar s-a încercat transformarea într-un baraj hidroenergetic. Ecologiștii s-au opus și au avut, în cele din urmă, câștig de cauză. Ca de obicei, degeaba, răul fusese făcut de la început, inițiatic, grobian. Adică investițiile s-au sistat iar acumularea de apă rămăsese sterilă. Oarbă. Goală. Nici păsările nu mai cuibăreau pe acolo. Otrăviseră apa ca să distrugă vietățile, crezând că o să înceteze opunerile fățise. Nu obținuseră decât un rezultat nespectaculos și idiot, gloata, adică societatea civilă protestase revoltată mai acid. N-au înțeles că idioții interesați de parveniri și îmbogățiri spectaculoase, peste noapte, conduc, oricum au terminat totul în zonă, de or pleca cu buzele umflate or să caute alt habitat pe care să-l extermine, exploateze. Încă unul sau mai multe în plus. Nu-i interesau. Au câștigat adevărații pierzători. Normal. Viața. Rămași cu buza umflată, o victorie tristă, doar unii corporatiști rânjeau acoperiți de firme de avocatură considerând că vinovăția nu-i a lor, obținuseră și o derogare legiferată înainte de acțiunile murdare. Confruntare deprimantă. De atunci și-a impus să picteze imposibil afectiv un subiect perfect ecologic: cadavrele. Naturile cu adevărat moarte, nu cele închipuite și botezate așa fără vreun sens de critici constipați sau învechiți, nu mai fac rău nimănui.

– Să fiu? Dolescu nu-și răspundea explicit, ci era trist odată cu singurătatea purtată pe umeri. Era bărbat doar, suficient de naiv și vizibil ca un număr imprimat în cartea de telefoane. Accesibil oricui, căutat de puțină lume, găsit și format tocmai de cine n-avea chef niciodată ziua, noaptea ori în segmentele intermediare. Apelul tardiv dat de credința că cineva îl iubește și pe el dezinteresat. Cineva? Adică ele. Nu. Niciodată în ultimii ani. Ce ani? Decenii. Care decade? Viață! Care existență? Reîntrupare. Considera că mereu fusese un fir de nisip unic și ignorat, cauză din care ajunse să se refugieze cu tristețe în artă. Cei deștepți înțelegeau asta. Că roșul simbolizează negru, iar albastru gri. Măcar acolo să depășească condiția firului de nisip! Dolescu poate! Să nu fie doar o particulă ingrată! Ori nu, dar este dator să încerce. Adică să ajungă așa minuscul în ocean… ce ar mai pluti, înota, valsa, doar n-ar sta împietrit ca un idiot împlinit!

Avea o țintă, o adresă la care se cădea să ajungă: strada Vișinului numărul 26, colț cu strada Pelinului. În acel loc i-au fost solicitate serviciile de urgență. Și cum nu avea bani acceptase. Însă avea și cuvânt. Dacă a spus da, așa rămânea. Trebuia să ajungă într-o înfundătură de la marginea orașului. Destul de departe încât nu întrezărea finalitatea nicidecum, se întreba ironic dacă o să ajungă efectiv vreodată. Nu luase niciun taxi și regreta, târziu, tardiv, aiurit. Cu ce să-l fi plătit? Orice acțiune amânată nejustificat de mult devine inoportună în cele din urmă, altfel nu s-ar numi tânguire, ezitare, părere de rău. A spus da. Oricum.

– Să? întrebă Dolescu compulsiv, nervos că nu ajunsese încă la destinație.

După tristețe urmează sufocarea cu habitudini, întotdeauna. Mahmur diminețile. Cui îi păsa? Nimănui, cu adevărat. Paradigma specifică umanioarelor. Depresiile sunt depășite prin ritualuri sarcastice, prostești, orișicum inutile. Iubirea este înlocuită cu mângâierea pisicii, erosul fizic cu închinarea la icoane, gândirea cu acceptarea unor maxime penibile, sofisme ale unor ratați celebri mediatizați, liniștea privirii cu perdele de fum aruncate de parveniți și impostori serioși. Dar și invers. Mângâiem pisica obsedant, insinuând că suntem diferiți, discutăm numai despre sex arătând neconformismul și că nu vedem altceva în perspectivă, cităm din filme sau piese comerciale propunând cultura de masă fără a fi tocmai un scaun adaptat la mobilier. Astfel sunt preferați conformiștii, mediocrii, executanții în locul celor care au un fel de viziune a idealului, perfecțiunii, a lumii împinse spre altceva diferit de istorie. Mai bine rămânem evoluționiști și speriați de cel mai mare care poate ne înghite și bau-bau, murim, mai bine rămânem finiți decât să încercăm să trecem mai departe de condiția impusă și să progresăm spre mai mult și mai bine. Proștii autentici spun că progresul este ireal, intangibil, impalpabil, altfel cum și-ar dovedi adevărata imbecilitate și cum ar profita pe sema noastră? Nicicum. Desigur.

– Psssîhh… strănută mocnit, genul înfundat care anunța prăpădul. De două, maxim trei ori. Când ieșea din cameră la amiază. După ce se întreba de ce mai trăiește? Doar era și puțin alergic la polen și la tristețe, le traducea prin diferențele termice, mâhnire, jale interioară neîmpărtășită ori particule jucăușe, cine mai știe? Oricum nu-i plăceau depresiile, necazurile melancolice, chestiile superficiale și interesate material. Cine le suportă? Dădea din umeri ca un naiv, poate doar cei care le adoră și respiră nostalgic din prezent pentru trecut, ignorând ceea ce este în față. Viitorul e tare dacă nu-i deformat de impresiile meschine ale prezentului. Nu era cazul lui.

Elimina microbii! Când se supăra își dădea drumul minute bune strănutând și nu se mai oprea decât printr-o tuse seacă. Primele erau timide, urmau cele vulcanice și invazive cu exteriorul, expectora abundent până la o limită în care nu mai avea nimic de dăruit. Atunci se oprea lăcrimând și-și relua tabieturile. Din cauza lor nu-și permitea să fie trist. Era nasol. Un fel de mahmureală grețoasă. Dureri de cap, burtă, limbă sau invers: călcâie, ceafă, sentimente. Îi paralizau și mușchii faciali, grimasele mureau și adopta o fizionomie de broască țestoasă cu toate cele îndreptate în jos, leneș, pământul atrage nasul și buzele fără să conștientizăm. Nu se va mai enerva decât rareori. Așa-și promitea de fiecare dată și privea viitorul. Dar cum să uite în întregime trecutul? Imposibil. Doar nu era un sfânt!

Într-un a ajuns să caute un loc inedit în câmpul pustiu de la marginea urbei în ziua solstițiului de vară. Nu îl prea găsea. Sau în realitate n-avea chef să lucreze, indiferent la ciclul solar. Cine mai știe? La ce te gândești Dolescu? Cum să răspundă la asemenea întrebare? Dacă ar face publice ideile ar trezi cu siguranță compasiune, dacă nu revoltă sau scârbă profundă. Să leșine unii la propriu sau figurat, din cauza lui? Nu. Ar fi mai singur decât un sine aruncat la conservare, formolizat. Dacă ar conștientiza gândirea, ce își dorește cu adevărat poate că nu s-ar mai prețui defel și s-ar sinucide. Mai bine să lase în pace întrebarea fără sens. Ar căpăta un rost dacă ar fi pusă sub forma: la ce te gândești că ți se pare că gândești? Sau la ce gândești fără idee. Și când pici într-o groapă o faci fără să vrei. Cauți să înaintezi, dar dispari în hău. Astea da întrebări esențiale. De ele nu se poate desprinde nimeni. Mai bine să picteze decât să gândească.

Viață și moarte. De aceea ajunsese să picteze trupurile trecute în altă lume, zisă paralelă, abstractă, virtuală, necunoscută. Fiindcă citise undeva, dar uitase locul, că omul este un sac de memorii, nimic mai mult. Un cd neglijabil, deseori. Memoriile aparțin trecutului. Nimic în plus. Iar pământul ne iubește. Dar ne iubește necondiționat, aproape ne violează cu iubirea afișată. Adică ne atrage nespus. De n-ar exista gravitația, iubirea pământului ne-am dezmembra. Mâinile nu ni s-ar mai lipi de trup. Nu și alte părți semnificative în cazul bărbaților. Dar și al femeilor. Concluzia unor fizicieni. Deci. Aici intervenea sarcasmul personal: pământul ne omoară cu prea multă iubire. Ne contopește cu sine. Atunci nu este normal să prețuim trecutul trupesc? Ba da. Înainte. Hmmm… ori în urmă?! Cine știe. Oricum suntem iubiți și reprezintă totul, întregul, înfrângerea tristeții, a fricilor și temerilor. Vreți să vă pictez:? Răbdare!

Se opri trăznit, la figurat, doar nu era nicio furtună deasupra. Unele momente sunt făcute să îți rămână în minte pentru totdeauna. Te amăgesc și posedă veșnic și tu stai, te închini, stai, te crăcănezi ori explodezi, stai, mori, ce mai, nimic altecele. Cele fantastice, încărcate de simbol, de semnificații personale, de superstiții naive sau grave sau fără niciun sens. Rămăsese pe loc din drumul lui înspre o destinație cunoscută numai abstract, după nume. Cum să accepte munca de Sânzâiene? Tocmai când se deschid cerurile. Porțile altor dimensiuni. De ce n-a refuzat-o cu grație? Din ignoranță și neștiință. Uitase. Asta era. Din aiureală, amețit n-a ținut minte data, a evitat îndrăgostirea flash dezinteresată, înțelegerea aproapelui, multiversurile care nu-s schizofrenice. Păi, numai un idiot se angajează la o treabă tocmai în momentul nepotrivit, oamenii normali visează, huzuresc, împart sentimentele cu ceilalți, îngurgitează ceva, înghit chestii cu mirodenii, reciclează idei, etc. O să-și schimbe lumea potențială ca să ajungă în cea în care se odihnește. Privea cerul. Nu era același. Își schimba nuanțele. Mereu. Dar era indiferent la planurile lui. Nu-l băga în seamă. Totuși, Dolescu îndrăgea zenitul, orizontul, atmosfera, lumina, soarele și restul lucrurilor din depărtare. Sânzâienele-s chiar miraculoase și nebăgate în seamă …

Vișinului numărul 26. Nume plin de sentimente și senzații. O să ajungă și acolo. Probabil. Cândva. Proiecții pozitive, false prin condiționare. Altfel n-ar fi dat curs invitației.

– Hapciuuu… și-a dat drumul urlând de câteva ori nearticulat parcă, explozia plămânilor și a stomacului fără nicio reținere, mijind rușinat și cercetând în jur, ușurat că nu era nimeni în preajmă. Nările șterse tacticos, profund, fremătau obosite de chinul la care s-au supus singure.

Cireșele amare, sălbatice îi stimulau memoria. Roșii. Ca buburuzele. Dar mai mari. Fructul în care identifica toate gusturile: dulce, amar, acru și chiar sărat. Dar mai ales chinul, lupta cu gravitația, teama de moarte în clipele în care se cățăra în copaci pe ramuri tot mai subțiri pentru a le găsi în cât mai multe nuanțe închise sau deschise în funcție de care saliva îi dansa în gură și zâmbea descătușat. Reușise de fiecare dată să scape, să nu se îngrămădească înspre țărână și să profite de aroma niciodată aceeași. Ce este departe și greu de ajuns este iluzoriu mai bun. Ajungea în vârf și se bălăngănea la orice adiere odată cu crengile. Se ruga vântului să tacă o clipă strângând în brațe arcuri nărăvașe. Liniște. Voia doar o șansă să apuce a coborî. Se apropiau de finețea abundentă a vișinelor, dar aveau un surplus. Mirare. Nu găsise două senzații identice. Ca și copilăria plină de libertate. Libertatea de a te învârti în același cerc, familie, cușcă, școală, areal, oraș, zonă, țară, perimetru. Cui îi mai păsa? Dacă exista frumusețe, orice altceva devenea nesemnificativ pentru Dolescu. Picătura chinezească o pervertea într-un fruct colorat atât de strident încât orice altceva devenea amorf cu toate rezonanțele insistente. Din acele zile iubise culorile vii, inegalabile ale cireșelor amare.

Dezorientat realiză că încurcase drumul pășind tăcut, dar cu gândurile în altă parte, rătăcindu-se deși nu era cazul. Se așezase pe o bornă de măsură a șoselei, umbrită de un nuc și se întreba dacă să meargă azi, acolo, ori să încerce mâine. În loc să ajungă la adresă se rotise în cerc inconștient și ajunsese la o extremă opusă față de destinație. Prostia, neatenția, memoriile se plătesc cu eforturi în plus. N-avea chef de chin și jale, doar era un babalâc.

– Câh … Lumina reprezintă aerul. Cerul, insinuările interiorizate. Restul rămân nesemnificative pentru artist. Dolescu se deplasa destul de greoi printre ierburile înalte și bălăriile limitrofe ale urbei. Sunt simboluri la care niciunul nu renunță niciodată, deși puțini se prind de lucrul respectiv. Puțin îi păsa. Oftă îndurerat de superficialitatea umanioarelor. Dacă n-ai ochi să vezi infinitul, rămâi la margine mereu și țopăi cu naivitate pe-acolo, redundant. Nu îi judeca, însă îl ardea la buzunare să fie puțin empatici. Degeaba. Desigur. Pășea mecanic mai departe. Inerțial. Vă dați seama că inerția este la fel de puternică ca și gravitația. Însă nu sunt puse în același taler. Gravitația strălucește. Inerția-i ascunsă, fluentă, palpabilă, mată, incoloră.

Unde mă aflu? S-a întrebat la un moment dat plictisit să ajungă unde n-avea deloc chef să fie. Mai bine în beciul personal unde își depozita averea. Butoaiele cu vin roșu sau alb. Otelă, un soi care numai în România există. Ce n-are nevoie de chimicale, nici anti mană, putregai, rugină, nimic, rezistă singur în unicul loc pe care-l suportă din lume. Francezii fac spume la gură din cauza viței de vie imune și fac presiuni în comunitate să fie distrusă total din țară. Restul sunt indiferenți. Acolo se regăsea odată cu Maramureșul istoric, Sălajul autentic și Năsăudul exuberant. Beciul era un loc întunecat în care și paharul î1 umplea orbecăind, n-avea nicio sursă de lumină, asculta vinul și-i cunoștea după sunet cântecul curgerea, vărsarea, plinătatea. Știa când să închidă cepul așa cum cunoștea culorile posibile. Puținele bucurii rămase pe care le păstrase chiar de ajunsese un bătrân pictor cu tabieturi.

Stătea la margine de șosea și își scutura colbul de pe pantaloni, curăța pensulele neutilizate, șevaletul deshidratat care mai trosnea când îl lustruia cu bucata de piele de căprioară pe care o păstra în mod special prin rucsac, vrând să nu lase urme defel pe pătratul de lemn pe care îl întrebuința rar. Iubirea. Iubea. Nu era în stare să folosească timpul trecut. Își lovea genunchii cu palmele acolo, stând la marginea drumului ezitant, sperând să găsească un motiv de întoarcere. Dar îl atrăgea câștigul. Nu ieșea praful din textură. Nu rătăcise destul. Când ajunge omul la un punct final care nu-i trecerea dincolo? Rareori. Nu există așa ceva decât pentru amorfi și limitați, handicapați sentimental ce se iluzionează degeaba. Iubirea înseamnă un prezent-perpetuu, în primul rând cedare, spus în cuvinte simple: renunțare la sine pentru ea. Clacase total în fața ei. Până când moartea îi va despărți. Hotărâse că murise. Cine altcineva decât ea? Mai bine el! Și așa avea o înclinație groaznică spre autocompătimire, tragism, desconsiderare. Așa că rămăsese să trăiască precum un pictor mort, singuratic, neînțeles. Nu mai căuta explicații, consecințe, fragmente justificative. Picta muribund, deseori comun și dezinteresat. Oricum o iubea cu sau fără știință. Pe cea cu care se căsătorise. Nu amintiri fragile și uitate total. Și picta nu fiindcă altceva nu știa să facă. Ci pentru că asta îi plăcea. Să-și exteriorizeze iubirea. Fiecare tablou era dedicat mutual veșniciei. Universurilor suprapuse total, nu alegerilor multiple, altor femei. Ca să le facă în ciudă scepticilor, necredincioșilor, pragmaticilor, impostorilor. Simțea că devine un fel de târfă dedicată muncii, luminii, iubirii. Fără efecte. Iubirea înseamnă aservire fără răsplată, restul sunt sechele inutile inventariate de contabili, ori neînțelese de filosofi fanarioți, anacronici adică. Rămăsese fericit și unic în singurătatea personală. Dacă iubești chiar că nu mai ai nevoie de nimeni în plus!

– Te interesează? întreba în tinerețea târzie, timid, unii care se mai opreau să observe schițele, picturile, compozițiile din parc, centru, ori din pădurile de lângă stațiunile montane și nu dispăreau imediat. Vadul umple contul. Până când a început să fie amendat de poliția locală. Cotidian. Călca spațiul verde. N-avea voie să strice iarba, doar nu se pișa acolo. Unde să picteze? Pe acoperișuri, probabil. Ajunsese insolvabil. Nu mai era în stare să-și plătească taxele. Ciudat. Artistul de succes este cel care își plătește cu nonșalanță dările la stat și urinează în locuri nefirești. Imposibilitate. Absurdul are comportamentul comun și invers. Simțea că-i neputincios în fiece privințe.

– Nuuuuu… i se răspundea. De parcă le-ar fi arătat prohabul deschis și eliberat de textile. Nu arătase nimic sexual dar reacții de genul respectiv căpăta. Pictura era desconsiderată, desacralizată, investiție inutilă, nereciclabilă. Natura-i mai bună într-o societate săracă spiritual.

Și acum primise în urmă cu o zi un telefon de la un individ cam agramat, vorbea prost și dezarticulat, să îi facă un tablou mare, mare, mamei, unei femei, ceva de genul ăsta, nu înțelesese prea bine, muzica de petrecere îi urla în urechi și câteva tânguieli întrerupeau logica celuilalt. Strada Vișinului. N-avusese încredere, credea că este o farsă și adresa i se părea la marginea pământului. Dar i-a trimis banii în cont, confirmați prin sms, voise să-l refuze de la început și-i spusese un preț piperat. Se mințea că o să fie refuzat. Dacă ar fi plusat? Vorba este vorbă, cuvântul cuvânt. Stătea acolo la margine de drum nemulțumit și revoltat. Banii îi avea, dacă le-ar da o țeapă? Imposibil. Cuvântu-i cuvânt, doar nu-i vorbă în vânt. Revolta îi venea din ideea că oamenii nu se pricep la artă! o lacună ce devenea un mesaj elementar, fundamental de care se agăța cu mai mult sau mai puțin temei. Și prin revoltă ajunsese artist, restul rămâneau în locul unui public materialist, ignorant în legătură cu formele inedite. Iar proștii se așteaptă la fidelitate. Femeia trebuia să fie redată corect, atât de mult încât să fie recunoscută de oricine. Dacă nu o să reușească? Parcă ar fi în cireșul sălbatic. O să-i facă de petrecanie. Era un artist, nu fotograf. Este drept, cam mediocru, într-o școală nordică, maramureșeană, despre care vorbeau numai oamenii locului. Peisajele de acolo întreceau orice tablou, însă nu accepta asta, era musai să le reinterpreteze cu tehnica de cuțit. Cel puțin la început. Și-a vândut opera pe nimic, umilindu-se în fața diferiților funcționari, politicieni, judecători, medici, avocați, profesii cu oareceva bani. Însă zgârciți, nu apreciau pictura, și-i cumpărau pânzele după îndelungi amânări și negocieri. Tot ceda din preț. N-aveau valoare. Dacă realitatea este mai bună și nu-i atât de rece coloristic și nici tăiată prin linii frânte!

Zilnic bătea instant la ușile îndoliate ori urmărea capelele în care erau aduși morții proaspeți, dorind să-i imortalizeze contra unei sume cu adevărat modice din punctul personal de vedere. Și așa nu avea modele bune de pastelat. N-avea bani, faimă, firmă, era limitat în această privință. Cine să-i pozeze în lumea inculturală în care trăiau? Arta era inițiatic, inconștient și rațional o nonvaloare, ceva disprețuit. Cei mai mari fraieri erau artiștii, scriitorii, muzicienii. Și el se situa pe undeva pe acolo. Tragic, însă nu renunța nici în ruptul capului. Acum se regăsea într-o zi eveniment, primise o comandă fermă.

– Îmi cer scuze. Îmi dați voie să-l pictez! Îl vând ieftin. Întreba la început cu sfială, neîncrezător căutând afaceri reciproc avantajoase. Să nu supere. Apoi a realizat că supărările sunt conjuncturale și interpretative, depinzând de starea de spirit. De ce să fie timid. Mai bine hotărât.

– Nu! Pleacă, îi răspundea ființa disperată. Orice trist lovit la început de unele evenimente este disperat, câteva zile, până se împacă cu starea, apoi empatizează cu supărarea și o acceptă ca o stare firească.

– … nu renunța imediat. Știa că la greu un om trebuie să fie ajutat, sprijinit, dar mai ales era deschis și putea să profite de slăbiciunea, de împăcarea cu sine. Când ești demoralizat și nu ai multe pretenții de la exterior, îți accepți propria stare fără să-i ruinezi pe alții ești de-o naivitate fabuloasă. Așa au fost exterminate o grămadă de populații native de către umanioare cu deviații sexuale.

Vișinului ca stradă! Ce administrație ar pune unei alei nume de fruct? Numai una habarnistă, superficială, indiferentă, idioată, cretină, credulă, naivă, etc. Adică o adresă care îți trezește reflexe gustative sau curative. Duale. Ori, ori. Aveți vișine, nu vă mai trebuie asfalt! Un mesaj subliminal de genul respectiv ignorabil și detestabil, simultan. Venera vișinele, din acea cauză era revoltat, și înțelegea cu mâhnire că n-o să găsească ceva dezirabil acolo. Dimpotrivă.

Hmmm…. Dolescu, un pictor profesionist dar cam bătrân și ignorat se fofila prin partea extremă a centrului orașului fiind într-un fel de dilemă. Mare. Cum să facă bani pentru propria înmormântare? În realitate nu-l interesa cortegiul, numai să nu ajungă la cheremul statului, a ajutoarelor sociale. Însă, huzurul intangibil îi făcea cu ochiul, mai avea chef să se distreze. Viața o trăise ca un individ ce-și repeta în fiecare clipă „mă piș pe ceilalți”, doar subsemnatul contează, însă, în unele momente depresive, când intuia trecerea în dimensiune necunoscută avea impresia că o să primească un răspuns de reciprocitate, așa că îi era frică de crematoriu, gropi ascunse, indiferente, putreziciuni printre câini vagabonzi și flămânzi, gunoaie, neamuri îndepărtate, ostile, birocrați interesați de cum să fure și ei ceva pe lângă acțiunea caritabilă pe care se prefăceau că o reprezintă. Sătul de sărăcie, nu realiză că se îndrăgostise de el și n-avea de gând să-l părăsească. Până la urmă gândi și că superficialitatea are propriile limite. Măcar ultima fază să o predetermine, anticipeze, îngrijească, să se deruleze bine ca într-un film american penibil în care se iubesc pasional, la sfârșit, sau trăiesc mai departe cu ajutorul corporațiilor dezinteresate și învinse de câțiva indivizi. Cum să adopte ideea nud, mi-se-fâlfâie pe undeva, cândva, de ce nu, da? Trupul neînsuflețit să-i fie îngrijit, îmbălsămat, mângâiat. De ce nu? Știa că nu mai avea mult de trăit. Tremura tot când nu avea bani pentru alcool. Să amestece mai abitir culorile, înduioșeze formele, experimenteze sentimentele neconștientizate, definească acțiunile greu auzite.

Ajuns acolo, la destinația pentru care fusese plătit deja îi era frică să nu fie omorât dacă nu atingea criteriile normalității. Cum să explice că un tablou nu este o poză unor oameni mai puțin inteligenți? N-avea cum în lumea instantaneelor penibile.

– Mă sinucid! Mâine. Cu siguranță! Ce-și doresc bărbații? se întreba Dolescu dându-și ochii peste cap și zâmbind vulgar când era pleaznă. Adică zilnic. Bărbații! Sinucidere ori harem variabil. Cine are, are, cine n-are, n-are. Forme noi, diferite. Rostea printre diftongi și se asculta vorbind grav și cu seriozitate. Oricum, nu-l auzea nimeni. Nici măcar ecoul. În fiecare clipă, zi, noapte, nu-i răspundea. Era alergic la pisici, câini, tricotaje sau bârfe inutile. Mâine. Cioranesc, aștepta numai o grație cu zeci de ani mai tânără să se umilească, aplatizeze în fața ei, ignorând că ajunsese o bătaie de joc firească. Doar era artist! Apoi ațipea în diferite ipostaze. Cu capul pe o masă. Lângă o canapea pe care nu era în stare să o escaladeze. Pe granit ori întins printre imitații ieftine. Își imagina o femeie îndrăgostită. Sau interesată. Ori prefăcută că-l venerează. Nu-i păsa. Avea răbdare. Nu mai avea nici răbdare. Mâine. Util. Sinucidere.

Avea de lucru. Era în era postindustrială în care se bucura că găsise o slujbă, fie și temporară, pe o stradă de fructe, rău famată, într-adevăr, unde viețuiau doar infractori și un grup consistent de minoritari puși pe jaf și hoție, dar pentru bani un individ disperat riscă orice. Era disperat, recunoștea măcar starea respectivă.

Picta zilnic cu aviditate. Acuarele, tempera, ulei, graffiti, cărbune, mixturi. Își expunea tablourile în orice galerie posibilă și imposibilă. Protejată ori stradală. Unele aveau succes. Altele, nu. Cele mai mohorâte, reci, triste. Oricum, nu se cumpărau. Oamenii le priveau cu respect și își strângeau banii pentru mâncare, relaxare, mașinării. Nesimțiții nici măcar nu le dădeau binețe. Erau plini de șhaorme în buzunare, portofele și chiloți. Arta nu avea relevanță pentru cei care se închinau la maioneze. Mulți maionezați trăiau. Treaba lor.

– Da, da! Își răspundea în barbă. Ca orice artist care se respectă avea o barbă căruntă, aproape ninsă, nu galbenă, albă, doar așa strălucește soarele, pe care și-o mângâia cu mândrie. Cum să urineze pe propriul păr? Aiurea. Îmbătrânise. Era clar. Doar bătrânii reajung să se autoflageleze, cine să-i mai bage în seamă? Însă sunt sensibili. Mai tactili decât o mimoză. Poți să le modifici comportamentul cu o privire, respirație, abandon fățiș, nu-i necesar să-i atingi într-o formă sau alta!

Dolescu își cam ratase viața. Căsătorit, despărțit, abandonat, dezmoștenit ori sărăcit de alcool și grămada de iluzii că-i în stare să producă un gen de artă inedită pentru care era necesar să se sacrifice. Se va îmbogăți de pe urma tablourilor într-un viitor habotnic, impredictibil. Sau de timiditate și eșecuri nu o să realizeze mare lucru, firesc. Acuarelele și pastelele preferate purtau nuanțele reci pe care le resimțea în suflet. Apoi gândi că este cazul să se redefinească.

Din clipa în care te naști te îndrepți spre propria moarte. O chestie provenită din înțelepciunea veche. Dar dacă din cauza banilor riști să fii ucis? Și îți dorești asta. Adică nu să ajungi subiect necrologic, ci să câștigi mulți arginți. Ce-ai alege? Mincinoșii ar spune cu prudență disimulată viața. Și s-ar comporta invers, aruncându-se în prăpastie pentru iluzii, că ar supraviețui cumva și s-ar folosi de ei. Obezitatea idioată primează. Cei sinceri ar alege banii dar ar ezita mult să meargă mai departe, mai bine să crape de foame, deci tot indecizia predomină împreunată cu un alt gen de naivitate insurmontabilă. Prostia este în floare. Cum să îți îndeplinești misiunea cu care ai fost hărăzit și să nu mori? Nicicum. Deci frica de moarte este o poveste, o invenție, o problemă falsificabilă fiindcă este civilizatorică. Omul se naște fără această temere care devine o problemă culturală mediocră, copiii sunt curajoși, ignoranți. Deci, o să meargă mai departe cu toate că nu știe dacă o să revină viu din mediu respectiv ostil și periculos!

– Îmi dați voie să-l pictez pe domnul X, doamna Y? întreba când era vesel și plin de speranțe. Avea o fire sensibilă.

– Nu!

Primise acel telefon anonim. Era solicitat de un țigan să-i picteze o rudă, cineva apropiat. Recunoscuse intonațiile reduse de limbaj și un fel de convorbire ciudată pe care respectivul o purta în paralel cu altcineva din jur. Conștientiza că avea prejudecăți. Și-i era frică să nu se facă de râs, adică îi era teamă că o să dezamăgească, nu o să se ridice la nivelul așteptărilor familiei respective. Numeroase. Auzise și țipete de copii, vociferări răgușite ale unor bătrâni, înalte ale altora care i se părea că nu erau de acord cu o asemenea inițiativă. Dacă îi va picta buzele cadavrului prea cald, ori de o să-i schimonosească chipul? Nu o să se răzbune pe el? Că-și bate joc? Că trișează? N-avea cum să anticipeze.

– …

în afară de hohote obținea multe uși închise cu furie.

– Cioc, cioc… repeta bătaia după ce fuma o țigară, trăgea două, trei guri din plosca cromată ascunsă în haină. Cum să renunțe din prima? Poate discută în familie și se răzgândesc. Le-ar părea rău dacă n-ar insista și l-ar pierde. Se vedea de la o poștă că e pictor, avea șevaletul cu el și rucsacul cu instrumente.

Oamenii nu se pricep la artă! o idee devenită revelatorie. Chiar îi întorceau spatele.

În afară de sensibilitate era și rutinat. Cotidian avea aceleași tabieturi. Cronica de decese din ziarele tipărite sau on line, votca de dimineață, țuica să stingă chestiile consumatoriste, ouăle moi cu puțină pâine albă, altceva nu putea înghiți. Vomita instant alte soiuri de mâncare. Își setase corpul ca un alcoolic învenerat doar pe alcool și culori întinse pe pânză sau hârtie tratată. N-avea alte griji. Se sacrifica total.

– Îmi dați voie? Îl pictez frumos. Ca și cum ar fi în viață! Să fie o amintire deosebită. Iarna, toamna, primăvara. În anotimpul cald lua pauză. N-avea chef de putreziciune. Să simtă carnea înrobită de bacterii și urât mirositoare. Chiar de era ținut în coșciug ventilat și răcit, tot avea impresia că pute respectivul, respectiva. Nu era în stare să picteze. Îi tremura mâna. Apa. Uleiul. Cărbunele. Le abstractiza atât de mult încât prost să fii, tot îți dădeai seama că sunt portrete făcute pe fugă. Șevaletul. Făcea în chiloți de spaimă. Îi era frică de moarte. Cine o să-l imortalizeze atunci? Când și-a deschis afacerea avusese impresia că o să fie urmat de toți confrații. Și încercase să o păstreze cât mai secretă. Dar nu. Nimeni nu-l imita. Bucuros că era unicul, dar îngrijorat că ajunge și el pe acolo și n-avea discipoli.

în afară de hohote obținea îmbrânceli. Uneori.

Ajunse să adopte strategia comis-voiajorilor, dimineața devreme, când nu era băut. Uneori bătea străzile în funcție de anunțurile mortuare și după-amiezele, când se trezea. Căuta din casă în casă să își vândă operele neîncepute. Eșuase cu natura moartă și portretele, restul fabulațiilor individuale sau externe conducând la eșecuri de proporții și mai mari. Pictase la indicațiile primite și rezultatul fusese absolut, chin degeaba și cheltuieli nepermise pentru culori. Așa că hotărâse să intre pe o nișă. Să picteze cadavrele proaspete. Oamenii sunt cei mai sensibili în acele clipe în care își pierd apropiații. Sau se prefac că suferă! Devenea bogat, avut, i se întrezărea construcția criptei personale aurite.

– Îmi dați voie să pictez decedatul?! Uneori nici nu reținea numele cadavrului. Și vorbea nehotărât, fabulând cu ochii împăienjeniți de abstinență ori abundențe, trezire în diminețile improprii creației ori nesomn. Cine naiba mai reține numele unui mort? Filologii. Criticii. Frustrații ignorați de comunitate. Restul sunt indiferenți. Așa că, își spunea, de ce să se chinuie să memoreze nume proprii degeaba. Cine e disperat acceptă orice, restul găsesc pretexte de refuz și amânare.

– Nu.

– Dispari.

– Vă rog, lăsați-mă în suferința mea. Adică cu banii căpătați. Nu voi să-i împart! Era un subterfugiu penibil nerostit. Nu răscoliți morții! Fie bărbat, dar mai ales femeie. Ultima idee era definitorie și explicită. I se trânteau negările hotărâte, barierele în nas. Nu se lamenta ca o pasăre închisă într-un dulap. Accepta. Și bătea din nou la ușă. Una veche, alta nouă. Oamenii și mor. Propunând tranzacția: vă pictez decedatul, contra-cost! Doriți? Nu-i așa că este extraordinar! Stimula achiziția, dacă întrezărea ezitarea refuzului! Sau se umilea în zilele în care din disperare rămânea gol, nud, fără bani pentru evitarea sevrajelor nedorite.

– Îmi dați voie? Întrebă într-o zi o nană comună, supraponderală, plină de sine și cu o privire de reptilă satisfăcută. Reușise. Roșcovană. Roșie. Nu vizualiză prea bine fiindcă adoptase masca unui artist umil. Decadent. O servitute molipsitoare, empatică. Scăpase de unul. Ea nu îi permitea să îl picteze. Tot reducea din prețul cerut pentru tablou. Era privit cu superioritate și i se răspundea că nu! Făcea prea mult.

Redimensionare. Mesajul era vinovat. L-a schimbat într-o zi din anii trecuți și l-a păstrat:

– Îmi dați voie să-l imortalizez pe răposatul, o fac ieftin, cel mai lesne din piață, accept și plata în rate! N-o să vă pară rău!

Uneori avea succes. Așa, de câteva ori într-un an. Nu prea des. Abia îi ajungeau banii de chirie și de pâine. Țuica era hrana lui. Intra sfios și după un ritual al negocierilor. Dimensiunile pânzei, dacă doresc să înrămeze tabloul, expresia dorită. Și începea lucrul. Stătea ziua, noaptea, ziua până termina lucrul.

Frumosul. Avea de gând să-l picteze. Indiferent de paletar, cald sau rece. Dar cum să pictezi frumosul? Vă dați seama că ar fi un fel de impietate! O blasfemie. Un Dumnezeu al imaginii inimaginabil. Frumosul nu poate fi imitat, redat, simulat, niciodată. Fiindcă este subiectiv. Individual. Particular. Umanizat de fiecare. Unora le plac morții, dar majoritatea detestă ideea din cauza primară a frivolității. Numai filosofii se amăgesc că sunt în stare să discute despre estetică și despre creație. Restul dezertează fiind convinși că este neserios, habitudinal și întâmplător, o cale de trecere înspre lumea de dincolo de care le este cu adevărat frică. Iar când ți-e teamă de ceva transpiri fiziologic. Cei care sunt prea plini de ei înșiși își pudrează excesele. Orice poză este un clișeu! Dacă nu este fardată. Închinarea la clișee este insuportabilă. Unii sunt curajoși când identifică o piesă de artă pe care o acceptă ca fiind frumoasă din disperare și sentimentul propriei dispariții. De fapt sunt paranoici. Detestând lumea cadaverică, neagă total posibilitatea lipsei frumosului și a frumuseții și se complac în situația găsirii indescifrabilului. Arată cu degetul, conceptual îndeosebi, acesta este frumusețea! Își belesc ochii și respirația, altceva nu mai au, și se hlizesc satisfăcuți că au găsit acul în fârcitură, tatuându-se în plus ca fiind înțelepți. Cum să-și accepte moartea? Tam-nesam. Detestă, neagă, incriminează procesul. Mai bine să-i prostească pe ceilalți că au găsit un fel de nemurire, adică un lucru frumos în sine. Din această cauză, Dolescu avea de gând să picteze numai morții. Care sunt sinceri și acceptă că frumosul e pur și simplu o abstracție, în restul criticilor nu mai avea încredere. Frumosul aparține respirației individuale, nu celei universale. Frumosul este o stare de spirit, nu un obiect, cuvânt, operă de artă. Frumosul este singur, nu plin de falsă venerare.

– Cioc. Cioc… Îmi dați voie să-l imortalizez ieftin … ?

– Măăă… i-a răspuns un bărbat tuciuriu. Dolescu tresărise. Cu burtă și o privire goală. Deși era băut simțise aburii alcoolului celuilalt și încruntarea, ura respectivului i-a trezit un sentiment de nesiguranță personală accentuat.

– Mă scuzați. Plec. Instinctul îi spunea că era cel mai indicat să dispară.

– Stai, măăă… și a fost prins de umărul stâng și tras pe spate. A văzut cum își protejează pumnul cu o rozetă de metal. L-a trântit luându-l prin surprindere pe spate. Șevaletul se rupsese pe o latură. Căderea îi era amortizată de trusă. Degeaba.

– Știi unde trăiești? În România. Aici numai cei care se lamentează au succes dacă o fac în gașcă. Și cocoșații. Lingăii celor care se plâng continuu. Ce vrei să schimbi? Reînvierea morților? Îți arăt eu…

– …

Plecase năclăit. Puțin. Dar i-au trecut toate după ce-și suflase cu năduf nasul. Când ești obosit, deprimat, trist, dărâmat, este suficient să te cureți de chestiile inutile, în surplus din organism. Să-ți ștergi nasul este cel mai înălțător proces. Toate porcăriile sangvine și prăfuite ies și rămâi curat. Mai ales dacă te afli în prag de sărbătoare. N-are sens să ți-o strici cu polițaii. Avea un mănunchi de cuțitașe în traistă. L-ar fi tranșat într-un minut. Anatomia este mai simplă decât la animale. N-avea sens. Să dea cu subsemnatul? Mai bine renunțase și-și cărase lucrurile, amintirile, ambițiile, visele în altă parte. Îl lăsase pe impotentul ăla cu rozetă să se radă, poate așa-și creștea stima de sine. Prin obrajii similari cu bucile, că pe gură nu era în stare să elimine altceva. Nimicul îți dă starea simultană cu care te armonizezi, prostului îi dă simplitatea credulă, fudulului lauda frustrantă, idiotului stima de sine mult prea exagerată. Cretinul anterior fusese un nătâng penibil și invidios. De ce se apucase de pictat? Se întreba oprindu-se din mers din când în când? Ca să le demonstreze părinților că nu au vorbit greșit, sau să-și dovedească că le prețuiește memoria. Când fusese mic pictase un tablou tembel, naiv, în podul casei. O săptămână urcase zilnic pe scara de lemn lungă și instabilă pe care numai el putea să pășească, câteva kilograme în plus ar fi distrus-o, și rămânea câteva ore bune simulând desenul, amestecând culorile, pregătindu-și pânza etc. Intrigați l-au somat după mai multe zile să le arate ce face acolo. A ezitat să le prezinte preocupările, rușinat, timorat, intimidat de parcă ar fi făcut o porcărie. Și în loc de batjocură a primit laude. În realitate era obișnuit cu bătaia de joc la adresa lui din partea tatălui. Și mama îi ținea isonul. Îl iubea pe el, nu pe el. Adică își iubea soțul mai mult decât orice, iar ceea ce spunea devenea lege. Așa că a rămas surprins că a fost lăudat de părinți. Nu i-a ieșit din cap acele laude. Nici măcar bătrân. O să le dovedească reușita în ale picturii. Fie și cadaverice!

Se grăbea rătăcit și încurcat să ajungă pe strada Vișinului numărul 26. Încerca să uite eșecurile anterioare. Nu trebuia să cedeze niciodată. Omul are o viață cu care își face de cap. Încerca să fie pe stăpân pe sine. Dar își reamintea eșecurile! Nu era în stare să le uite.

– Îmi dați voie să-l pictez pe regretatul… îți dregea vocea. Nu avea memoria numelor. Le-a uitat după câteva minute de plictis și așteptare în fața porții. Deși citise anunțul cu puțin timp înainte, uitase instant apelativele. Nici nu vă dați seama c-a murit! Îi venea să-i spună Giorgel, Gabriel, Florinel, orice nume propriu cu care era familiarizat dar conștientiza că era într-un fel de culpă, eroare, inadecvare.

– Rămâneți cu o amintire inedită, trainică pentru totdeauna. Zâmbea nefiresc, cu timiditate, timorat de greșelile anterioare și-și tot muta centrul de greutate de pe un călcâi pe celălalt. Meseriile au prețul lor! În fiecare zi i se părea că pensulele îl vâră înăuntru, în țărână, le-ar dărui toată viața, deveneau tot mai grele, dar n-ar renunța niciodată la visul perfect. Un tablou imemorabil. Venerat. Dorit de muzee. Criticat, fascinant, recomentat. Pentru atâta lucru merita să trăiască. Pentru o clipă a recunoștinței. Sacrificiul personal n-ar fi în van. Lupta cu pasiunea. Lupta cu iluziile. Un război echitabil. Primești atât cât dăruiești. Voia să înfrumusețeze lumea. Himera proprie care merita orice sacrificiu.

– Bluf! Ușa trântită în nas. Cu isterie. Deznădejdii. Oamenii cât de cât adevărați, ce-și prețuiau antecedenții cu nume inutile, inodore, incolore îi apărau cu negare dacă memoria le era stimulată în vreun fel, uitarea este cel mai bun remediu împotriva vieții actualizate. Uiți întâmplările nefericite și este suficient să reziști mai departe. Cui îi place să fie nostalgic? Nimănui în afara naivilor imaturi, fără experiență, ori credulii netrecuți prin viață. Nu întâlnise persoane iubitoare decât o singură dată. Ce întâmplare…

De obicei o lua de la capăt însingurat, refuzat, detestat. Căuta un mâine, mereu este un mâine potențat de posibilități neprevăzute, deschizător de drumuri, de cele vechi era plictisit. Când ar fi fost binevenit în lumea picturii atemporalizate. Avea și un simț cinic dezvoltat. Ce cretini ar accepta să le imortalizeze morții? Doar cei care nu acceptă realitatea de moment. În realitate foarte puțini. Nesemnificativi. Oamenii mor din cauza urii celorlalți, a indiferenței, a neiubirii. Sau din accident. Totuși, cei mai mulți se duc dincolo în pace, împăcați cu singurătatea deplină, altfel ar mai respira. Îi căuta pe naivi, pe adevărații tăntălăi încremeniți în nemișcare ce ar da mult pentru o mașină a timpului, reîntoarcere, reamintire. Tot foarte puțini!

Obosise. Uneori obosea, fie bătea trotuarul, fie zăcea în pat, cu temei sau fără motiv conștient. Ca și îndrăgostirea. Îți place de cineva, păi, poate fi și moartă, tot surâzi și speri că o să aibă ochi și pentru tine la un moment dat! Speranța. Iluziile. El renunțase total la promisiuni și promitea să vândă trecutul, pur, simplu, doritorilor. Deși trăiesc numai acolo, îi întorc spatele când nu mai pot profita de el. Ciudată făptură omul. Iubește speranța detestând prezentul. Urăște prezentul venerând trecutul. Și paradoxul final: iubește speranța venerând trecutul. Nu știe ceea ce vrea în cele din urmă. Dar nu-și dă seama că se contrazice, își dă cu stângul în dreptul și se miră că doare, îi trist. „Cine vrea să îi pictez ruda, cunoștința decedată! Accept comenzile și anticipat!”

Când era sfârșit, cu energiile epuizate Dolescu se punea să își facă planuri, proiecții, reconsiderări în legătură cu acțiunile de urmărit sau de urmat, strategii care să-l îmbogățească. Surmena tacticos canapeaua din bucătărie. Dacă nemișcarea îl silea să se întindă, mintea îi rămânea activă și se distra pe seama trupului leneș. Nu mai picta că nu era în stare. Nu-și mai ruja modele dacă era lăsat să le surprindă într-un tablou. Devenea un fel de filosof. Iubirea. Își imagina iubirea prin cuvinte lăsând culorile deoparte. Și-și pregătea cocteilul revigorant. Un vin de masă în care pasira un ardei iute roșu sau verde. Dar proaspăt, neapărat proaspăt. Amestecul devenea păstos și îi trezea simțuri inedite de fiecare dată. Nimeni nu mai băuse așa ceva! Își spunea zâmbitor când nu se îneca, plângea, strâmba, agita din cauza iuțimii. Măcar cunoscuții, conștientizând că nu cunoaște comportamentul gastronomic al tuturor culturilor. Plictisit de gusturile comune. Așa era și cu arta. Să picteze iubirea. Dar nu la fel ca ceilalți, diferit. Măcar cu o nuanță, să facă un lucru nou. Că era obosit și plictisit de lamentări, de istorie, de stiluri diferite care nu spun nimic. Arta nu înseamnă repetiție decât pentru impostori, creatorii care țin seama de modă ce or să dispară precum digestia băuturii lui. Imprevizibil, dar anticipat. Este musai să aducă ceva nou. Musai.

A ajuns în locul rău famat, în care nu avea chef nicidecum să ajungă dar sugestionat de recompensă se învârti de câteva ori prin zonă până când își luă în cele din urmă inima în dinți și intră. Pe strada Vișinului. 26. Și nu mai putea da înapoi. O casă imensă, mare, plină de praf, neaerisită, stătută. În interior. Aerul îi rămăsese ca un pâlc clocit în gât, sau frica de a nu ieși întreg de acolo. Nu înțelegea.

Țopăind înspăimântat de pe un picior pe altul se luminase. Era vremea să se elibereze de temeri. Realiză că prostia este urâtă, urâțește omul, orice individ devine hidos și mai sec decât o piatră plină de nervuri brăzdate de apă. Sclipirile din ochi sunt nu fade, e un clișeu, lipsesc bucuriile, pupilele nu se dilată în prezența frumosului, frumuseții artistice, postumane. Numai proștii consideră că sunt frumoase exclusiv făpturile ori lucrurile cu care-i pot manipula pe ceilalți, și ignoră estetica, arta în întregime. Așa că totu-i devenea simplu. Ca să scape întreg de acolo era suficient să picteze persoana cu o doză de inteligență, oarecare. Chiar de era de un pragmatism nemuritor, n-avea importanță, reinterpreta simbolic prostia și trăia… singura soluție ca să își continue drumul mai departe!

A scăpat în cele din urmă de pe strada Vișinului cu buzunarele pline. Din mediul respectiv pe care cu prejudecăți l-a considerat infect și amenințător. Avusese dreptate cu toate. Numai cu o idee nu. Esențială. Aia că o să pățească ceva acolo. Familia de rommi l-au primit cu o anumită reținere și l-au lăsat să rămână până dimineața în preajma cadavrului. A mamei lor, Tinica Ciilica.. ceva de genul ăsta. Îl întrebau dacă avea nevoie de ceva? Mâncare. Apă. Băutură. Îi refuza speriat. Și picta. Trebuia să o picteze. La amiază avea loc înmormântarea. N-avea timp de pierdut. A pictat-o cât a putut de fidel. Să îi dea viață i-a pus în mod exagerat roșu pe buze și roșeață în obraji. Zâmbea, rânjea, își arăta puțin dinții, colții, nu mai știa ce anume, era prea obosit. Tabloul era naiv. Cel mai prost realizat în întreaga lui existență. Dar, spre surprinderea lui proprietarii au fost mulțumiți și l-au lăudat, mulțumindu-i recunoscători. Nu-l lăudau neapărat pe el, ci femeia din tabloul conceput. Lui i se părea chicios și aiurea. Dar ce importanță avea dacă scăpase cu viață. Chiar credea că o să fie căsăpit în bătaie, torturat sau desființat, omorât și îngropat într-o pădure sau aruncat în lacul otrăvit. Riscase. Nu a pățit nimic rău. Dimpotrivă. Putea să mediteze un an întreg pe seama banilor primiți. Și să completeze câteva butoaie cu vin. Era fericit. În loc să dispară din această lume cum crezuse, arta l-a ajutat să supraviețuiască. Contradictoriu. Lumea nu moare. Mai există și oameni normali! Ultima lui concluzie…

Bătrânul. Iubirea a-nviat! Adevărat…

Bătrânul.

Era un bătrân cu tabieturi. Îşi rotea firul firav de barbă pe după inelar. Sau îşi vâra toate degetele prin părul nebărbierit de pe faţă şi le pieptăna de parcă ar merita să fie alintate mecanic, de multe ori fără furie, tandru ca pe o femeie gentil mânâiată, tiptil pe sâni, imperceptibil pe buze, presiune uşoară pe tâmple, înconjorul umerilor, alunecat pe gât, patinat pe picioare până jos şi-napoi, plămădită pe spate, înviorată pe ceafă, pe mâini sărutată. Ofta des. Mai ales când ploua peste pământul roşu. Cu buruieni. Nu le ura. Nu le strivea cu piciorul, sapa ori trimmerul pe benzină. N-avea electricitate alternativă. Erau inutile. Asemenea lui. Combustibilul i se terminase de câţiva ani. Nu-şi mai realimentase canistrele. N-avea cu ce. Ajunsese în momentul în care nu-şi găsea rostul şi, mai ales, ceilalţi nu-i mai oferiseră niciun rol, ce sens avea să-i sâcâie cu false probleme?

• Tu! Mă mai iubeşti? Ţi-aminteşti de mine? singura  vociferare pe care-o arunca în aer, dimineaţa, devreme, când ieşea afară, trezit de zorii ispititori, ademenitori după ce se pregătea cum se cuvine, schimbat, spălat, dezlănţuit de o bucurie mocnită. Nimeni nu ştia dacă o adresează unui Dumnezeu sau pământean. Mai degrabă amândoura. Câştigase încă o zi, nu dorea s-o piardă! Graba, nemulţumirea şi superficialitatea sunt ancorele nefericiţilor care au uitat că mai au şi suflet, ceva între milă şi compasiune, scamele reacţiilor isterizate şi ascunse prin calm. Cum să renunţe? Nicio zi nu seamănă cu vreuna anterioară, oricâte tertipuri identice descopereau nevăzătorii.

Dădea din umeri. Periodic. Devenise un fel de tic. N-aştepta răspuns. Ştia că nu apare vreo replică, ecou, reacţie. Dădea din umeri de mai multe ori după câteva secunde încordate de aşteptare şi-şi continua drumul, totuşi saluta muţenia revărsată din datorie.

• …aminteşti…

Se simţea împlinit, împăcat că a pus-o. Un fel de sex c-o necunoscută ori un capriciu atins, pipăit, descoperit. Nimic nu e identic, aerul, mâncarea, zgomotul insectelor fiinţelor sau al animalelor flămânde, timorate, timide, niciun obiect din interior. Exteriorul e fleaşcă de suferi de cataracta generalizării, a uniformizărilor asupra aceluiaşi subiect. Nimic nu-i identic cu sine în timpi diferiţi. Nu-i stătea în obicei. Se trezea trist că e singur, alteori bucuros din aceleaşi motive, uneori avea amintiri intense, alteori deloc caz în care cerceta lucrurile din jur cu atenţia unei prime întâlniri. Cum să se îndrăgostească de-ar fi setat în modul obosit? Mai bine lăsa baltă prejudecăţile şi descoperea lumea. Nu-i totul o apă şi-un pământ, cum afirmă naivii, ignoranţii, surmenaţii. De-i era greu zăcea în pat, nu ieşea din casă, visa la lucrurile şi persoanele pe care nu le avea în zonă şi renăştea când renunţa la vise. Nu se cădea a visa, dar prefera uneori realităţile alternative. Se bucura de ce n-are şi nu resimţea nicio frustrare, dimpotrivă. Ar sta în deşert, la mare, în oraşe câteva ore, apoi s-ar plictisi de singurătăţile găsite. Nimic nu e mai rău decât să fii un individ singur în mulţime! Dar să fie o mulţime de indivizi siguri în societate. Tragic.  Ofilire afectivă generică. Ce să caute în urbe? Pe sine se suporta cu stoicism. Ce să facă, nu-i un ales modelabil, e un dat pe care nu-l compara, cântărea, judeca. El. Şi întrebarea: tu? O punea şi unor gâze pe care le căuta printre funze. Fascinat de culori le lua în palme şi le lăsa să-i alerge printre degetele. Nu le mânca. Strivea. Colecţiona. Nu era un englez frantuzit, sedus de substantive care de egoism nu mai vede în jur nimic fără să încerce să le posede. Cădeau libere de amprenta individuală şi-şi continuau drumul. Le dădea pace.

Uşa de ieşire-intrare scârţâia, poarta scotea sunete, intestinele-i glăsuiau, nu intra în dialog cu chestiile fără raţiune. Surâdea convins că muţenia de la o stimă de sine prea mare i se trăgea, n-avea nevoie să înjure.

• mmff.

Privea cerul. Des. De parcă ar fi cazul să ajungă veşnicie hăt acolo, însă bănuia că tot jos o să rămână. Oamenii de jos rămân în lumea de jos, ceilalţi or arde, zâmbea pe sub mustaţă ignorând purificarea trufaşă. Devenea subiectiv, doar nu-i plăcea căldura excesivă. D-aia se retrăsese în munţi. Pustiu de bine-şi făcuse. Pietrele urlau sub paşi dar nu din cauza temperaturii sau a greutăţii. Vinovate erau mişcările involuntare. Mira pietrele care gemeau. Ceva se întâmpla deasupra şi surprinse, până se dezmeticeau, ajungeau să vocifereze scrâşnit. Îşi scăpărau dinţii. Bine. Cum ştiu pietrele, nu articulat ca delfinii. Mohorât, molcolm, indescifrabil… de parcă ar vorbi cu el. De când nu mai glăsuise. Nici nu-şi aducea aminte! Vorbea în minte. Sau, când se îmbăta, cu voce tare. Vin de zmeură şi afine. Pe care le strângea toată vara. Atunci striga şi putea să zbiere chiar greşit. Nu îl corecta nimeni. Simţea puterea adevărată. Să poţi spune orice porcărie fără să fii contrazis! Paradis. Adevărat. Roşu. De ce să fie raiul albastru, verde, luminos, mai bine roşu, monarhii n-au decât degenerativ sânge de altă culoare. El avea sângele negru, de la fructele de pădure, frunze şi pietre. Ajunsese în starea în care preţuia toate chestiile peste care călca efectiv. Nu era nerecunoscător. Aici se oprea şi se felicita. Nu era nerecunoscător. Valoarea supremă uitată în rest. Privea în jur şi realiza că ceilalţi au uitat cu adevărat … respira eliberat de grija constipaţiei.

• Tu! Mă mai iubeşti? Ţi-aminteşti … altă zi, inedită ca un orgasm înfiorător de diferit. Numai de-ar exista intenţia descoperirii. Din cap pleacă, purced afectele. Din cap. Nu din alte zone ce reacţionează ca un şarpe la stimuli, mişcare, suprapunerea a imaginilor. Prosteşte. Nevertebratele solzoase perene plâng de necaz când găsesc mâncare, dar au burta plină. Ca oamenii. Fără răspuns. Comentarii. De ce să se mintă zilnic? Au făcut-o alţii şi nu-i întrecea oricât nu se străduia. Se-accepta simplu, necomplicat, necondiţionat de vreo problemă lamentabilă: îmi dai, dă-mi, iau! Cele trei conjugări degradante care fac din om tot animal, oricâtă raţiune zic unii că simbolizează. De-ar fi înlocuite cu iubesc, dărui, accept animalele ar mai avea o şansă să nu se mai încurce cu umanioarele. Trăznise nu departe de locul în care era. Întinsese braţele pe post de antenă. Cel puţin aşa-şi închipuia. Fulgera mult. Ridică mâinile să intercepteze lumina. Nu-i era frică. Mai mult. Sărea ca un ţap dintr-o parte în alta, în locurile în care intrau fulgerele, gândind că se vor repeta şi le va prinde. Era instabile. N-avusese noroc. Îl ocoleau. Dădu din umeri, în cele din urmă.

Bătrânul ţopăitor. Şi-a făcut un şotron la ieşirea din catacombă. Casa şi-o săpase în pământ, de-o fi fiind să moară o rămâne acolo unde îi era locul. Jos. În adâncuri. Din prudenţă. Lemnul de consolidare putrezeşte şi o să-l astupe cedând, cu timpul, bradul ştie ce face. Cea mai sensibilă esenţă din zonă. Nu se naşte şi moare singur. Se vor deshuma împreună. Gogoaşă oferită proştilor. Singurătatea-i faină! Pentru idioţi, desigur. Au nevoie de ajutor, îndeosebi în clipele-n care vin şi pleacă. Nu-i păsa, respingea falsul cum resping unii bunătatea. De aceea îşi desenase un şotron din pietre de râu imense, le nivelase perfect, numai conturul să se vadă la suprafaţă. Şi-l juca, din când în când, să uite idioţeniile împrăştiate indivizilor tot mai izolaţi. Un moş sărea după o piatră pe care o arunca până la opt. Cifra magică. Cunoscută, desigur. Opt îngeri decăzuţi, opt copii, opt ani, opt zile.

• Şopteşte! Iubirea a-nviat! Şopteşte. Adevărat!

Frunze. Multe. Uscate de câţiva ani, umede, sau elastice, proaspăt împrăştiate de vânt, făptura ludică, singura ce ştie de glumă, liberul arbitru, şi-are posibilitatea de-a ajunge oriunde, inclusiv în locurile în care nu doreşte, da-i obligat de conjunctură, accident.

• Suflă! Sari! Privea înainte cu dârzenie. Se împotrivea mişcării impuse. Cu tărie. Vântul adună şi împrăştie cum are chef, răcoreşte sau încălzeşte pământul, tot cum i se năzare, curăţă ori murdăreşte lucrurile, le inundă sau le sărăceşte de apă. Hainele îi zburau în toate părţile. Împleticit din cauza vârstei, mergea şi mai caraghios din pricina curenţilor puternici. Se punea de-o furtună. Părea că se bucură. De ce să se necăjească? Zâmbea urmărind norii ce se adunau dinspre nord, ochii îşi schimbau nuanţele după umbrele de deasupra. Ploaie. Groaznică. Nu-i era frică de boală. În condiţii instinctive ar fi fugit la adăpost. Dar ignora înţelepciunea clasică. Uneori îi plăcea să zacă în pat cu motiv, temperatură, greaţă, fără tratament, ghicind de va muri ori ba la inspiraţii. Păreau că se termină şi se răresc. Aparenţele astea! Nu era pregătit. Altminteni nu sătea locului şi se punea să trebăluiască. Tristeţea apare din nemulţumire şi teamă de insuficienţă. Le contesta pe ambele. Zâmbise şi când primii stropi i-au căzut pe fruntea descoperită. Mulţumea în gând vântului că primeşte apă gratis. Îl ploua dar stătea ca prostul nemişcat de parcă ar fi fost în saună. Începuse să tremure repede. Îmbrăcat subţire, penetrabil, fără a se clinti din loc. Ce atâta grabă?

Când aerul încremenea simţea că miroase a bătrâneţe. A lucru stabil, statornicit, stătut. Doar de  ploua uita aroma vârstei, detestată, evitată şi-şi împrospăta nările cu aburi proaspeţi, binevoitori, veneau dezinteresat înăuntru. Se zbenguia ici şi colo până cămaşa-i scotea aburi, era un fel de vis, nălucă a diferenţelor termice, o vedea oglindindu-se într-o butoi în care strângea norii şi-i înghesuia să nu rămână şi fără apă când venea uscăciunea, tot un fel de pustiu asumat.

• Tu! Mă mai iubeşti? o întrebare pe care o adresa în gând unei femei. Primăverii, nu alteia. Unicii iubiri, nu restului de gen. Bineînţeles, răspunsul nu venea, n-avea cine să-i mărturisească. Singurătatea este o alegere, un unic preţ plătit de vreme ce iubirea resimţită se menţinuse la cote constante. Nu inundase, nu secase, rămăsese la acelaşi nivel. S-au despărţit din comoditate, servicii mutate-n oraşe şi ţări diferite, indolenţă, şi se supărase pe segregările civilizaţiei aşa că fugise cu laşitate de organizările idioate impuse.

Cum poţi iubi, uitând, distanţându-te, înşelând? Ca şi cum ai cere unui eunuc să procreeze. Nu dorea să fie în nicio alternativă. Nu mai accepta cu seninătate impostura. Stătuse prost cu nervii. Preferase ascunderea, izolarea, găsise un loc în care nu era ajuns. De ce să-l înşele sau părăsească iubirea, să se diminueze, scadă în intensitate, dispară? Mai bine nostalgia neîmplinită, dorul. Aşa, dorul, să-l mănânce. Dorul este o reptilă indestructibilă şi crudă. Şi idealul. Vai ce bine ar fi fost! Ar fi fost. Dar laşitatea l-a caracterizat în tinereţe. Frica de imperfecţiune şi trădare. Gândea ca o domnişoară bătrână. He, he, râdea în gând, şi de asta fugise. Devenise moş. Prea multă sensibilitate strică. Ştia că-i stricat. Ramurile copacilor se încovoiau tot mai tare. Furtuna era deasupra dar nu dăduse în spate, în adăpost, catacombă, bordei. Şi fricoşii pot da dovadă de mult curaj, în anumite conjuncturi. Cam aşa ceva făcea Golescu în pădure. Sfida răzvrătirea naturii. Nu păţise nimic, până la urmă, adunase crengi, ciuperci şi câteva căpuşe pe care şi le desprinsese cu un cuţit vechi. Pe cele pe care le văzuse, normal, doar nu s-o apuca să se ciopârţească de teamă!

• Tu! Mă mai…

Florile de pădure miros a pădure, a viaţă, ceva între naştere şi putrefacţie. Conţin totul în uleiurile pe care le poartă în pântece. Nu-s nici vesele, nici triste, sunt. Când nu fuma, avea şi obiceiul ăsta trist, când nu fuma simţea toate mesajele plantelor. Îşi cultiva singur tutunul. Seminţe aduse din civilizaţie.  Animale nu prea erau, fuseseră vânate, probabil, şi de ar fi nu le-ar ucide. Nu punea capcane, arme n-avea. Moartea prin schinjuire ori laţ i se părea înjositoare şi nedreaptă. Cum ai prinde libertatea şi ai încorseta-o în propagandă ieftină, vulgară, ar fi, până la urmă, ca acolo, în locul din care evadase. Mai degrabă mânca scoarţă de copaci, de arini, ghinzi căzute şi usturoi sălbatic decât să înghită cadavre. Dar când nu fuma îşi redescoperea memoria olfactivă şi se minuna, înfiorându-se. Ce bine mirosea iubita lui lăsată acolo, departe, în oraşe, păstrându-şi aceeaşi imagine adolescentină. Şi parfumul îi umplea plămânii cu zâmbetul ei cald. Acolo l-a ascuns pentru totdeauna, niciodată n-o să dispară. Cârlionţi aurii vara, şateni în rest. N-ar suporta s-o vadă bătrână, îndurerată, ofilită, scofâlcită. Tinereţea nu moare în minte! N-avea poze dar chipul nu dispăruse, nu se opacizase, nici măcar remodelat tot rămăsese fix aşa. De ce s-o dezamăgească. Se cunoştea bine. S-ar fi produs lamentabilul, sfârşitul. Dependenţa de sex ar fi învins. Mai bine aşa. Normal. Teama de iubire ca alint nemângâiat. Nu crezuse că o să fie acceptat cum era în realitate şi dezertase. Laşitatea învingătorului. Nu-şi cântărise bine şansele de câştig şi părăsise jocul. O creangă-i atinse spatele. Un pas lipsă ar fi însemnat vătămare, comă, cine ştie? Dădu din umeri nepăsător. Totuşi s-a întors şi i-a măsurat greutatea. L-ar fi terminat. Avea la bază un diametru mai mare decât trupul lui. O să o ia în altă zi pentru foc. Răul înseamnă bine dacă ştii să-mblânzeşti accidentul! Nu genera un rău în cascadă. Aşa. Aşa da.

• Tu? murmură într-o zi binecuvântată Golescu. Furtuna trecuse, deveniseră istorie anotimpurile, bătrânul îmbătrânise şi mai mult. N-avea duşmani pe care să-i aştepte, n-avea prieteni pe care să-i înţeleagă, doar o femeie pe care o visa zilnic, iubita lui cu care coresponda fără telepatie. Îi vorbea mereu. Avea multe să-i spună.
• Tată!… auzise după un şir de ani pe care nu-l ţinuse, o voce, un cuvând, venind din exterior. Nu-i venea a crede, precum celui care l-a rostit era mai uimit că-l găsise.

Momentul în care fiul îşi aminteşte de tată este unic. Au trecut mai mult de o duzină de ani, timp în care nu a fost căutat vreodată. Chiar uitase că-i lăsase o scrisoare cu locaţia topografică. Bănuia c-o rătăcise, n-ajunsese la destinatar, nu descifrase cifrele indicate. Ştia că-i supărat, antrenat în slujbe sau nepăsător. Tot avea impresia că visează, dăduse întrebarea de dimineaţă, se schimbase, se spălase cu apă de ploaie şi ieşise în periplul pădurii după ce-şi aprinsese pipa de mai multe ori. Mai visase aşa ceva, inclusiv că era căutat sau că se vedea cu persoane străine. Tutunul mucegăise şi până la noua recoltă se mulţumea să-l stimuleze de mai multe ori cu jarul. Păstrase cu sfinţenie coordonatele, acolo-şi făcuse bârlogul, deşi nu era tocmai un loc optim. Realiza greşeala amplasamentului primăvara când jumătate din adăpost se inunda. Dar de oferise date, matematica e certă, singura convenţie fixă, cum să le schimbe? Ar însemna că ar începe să mintă şi atunci ar fi condamnat să se reîntoarcă în societate. Nu dorea recivilizarea.

• Tu!

Salut! Fiul îl saluta. Nu răspunsese, timorat că o să-l piardă odată cu trezirea. Se părea că nu doarme. Totuşi nesiguranţa este şi mai mare când relaţionezi. Nu ştii de se vorbeşte cu, despre tine sau despre altcineva. Hiba autentică! De la monolog treci la bârfă, şi invers.

Tu.

Salut. Ce nu mă recunoşti? tată! dăduse din mâini dezarmant. Venise până acolo, obosit, călăuzit de un pădurar şi mobilul personal şi-l găsise nebun. Prima impresie cu care venise deja era întărită, numai un dement fuge aiurea, nici nu credea că trăieşte, dar nu avea voie să-l declare mort juridic dacă nu-l căutase în locul în care anunţase în scrisoarea interpretată un fel de testament . Se foia călcând pe frontispiciul şotronului, pe opt fără să-şi dea seama că trebuia să înceapă invers, de la bază! Să termine odată. Zâmbea fals.  Indecis de ceea ce ar fi indicat să facă în continuare.

Tu?

Tată!

Lui Golescu i-au dat lacrimile. Ce sentimente puternice îl încercau în vis! Tot credea că visează. Dar era o reverie din care odată trezit o să se simtă uşurat nu că s-a trezit, că grozăvia nu era înspăimântătoare, ci că şi-a mai revăzut fiul. Odată. Oare avea copii? Nepoţi.

• Tu. Nu era în stare să rostească nepoţi. Ştia cuvântul dar nu-l putea articula. Îi era greu. Nu-l mai rostise de foarte mult şi uitase unele sunete, se pare. Nu-l putea scuipa afară. Mormăia doar, neinteligibil. Bîbbmm …

Da. Eu. Am venit să văd ce mai faci! Nu ţi-am adus nimic. Nu ştiam că trăieşti. Scuze. Nu credeam că o să te găsesc chiar aici, unde ai indicat. Am luat totul în glumă. O mare păcăleală. Totuşi am venit că aşa se cădea. Minţea. Ce mai faci?

Golescu nu putea răspunde bine, rău, dădu din umeri mirat! Evidenţa se vede, nu-i musai să fie povestită. Dădu să facă un pas în faţă, să-şi îmbrăţişeze cu toată venerarea copilul, vis ori realitate, nu-i păsa, întinse braţele în exterior însă încremeni în clipa în care sesiză că produse un fel de refuz şi stupoare. Copilul lui tresărise şi făcuse un pas nesemnificativ în spate. Ieşise din casa mare. Nu se aştepta la aşa ceva! Clar, îl detesta. Lăsă mâinile pe lângă corp şi amuţi.

• Văd că te descurci. Nu te-ai îmbolnăvit? Bravo! bărbatul din faţa bătrânului îşi freca mâinile cu zel, bucuros din motive personale. Va încheia afacerea instant, nu mai o să aştepte după sentinţe şi acte notariale. O să achiziţioneze chiar mâine proprietatea fixată ca target.

Golescu nu putea răspunde bine, rău, dădu din umeri neutru! Fiul nu ştia ce să-i spună, se bâlbâia ca un ţânc, poate-l dezamăgise că trăia. Cine ştie? Aştepta să vadă motivaţia, intenţia, ce dorea până la urmă. Ultimul cuvânt. O să-l asculte ca un copac, are vreme, nu se grăbea, de n-a murit încă o să-şi dea seama ce vrea omul civilizat.

• Mai ştii concesiunea pe care ai făcut-o înainte de a … te retrage aici? Se doreşte prelungirea contractului şi este nevoie de semnătura ta aici! Te rog! Şi să mă delegi să te reprezint! Una dincoace. Avem şi-un martor.

mmmmm

Golescu semnă. Indescifrabil. Tremurat. Cam mare, dar aprobă actele în locurile indicate. Nu mai vedea bine scrisul de tipar. Puncte negre. Multe. Înghesuite. Ce bine că nu mai avusese de-a face cu ele!

• Mulţumesc. Îi venea să-l îmbrăţişeze pe bătrân. Eficienţă. Claritate. Îl scăpase de multe încurcături. Dar era murdar şi mirosea a bătrâneţe. Se limită a-i face cu mâna în sens de despărţire.

fffffff….

O să vin să te văd mai des. Acum ştiu unde trăieşti. Minţea pentru a treia oară. N-avea de gând să-l mai caute, spera să n-aibă nevoie de alte certificări. Îi părea rău că nu adusese şi o procură de reprezentare în situaţiile ulterioare. Chiar îi era ciudă că din lene nu făcuse actul înregistrat.

Feli..mmmm.

Cine? A. Ea. Imediat. Căuta ceva pe telefon. Îi introduse numele într-un motor de căutare. Iubirea lui. Viaţa lui. Îl înţelegea. Căutase un nume propriu şi considera că n-o să găsească vreo informaţie relevantă. Totuşi. Spre surprinderea lui găsise un necrolog. Murise. De opt zile. I-a spus ce descoperise, a văzut că paloarea lui Golescu s-a schimbat, zâmbetul i-a dispărut de pe buze. Devenise serios. Cum îl ştia. Din copilărie. Mai bine îl lăsa în pace. Şi pleca.

Luni!

Auzise cu certitudine cuvântul. Luni. Îi făcea cu mâna.

• Luni, desigur. Pe naiba o să se întoarcă luni. Era sâmbătă şi lunea parafa afacerea, apoi urmau alte contracte în derulare. Repetă cu nonşalanţă ziua şi se pierdu printre frunzele copacilor, trebuiau să se grăbească să ajungă la cabana de la baza muntelui, apoi să prindă dimineaţa trenul, să-l schimbe, să ajungă la timp la avion. Familia, copiii, şcoala pentru unul, grădiniţa pentru altul. Nu. Luni în niciun caz! Depide în ce an.

Golescu murea accelerat pe dinăuntru. Dacă iubirea lui murise o să dispară. Simplu. În caverna-catacombă. Spera să nu supere brazii. Că pe altcineva, nu mai avea pe cine. Intră. Mirosul îi era familiar. Plante. Supa de lobodă şi usturoi sălbatic nu-l mai interesau. Tremura. Răşinile îl bucurau dar nu mai rezona ca pe vremuri la olfactivitatea lor. De la cap pleacă totul. O zi întreagă nu se mişcase din pat. Îşi controla respiraţia. Tot secretul consta în voinţă. În puterea dorinţei de-a fi cu persoana iubită pentru totdeauna. Ne naştem singuri, dar dacă nu găsim iubirea murim tot singuri. Golescu nu dorea să moară singur. Deşi, în realitate, tocmai acel lucru îl făcuse în ziua de luni. Cum îi spusese copilului lui! De la creier pleacă totul şi în amiază, luni, respiră pentru ultima oară sperând să fie alături de Fel..mmm!

Nici moartea n-are copii. De ce să-i trebuiască?

 

Somnul este o distanţare faţă de lume, universul e prea departe ca să-l mai cuprindem şi de oboseală devenim saturaţi până când trezirea ne readuce la o poveste, îndeosebi falsă, care ne place sau ne plictiseşte prin familiaritatea pe care vrem să o depăşim dar nu ştim cum. Iliescoi încerca orice, se trăgea de părul de la perciuni, se piţiga din când în când, înjura în gând, îşi reamintea clipele nefericite din viaţă, parcă şofa şi nu dorea să adoarmă, traseul este obligatoriu să fie menţinut, a primit un copil. Urmau multe serpentine, curbe şi drumuri drepte, constante, ademenitoare. Raţiunea, viaţa din jur nu ni se mai arată! Dar când visezi, visezi că dormi şi nu mai poţi să te deştepţi, nu mai eşti în stare să deschizi ochii, pleoapele au mercur între gene şi nu-s în stare să rămână măcar o secundă deschise, devii disperat.  Ochii nu mai văd nimic în jur, nu mai pot percepe lucrurile cu care s-au obişnuit, retina nu mai descifrează nimic în afara pielii obturante căzute, îţi doreşti să rămâi treaz însă somnul aproape te învinge. Îţi doreşti să vezi ce se întâmplă afară, dincolo de tine, dar nu ai cum de vreme ce oboseala cronică te încurcă şi adormi câteva secunde, apoi te trezeşti speriat să descifrezi consecinţele, totuşi există evenimente importante în viaţă la care este indicat să fii prezent, dar prejudecăţile nu te lasă în pace. Îi era somn şi se chinuia să rămână treaz. Cum să facă nani în miezul zilei? Nevasta îi născuse, nu era copilul născut în clipele spontane, de ce să doarmă? Abia îşi ţinea ochii deschişi. Avea nevoie de odihnă profundă.

– Cum o să-l cheme?

– Pe cine? întrebă un bărbat pe un celălalt, în spitalul urbanizat şi condus de multinaţionalele farmaceutice, în faţa geamului din interiorul unei maternităţi ce căpătase, de câţiva ani, un nume de sfântă. De la ele pleacă totul când sunt iubite. Chiar şi de nu sunt sfinte, dar cine mai recunoaşte asta? Botezul iniţiatic. Tipii priveau copiii cu un fel de curiozitate disimulată. Diferenţierile apar de la început, iar evaluările sunt inevitabile să apară, judecata şi comparaţia sunt fluente ca un fluviu încărcat cu molecule modelabile, flexibile, luna şi stelele, care-s ale mele? Niciuna, dar ne iluzionăm că sunt în proprietate şi ne luptăm să le modelăm cum ni se năzare. Aiurea deseori. Cele mici sunt ignorate, de regulă, doar sunt considerate inofensive precum rasele privilegiate. Totuşi pe unul îl cercetau în mod deosebit. Masculul care era tată se întreba fără să vocifereze: cum naiba? Născuţi de o zi. Pentru societate. O rotiţă într-un angrenaj imens, busolat sau debusolat, orientarea e relativă, depinde pentru cine. Cum naiba? O umbră uşoară înmiresmată şi veselă trecuse pe lângă ei. Nu era parfum. Doar un buchet zâmbitor de flori proaspete, zambile înconjurate de o mulţime de sălbăticii din pajiştile oflilite în zorii de zi ce nu par a avea moarte. Adevărata nemurire. Ori unica. Nu plouase de mult. Zâmbise unul cu un fel de rictus al evitării. Nu era copilul lui. Apoi auziseră felicitări în lateral. Încă o familie fericită. Se îmbrăţişau, ceilalţi, numai ei stăteau încremeniţi unul lângă celălalt. N-au întors privirile. Felicitările păreau de prisos. Bine că era normal, neonatoloaga nu spusese nimic disperat sau inciminator. Era în regulă, totuşi…

– Pe copil. Cum pe cine? Pe copil, cine…

– Ăăăă, doar ăă… tatăl nu-şi putea desprinde privirea de la micuţul din incubator, din cealaltă încăpere, îi venea să creadă că-i o altă dimensiune, niţel distorsionată. Căuta învinovăţiri externe cu toată oboseala care-l înmuia. De parcă era un filosof ratat care dădea vina pe limbă şi limbaj, nu pe gândirea penibilă, lipsită de sclipiri, un geniu al truismelor cu pretenţii înalte. Ciocoflender, ar spune un actor. Fizionomia pruncului se desluşa perfect. Şi degeţelele jucăuşe. Mai bine ar sta locului, odată. Îşi tot pipăia fruntea şi ochii de parcă nu-i venea să creadă că existenţa trăieşte sau că este mare, exagerată, locurile înguste, strâmtorate pară i-au oferit siguranţă în trecut. Trăim mereu în trecut şi din cauza aia suntem trişti. Sau în idealul intangibil şi ajungem dezaxaţi, nesemnificativi. De-aproape.

– Ă.

Cel care era tată aburise peretele de sticlă şi-l mai vedea numai printr-un loc relativ rotund lăsat de propriul nas presat peste luciditatea minusculă. Îi trebuia o gaură ca să descopere universul exterior! Nu conştientiza nici lucrul ăsta, adică vedea numai ce dorea să vadă din cauza propriului comportament asumat! Culorile n-au nicio vină că-ntâlnesc multe corpuri. Sunt singure şi simple. Tatăl rămăsese morocănos, morcovit, mâhnit, n-avea chef să socializeze, mai mult, nu se putea concentra la problematizările unora, fie şi cunoscuţi, numai un gând i se zbătea în cap cu aciditate. Cum naiba este aşa de urât! Se înşela? Autosugetia-i spunea că-şi dorea să se înşele, deşi n-o dorea defel, totuşi orgoliul nu-i dădea pace. Parcă semăna cu el, schimonosit, răpus de crampele abdominale şi cutanate, supus unei lumini atât de puternice încât se pigmentase definitiv, era negru de supărare. Îl învinovăţea degeaba, nu era în stare să se apere, şi de ar fi fost, nu l-ar fi ascultat. Oricum respira în incubator. Să nu-şi mai mişte mâinile. Îi dorea somn adânc, profund. Aşa o să-l vadă mai bine şi o să ajungă la un fel de verdict.Este urât, gândea, cu intermitenţe. Nu din cauza fondului ci a expresivităţii, un fel de respingător generalizat cu nasul lung şi ochii bulbucaţi. Era totuşi al lui, dar parcă nu-l interesa posesia de vreme ce n-o dorea. Căuta o umbră de frumos ori frumuseţe, încerca să gândească feminin, tolerant, degeaba, se făcea că imită, nu credea în nimic decât în obligaţiile pe care nu dorea să şi le asume, mai mult, era orbit de frica de-a fi părinte sau de laşitatea de-a dărui altcuiva o porţiune din propriul timp.

– Nu e nume. Ăăă… încă n-aţi stabilit? Lasă, aveţi timp. I-l alegeţi pentru întreaga viaţă. Micuţul n-are nicio vină, chiar de-i pocit. Scuze. Mi-am cerut iertare! N-arată prea bine. Nici nu mă pricep la cum ar fi cazul să arate! Scuze. Am spus scuze!

– Da. Da. Tăcu cu furie. Când era copil Iliescoi iubise culorile mai mult decât orice altceva. Le urmărea în orice direcţie se deplasau, pe oriunde putea trece graniţa. În Siberia n-ajunsese. Oricum, fusese părăsit, nebăgat în seamă, alungat într-un colţ al unei încăperi neîngrijite de la şapte zile. De-atunci învăţase ce-i singurătatea. I s-a mărturisit că plângea mereu, ori dormea. Normal. Şi descoperise căldura coloristică când câştigase independenţa primilor paşi. Urâse răceala, monotonia, spaţiul uniformizat, adică încăperea în care a fost încarcerat luni bune. S-a săturat de pereţii identici, probabil crem, ura nuanţa. Crem. Detesta lipsa spectacolului. Se îndrăgostise de insecte. Ele reflectau toate compoziţiile cromatice indiferente la crem. Le căuta asiduu când ajungea pe afară. Învăţase locurile, anotimpurile, lunile, obiceiurile. Totuşi, ziua în care îşi întâlnise copilul şi-ar fi dorit-o s-o vadă alb-negru sau crem.

– Atunci?

– Felicitări, Iliescoi! Felici… strigaseră entuziasmaţi un unchi şi o mătuşă, neamuri concitadine, care apăruseră instant, din lift, încremenind din cauza lipsei de reacţii a subiecului principal. Ezitaseră, întrebaseră o asistentă care este nepotul, apoi s-au retras doi, trei paşi în spate, aşteptând înţelepţi câteva minute bune. Ar fi sărit de bucurie pe loc, şi-ar fi pleznit palmele, felicitându-se că nu se regăsesc în atarea situaţie, ar fi râs năpraznic de-ar fi fost liberi ori neurmăriţi. Nu se făcea, se cenzurau sprijinindu-se reciproc. Ce postură puteau să adopte în faţa unui matur indecis? Cum să-l abordeze fără să exagereze minciunile? S-au foit o perioadă apoi s-au cărat să o vadă pe mamă, înveseliţi că nu se aflau în respectiva situaţie. N-aveau copii şi acum era prea târziu, dar se bucurau că n-au, erau ecologi, idioţi dar ecologi, nu continuau secătuirea resurselor. Aşa-şi justificau lenea omniprezentă şi stresul limitat. I-au transmis timizi că merg la lehuză, nu îndrăzneau să-l enerveze că făcea tămbălău mare Iliescoi de se apuca să vorbească. Mai bine să nu-l provoace. Oricum spunea numai tâmpenii cu trufie,fără sens, indiferent de starea psihică.

– Hmmm…. Tatăl micuţului căzuse din nou în letargie, hipnotizat de imaginile ascunse de peretele transparent. Transluciditatea nu e o icoană fidelă. Distorsonează realitatea dorită, trezeşte visul şi temerile. Uneori, realitatea-i mai cruntă decât orice coşmar, de ce să trăim în ceea ce nu vrem? Mai bine rămâneau în trecut. În istoria obligaţiilor absente. De ce să lucreze mai mult, ori de ce să-şi exploateze neamurile? Când din două persoane normale şi frumoase să apară o mică dihotomie. Gândise dihanie, dar evitase în ultima clipă atribuirea dură, sperând ezitant că nu-i auzit de nimeni, nici de sine. Poţi să te minţi dacă ai măcar câteva elemente adecvate, dar când nu ai niciun temei? Indubitabil! E societatea tare, actuală, masturbatoare. Să lucreze până nu mai are vlagă şi apoi să nu mai aibă timp defel pentru oglindirile proprii? Nu era normal. Mofturile sunt reclame ce trebuie satisfăcute individual şi nicidecum colectiv. Unde ai văzut să mănânci dulce, ambrozie falsificată împreună cu alţii? Sau cofeină, alcool la nivel comun, suprasaturarea-i unică. Bagă. Bagă înăuntru singur. Întrece-te cu ceilalţi care bagă mai mult acolo. În realitate totul este izolat şi însumat. Nu poţi mânca un bob ca sinteză a lucrurilor rotunde. Numai fasole, orez, strugure etc. Nu-s o maşină de mâncat sinteze ce nu există! Halesc lucruri concrete, spinozian. Restul se dau mari, imită absolutismul dezinteric ori sunt ingraţi. Eu şi timpul suntem esenţele consumatorismului. Egoismul este permis în război şi idolatria galopantă după nimicurile ieftine şi scumpe, totodată. Iliescoi simţea o erecţie, păcat că nevasta născuse, era o raritate! Ca să atingă produsele imitante sunt necesare multe orgasme virtuale, mecanice, bani adică. Iluziile mari se acoperă cu o puzderie de pseudoiluzii mici. Râgâi şi nu spusese pardon. Nu se mai sinchisea de ceilalţi, niciodată n-o făcuse.

Auzise doi sau trei clopoţei. Câţiva tineri veseli, afumaţi, au intrat vociferând puternic, bucuroşi, universul părea că li se aşezase la picioare, aveau motive. N-ar fi avut nevoie de un copil. Ce urât este! Îi venise să strige dar nu era singur şi-ar fi stârnit rumoare, apoi hohote de râs, toţi şi-ar fi dat seama că numai despre unul putea fi vorba şi nu le aparţinea lor. Întorcea capul în partea opusă amicului şi câtorva neamuri răzleţe care veniseră să-l felicite, nu-i venea să-i privească în ochi, îi era ruşine de ceea ce făcuse şi refixa plăcuţa cu seria de identificare, nume, prenume, erau neschimbate, nimic nu se modifica în sens pozitiv. Devenea tot mai disperat cu fiecare respiraţie pe care o trăia şi îşi dorea să devină o mică furnică sau bacterie invizibilă. Aşa ar putea pleca, dezerta, fără să-i mai ceară nimeni socoteală.

– Ce ai? amicul îl bătea camaradereşte pe spate, chiar îi trăsese cu ochiul, văzuse prin lateralitatea câmpului perceptiv. Nu avea chef să-l înfrunte. I se fălfăia, cum ţi-s indiferenţi prietenii de cele mai multe ori, îi laşi să se facă de ruşine, nu-i treaba ta. Avea un copil, necazu-i a lui. Cui îi mai trebuie obligaţii când aveau credite la casă… una pustie, dar, nah, a lor, doi nesătui care se certau pe seama îndestulării. Cine bagă în el mai mult, şi n-ar fi cazul, măcar de ochii lumii.

– Ăăăă..

– Hai mă. Nu e chiar aşa de urât pe cât pare! Se mai schimbă ei, în general, unii. Poate-i deştept! Când rostise cuvântul dătător de speranţe virtuale, spuza de inteligenţă potenţială uitată, pruncul începuse să ţipe şi să-şi prindă limba scoasă, trăgând-o de parcă ar fi vrut să se lepede de chinurile viitoare ale vorbirii şi articulării. Îi aluneca din mânuţe din cauza salivei, nu pricepea, nu se lăsa nici păgubaş, o prindea ba cu stânga, ba cu dreapta. Aluneca. Încercase cu ambele deodată. Scăpa. Hohotea cu limba scoasă. Ciudat. Şi tatălui îi venise să hohotească, dar nu din empatie, ci să-şi plângă de milă. Îi părea rău mai mult de sine decât de altcineva. Persoana proprie-i importantă, restul sunt inutilităţi!

– Nu-i urât. Fii liniştit! Seamănă cu mine. Io când am fost mic, eram blonduţ, totuşi nu aşa de negricios, dar avusesem şi io o faţă îmbătrânită. Sarcinile suprapurtate. Medicaţiile şi alimentele astea modificate intensiv, genetic. Căuta argumente să liniştească părintele taciturn, uimit, panicat. Respira sfornăitor, parcă. Chiar întredeschise buzele. Se aştepta să-i cadă şi limba în afară şi să se joace precum bebeluşul. Aşa urâţenie nu mai văzuse, dar cum să-i spună aşa ceva!

Iliescoi sesiza că observase inadecvările. Copilul era diferit, dar nu în sens pozitiv, dimpotrivă. Devenea panicat şi conştientiza, intuiţia îi zicea că nu era unicul ce gândea astfel. Din această cauză nu-i plăceau colectivităţile. Transpiraţiile l-au inundat instant. Un efect secundar şi penibil ca finalizare. Devenise compulsiv prin obiectivitate. Tocmai insul care credea că subiectivitatea este totul, nu există nimic obiectiv, niciodată, nici măcar legile matematice, logice, nimic, totul este disproporţionat, universalizat şi static, în rest, hidoşenie, aleator, accident, hazard, uman cu alte cuvinte, tendinţe impredictibile demente.

– Cum o să-l cheme?

– Ăă…s-a întors furios spre amic, mascându-şi nervii cu o seninătate impusă, controlată, mişeleşte zâmbindu-i. Îi venea să-i tragă un cap în gură, să-şi răzbune toate frustrările acumulate, l-ar fi lăsat măcar fără câţiva dinţi centrali, aveau staturile apropiate, o scurtă oscilare ar fi fost suficientă să realizeze actul, elementul surpriză ar fi făcut restul, periferia jubilând. Erau în spital. Nu risca mare lucru, reconstrucţia era imediată. Prietenii sunt autentici numai de poţi să-i loveşti cu furie şi iartă, în cele din urmă, până când îi păleşti din nou, scuze. N-avea niciunul. Lovea tare. Dentiştii ăştia. I-ar fi îndestulat. Ştiu să transforme lipsa materiei în profit, energie. Adoima găurilor negre. N-avea.

– Ce nume… nu auzise restul. Se concentra să rămână dezinteresat de conversaţii.

O să-l părăsească. Abandoneze. Să-l dea spre adopţie unor cupluri nefericite care nu pot avea copii sau care îşi doresc mai multe suflete triste, singulare, ca atomii primordiali căutaţi numai de o minoritate ciudată. Da, cine o să adopte un copil atât de urât, se întreba retoric? Poate o familie de nevăzători. La pipăit se pricep toţi. Da să fie şi surdo-muţi ca să nu-i urle mai apoi că este grotesc, când se vor prinde că au fost păcăliţi. Nu l-au selectat corect. Dar la presiunile propriilor părinţi, ei n-aveau chef de asta, au procreat. Mai bine unici şi liniştiţi, decât mai mulţi şi cu griji. Aşa. Aşa. Poate se vedea că l-au făcut în bătaie de joc. Nu s-au oprit din chefuri şi leneveală nici în timpul sarcinii, învăţarea societăţii de consum trebuia să înceapă devreme. Somnul târziu, în zilele libere, responsabilitatea minimă, în cele ocupate, chestii suficiente pentru cuplu, nu i-au prea interesat altceva. Timpul personal şi l-au protejat ca pe un prezervativ ideal. Şi nu au căutat motivele care i-ar face să se schimbe de-acum înainte. O să-l abandoneze, într-un fel sau altul. Nu-l doreau, simplu.

– Cum o … ?

– Ă…. se auzea ecoul unei vocale simpliste, a unui reziduu, clişeu convenţional, sunet primitiv. Ce să răspundă? Ştia deja efectele perverse. Dai totul, viaţa îndeosebi, răbdarea, strădanii suficiente ca să primeşti ură, nimic, dispreţul în schimb. Privilegiul de-a-ţi consuma timpul în mod individual, egoist este musai să-l aibă numai oamenii normali, bogaţi, sociopaţi sau idioţii anonimi. Ultimii sunt cei mai mulţi, aparent familişti care nu te speria când îţi răsar în faţă odihniţi, fără griji, sătui de somn şi lene. Sunt ca otrava ce acţionează lent, ireversibil, tacit, ca moartea ce se sfârşeşte, tânguie precum o prostituată bătrână, ajunsă în şomaj, indolentă până în ultima clipă, câte oferte nu avusese, şi, mai ales, la ce valori? Nici moartea n-are copii. De ce să-i trebuiască lui unul?

– Cum… ?

– Ă! Privea copilul şi-şi şoptea, ajunsese să-şi murmure în gând pentru a-şi confirma sentimentele: Urât este! Grozav de urât! Micuţul prunc se legăna, stânga-dreapta, scâncea probabil crispat ori căuta să adoarmă. Tresărea, din când în când, deschidea pleoapele uimit, ochii bulbucaţi ca la peştişorii de acvariu, telescopici, căutau tulburaţi să înţeleagă lampa de ultraviolete de deasupra, însă nu exista niciun mister prin zona comună, banală, nereflexivă. Îi închidea, unele convulsii îi treceau prin trup apoi îşi redeschidea sperând să observe diferitul, alternaticul, ineditul. Nicio  şansă. Lumina îl orbea, năucea, nu fusese întrerupt curentul. Aceleaşi lucruri i se perindau prin faţă, perfecţiunea stabilităţii aparente. Firescul nu era ordonat. Doar multiplicat. Probabil. Gândea Iliescoi. Şi avea dreptate.

– Bună. Acum am ajuns şi noi! i-a repetat Greta, sora soţiei cu un fel de veselie mascată de invidia nemărturisită. Glasul îi tremura, speriată că o să vadă ceva imitabil. Numai să nu fie mai frumos ca verişorii. Îi era frică să mai stea în umbra surorii. Nu i-a răspuns nimic. Nici ea nu avusese copii şi trăia într-o ciudă iniţiatică care era legată de ideea că sora mai mică i-a luat-o înainte, născând. Apoi s-a liniştit când a văzut cum arată copilul. Chicotea într-un colţ împreună cu soţul şi auzea expresia: mai bine numai noi doi. Îşi justificau infertilitatea fără să se învinovăţească. Erau intelectuali adevăraţi. Nu altceva. Iliescoi se întreba cum putea să fie atât de urât, indescifabil, nesemnificativ. Sperase să poarte în braţe un geniu, nu un ţânc idiot.

– Ăă… Iliescoi nu mai putea rosti altceva. Anticipa reacţiile şi nu-i mai păsa de concluzii. Se împăcase cu prejudecăţile sau măsurările invidioase. Sentimentul libertăţii apare timid în clipa în care nu mai sunt interesante comentariile.

– Ce urât este… şoapte hilare, îndepărtate, ce bine că dispar, se duc, adevărul este tolerabil până la un punct, crudităţile sunt transformate în minciuni dacă devine intolerabilă acceptarea unei situaţii normale. Numai că se uită firescul, şi atunci sunt învinuiţi factorii perturbatori cu naturaleţe.

Urăt. Urăte sunt ideile, în primul rând, abia apoi apare realitatea. Nu-şi doreau un copil. Chiar de era normal îl vedeau aiurea. Din cauza lui bagă! Bagă în tine cât mai mult… prefă-te că n-o faci… restul pot să mai aştepte până când mori!

Iubesc pe altcineva, o idee în glumă. Imposibil

Ielena Esca se învârtea prin birou furioasă. Era o femeie demnă, matură, serioasă. Tropotea serios, tocurile gâsind oprelişti la fiecare pas deschis peste parchetul melaminat şi bine lăcuit, lucios ca mierea întinsă peste untul cu grasimea minimală. Conform dorinţelor ei. Totul, în juru-i era croit după voinţa caracteristică. Nimic nu era lăsat la alandala. La birou, în casă ori în afara lor. Nici măcar buclele, ondulate metodic în fiecare seară şi precis dimineţile, când, cârlionţii erau obligaţi, n-aveau altă şansă, să fie impari în partea dreaptă, cinci de regulă, şi pari în partea stângă, şase, şese cum îi plăcea să spună de n-o auzea nimeni, distrându-se că vorbea ca o agramată. Şese… şedinţe, şese penisuri, şese dinţi în palme, şese milioane…

Psihologii fac umbră pământului. Degeaba. O remarcă ce o scârbea, rostită de un şarlatan, un filosof care şi-a bătut joc de terapii, aşa, cu poftă de contrazicere, acriticofob, când îşi făcuse într-una din seri o subtilă reclamă în mediile virtuale. Nu a spus chiar astfel, dar era concluzia la care ajunsese după o noapte de coşmaruri. Visa că nu mai are pacienţi şi se afla în faţa ghişeelor de asistenţă socială, cerând şomaj, şomaj, ajutor, ea, tocmai socialitatea pragmatică în persoană. Cică, psihologii profită de cei naivi, proşti şi imaturi, care nu pot să se cunoască singuri şi n-au o încredere minimă în sinele lor. Psihologii sunt o contradicţie logică… glumea… postase multe iconiţe care râdeau, rânjeau, haz-de-necaz, mai spunea idiotul pe reţelele de socializare. O să-i dea neprieten, cu siguranţă. Excluderea, izolarea se potriveşte cu tentativele critice, nu suporta să fie contestată, devenea un vulcan pe cale să erupă. De-ar avea niţică putere… Empatiza cu dictatorii însă nu o recunoştea nici în ruptul capului.

Răsturnă o scrumieră, de cristal,veche, moştenită de la părinţi, familie, dusă momentan, ţăndări şi scrum ajunsese, nu fuma, doar lăsase acolo câteva mucuri fără filtru folosite, îi plăcea mirosul vag de ars, tutun de bună calitate din perioada comunistă, probabil era unica ce mai păstrase câteva resturi, fabrica a fost falimentată şi închisă de mult. Lăcrima de ciudă. Şi aşa era într-o perioadă ostilă, iritată, probabil la început de ciclu. Apoi îşi reaminti reproşul „faceţi umbră pământului” adresat nu ei ca persoană, ci carierei pe care o urmase.

– Iubesc pe altcineva! răsunau vorbele lui Iliescoi într-un ecou de natură maladivă, posacă, în interiorul minţii. Simţea că-i asemenea cu o figură iubită pe care o uiţi după o perioadă de timp în care nu o mai întâlneşti. Perioada de timp nu este un pleonasm decât pentru filologii idioţi din ţară. Există perioadele matematice în absenţa cărora civilizaţia ar fi zero, primitivă, ca-n antichitate, toţi am trăi în curul gol, inclusiv academicienii anacronici. Totuşi, informaţia căzuse pe un plan secund faţă de cea care-i ameninţa cariera. Dar nu putea s-o ignore. Avea aşa ceva? Avea. Desigur. Păstrat pentru sine şi bine pus deoparte. Dar se calma imediat, era suficient că nu suferise mai mult decât este necesar. Nici ea nu-l prea iubea, plictisul ăsta eficient, dar reacţionase ca o entitate trădată. Era entitate. Perfectă. Onestă. Ce îl apucase? Chestiona mai degrabă trădarea decât pe cineva anume, era singură acolo, la serviciu şi când ai capul plin de problemele altora, cele familiare rămân superficiale.

– Ce spui tu? Eşti ameţit?

– Nu. Nu. Iubesc. N-am dreptul? Întrebă Iliescoi minţind cu neruşinare. Şi Ielena Esca cu toată psihologia ei în spate, cu doctorate practice aplicate pe terapii de cuplu nu se prinsese că se joacă, glumeşte, o aţâţă să o facă cumva geloasă, să reînvioreze . O păcălea degeaba, cumva afectivitatea devenise monotonă şi Esca îi spălase ceva… acceptase, să fie purificat prin scenariile propriului intelect, îi spălase creierul atât de mult încât îl determinase să accepte adevărul sentimental. Adică, de se va îndrăgosti de altă femeie sau de va fi atras sexual de alta, fie şi de o prostituată, era suficient să-i spună, nimic mai mult, atât, adevărul este cel mai bun leac pentru societatea actuală. Nu lapidarea, nu supunerea faţă de o dogmă religioasă sau laică, nu minciuna fructuoasă că are picioare scurte, o nanistă muizabilă, ci adevărul. Dacă vezi un cur alternativ trebuie să urlii în gura mare, spun soţiile… decenţa n-are ce căuta în zona concurenţială. Suntem în competiţie de fofoloance, care-i mai bună sau mai sigură, mai certă sau mai acidă…. oh… cam îi plăceau fofoloancele, nu recunoştea în ruptul capului. Care? N-avea importanţă! Să fie şi nouă. Principiul de bază masculin.

– Nesimţitule! replică acid, refuzând să mai asculte ceea ce nu-i plăcea, detesta atât de mult adevărul sau aparenţa adevărului, ceva de genul împlinirii prorocirilor încât i se făcea greaţă să-l privească până la capăt.

– Nu ai fost de acord cu minciuna blândă, siropoasă, langunoasă, vrei adevărul, na, adevărul, na, poftim. Gesticula în jos cu oareşcare furie, de parcă ar fi vrut să-şi deschidă şliţul, dar ezita fiind în public, nu se cădea. Să demonstreze ce? Îmi place de altă femeie cu care vreau să mă încurc în toate felurile. Bine-i? Bine-i? o imita… aşa vorbea când se înfuria… bine-i… ca un reziduu etic şi acţional, pozitiv şi negativ totodată. „Spune-mi!” „Spune-mi de vrei să mă înşeli cu alta!” nu vroiai altceva decât mărturisirea. Poftim. Declaraţia. Eşti multumită? „Mă atrage alta!”  Ioi. Cum mă atrage…. parcă-s un magnet pus pe un munte de reziduuri fieroase. Nu pot să cad până la pământ, mă agăţ mereu de altceva.

– Măcar eşti sincer, încuviinţă mascându-şi cu eleganţă tristeţea. Îşi aranja pliurile rochiei drepte, fără plicuri, dar imaginaţia o determina să-şi caute ceva de lucru cu mâinile. L-ar plezni, de-ar avea putere, da-i era frică de consecinţe, poate-l întărâta numai. Totuşi, i-a dat totul. Iubire multă, compasiune, credinţă, şi a primit opusul în schimb. Privea pe geam, căutând o modalitate de acţiune. L-a iubit mai mult decât a fost iubită, o balanţă neechilibrată, rezultatul, răsturnarea, eliminarea, divorţul, despărţirea temporară, nu toleranţa… ca şi cum ar alege între un pendul, un ceas electronic sau android… fiecare are avantaje, mărime, punctualitate, informare. Ce-şi dorea în cele din urmă? Pipăia colţul unui tablou mic de pe perete. O fascinau liniile rămii, nu acuarela exersată, îngrijită, raţională. Îi venea să urle. Să facă isterii ca o femeie normală. Geloasă. Se abţinea cu succes, era o intelectuală, din acelea care nu confundă profesia cu iubirea, cariera-i mai sigură.

– Ioi, mă excit numai când mă gândesc la cealaltă. Iliescoi îşi dădea ochii peste cam teatral, exagerând, pufăind, se aştepta ca Ielena să se prindă de jocul lui, dar nu, dimpotrivă, făcea pe dura şi indiferenta, era nervoasă, dar insuficient, îl vedea în faţa ochilor dar era oarbă, se năştea un monstru inflamabil, deşi nu avea nimic consumabil prin oxigen, dimpotrivă juca teatru suficient de prost încât să se prindă oricine prost de rol, Esca nu avea ochi pentru aşa ceva. Paie peste foc, aşa-i şi cu adevărul, azi îţi place de una, mâine de alta, nu există constanţă, de ce să facă scrum totul, repede sau mocnit, mai bine să nu-i fi spus nimic despre încurcătura în care nu intrase. Dar monotonia cotidiană trebuia spartă. Ce-or să mai râdă, la urmă, îşi zicea. Şi de-ar fi fost adevărată relaţia lui cu alta, ce-or să mai plângă la urmă, nu conştientiza.

– Ieşi! I-a spus scurt. Ieşi. A repetat de multe ori, chiar şi după ce Iliescoi plecase, vorbise multe lucruri, nu le prea auzise, dar vorbise mult, Iliescoi se pusese şi-n genunchi, verdictul adevărului fusese dat, era cazul să plece, plângea aproape, nu-l va ierta niciodată. Îl privea ca pe un străin. Un duşman care se jura că nu făcuse nimic rău, nu acaparase nimic. Basme. Înmormântase relaţia. Cadavrele le înhumezi, jeleşti, accepţi şi le laşi să rămână-n amintiri. Îl ademenise cu sinceritatea şi-l pedepsise instant, la prima greşeală, normal. Cum să accepte un bărbat uşuratic? Ori cast, ori nimic. Principiul feminist uscat şi urlat. Fii sincer… sunt un ideal pentru tine, în subsidiar, fii sincer, de mă înşeli recunoaşte, în explicit, fii sincer ca motiv de despărţire. Sinceră, devreme, sinceră… ăă, ă.

– Ielena! Se milogea Iliescoi încerând să zâmbească, s-o facă să priceapă gluma.

– Ieşi.

– Ieşi. Plecase la fel de supărat, n-o trădase dar se retrăsese ca un inculpat definitiv faţă de care vinovăţia nu are nicio importanţă. Judecata fusese încheiată printr-un verdict şi sentinţa trebuia dusă la îndeplinire.

Psihologii fac umbră pământului, degeaba. Îşi aminti remarcă ce o umpluse de nervi de la început. Dorinţa de a înlocui un rău se realizează uneori cu alt rău, mai mare sau mai mic, ori de aceeaşi intensitate, uitarea e o boală malignă, nu-şi dădea seama de acele principii aplicabile tocmai lor, nu încercase să le preschimbe în nimic pozitiv. Ca şi actorii slabi care replică: criticii să vină numai să vadă cât muncesc, se chinuie în şedinţele individuale, în repetiţii, apoi să vorbească. Trebuie să asculte, să încadreze undeva personajele sau pacienţii, totuna, şi să concluzioneze în stilul dorit de jurnalisti. Muncă şi iar muncă. Au rezolvarea în interior, numai că uneori n-o recunosc. La fel şi spectatorii cârcotaşi. Vor să audă şi să vadă ceva nou! Şi dacă nu pot, nicio pagubă, măcar le implementează nişte linii de acţiune după care să se ghideze, nişte replici. Să vină cretinul ăla să vadă cât efort depune. Ar râde de ea, probabil, dar măcar ar stima munca. Boul! Terapia înseamnă apropiere, diagnoză, descifrare, alegerea soluţiei sau a celei mai adecvate metode de urmat. Nu e o joacă. Teatrul e o artă circumscrisă. Depinde de gen, naţie, deh…

– Cioc, cioc… un fel de bătăi la uşă.

Deschise uşa iritată, cu gândul la critica profesiei.

– Ce vrei? îl întrebă pe Iliescoi care stătea umil, ca un câine, în pragul uşii, cu un buchet de zambile în mână, proaspete, înmiresmate. Zâmbea cu intermitenţe şi vorbea când nu zâmbea. Nu auzea ce nu dorea să audă. Adică pe el. Un handicapat pe care îl interzise de azi de la postura de descrăcănare în care se postase uneori…

– Te iu..

Vinovat. Vina de a dori mai multul i se potriveşte. Fusese cam agresiv în ultimul timp, şi când asculta era ameninţător, irişii irascibili, aparent nevinovaţi, răi, de aceea preferase să tacă mai mult decât o făcuse în trecut. Şi pufăia mai des, respira cu intermitenţe noaptea, ceva o alarmase dar nu ştia care este cauza. În sfârşit, aflase, se lămurise cu răbdare.

Trânti uşa cu lehamite. Psihologii fac umbră pământului, degeaba. Rahat, e un idiot ăla, o să-i dea o replică de va primi mii de sharuri. S-o scutească. De la comentarii. Din liste. Adică iau bani pe degeaba de la persoanele cu probleme? Sunt profitori? Până când? Porcărie mai mare nu auzise niciodată. Ce dacă psihologia a apărut ca efect al filosofării. Avansase. Evoluase. Ajută milioane de oameni zilnic. Cu cât sunt mai naivi cu atât mai bine. De au bani pentru şedinţe e în regulă. Terapii. Doar n-or mai merge la spovedanii, la biserică sau nu s-or apuca de citit. Ce să citească? Manele? De ce să se spovedească? Pentru masturbare? Când să citească? Politicienii ar izola-o. Unde să citească? Bibliotecile se transformă în birturi. Pentru ce să citească? Şi aşa nu cred decât în bacnote. Alea să i le dea ei! Iliescoi,,, de ce dracu i-ai mărturisit că vrei să regulezi pe cineva. Puteai fi un om normal, banal, nu un intelectual cinic, cinstit, un occidental crispat în corectitudinea relaţionară, nu financiară. Te-ai plictisit de Ielenuţa ta? Tocmai acum,  când eram pe cale să înfiem un copil, unul măricel care să nu ne pună probleme! Unul adoptat ieftin din ţările limitrofe… Iliescoi… Iliescoi,,, nu uita de mama ta Rusia!!!

Beat de singur

?- Unde sunt…

. – Mi-e rău. Greaţă pe mine, cu mine de parcă m-aş fi îmbrăcat după ce m-am spălat cu toată. Nu mi-e teamă de necunoscut cât mi-e de teamă de lipsa controlului și de victoria urâtului, infamului, profetului idiot care își promovează minciunile și se crede filosof fără să știe măcar ce-i înțelepciunea. Cu necunoscutul, inclusiv cu moartea, mă mai descurc cumva, dar cu plutirea, imponderabilitatea și nesimțirea m-am certat definitiv şi irevocabil. Adică, cum? Să-mi fie aruncat trupul pe o barcă plutitoare, să-mi doresc cu disperare să rămână ancorată ori fixată într-un doc, chiar stă de-a dreptul pe pământ între niște sâlpi, fixată-n ancore de oţel care îmbrățișează disperate platforme de lemn amestecate ca un cocteil cu gheață, însă, fiind de gen feminin, se răzvrătesc când li se pune pata, când nu mă aştept, atmosfera devine pufăitoare să nu spun capricioasă şi curge pe valuri învolburate de noroi foarte repede încât mă simt debusolat de cinism: sunt subiectul derâderilor personale, nu-s în stare de mai mult! Efectele-s vinovate, imaginile-mi joacă dincolo de retină şi viitorul se suprapune isteric peste trecut umilindu-mă și nemulțumindu-mă continuu. Aş da hainele de pe toți trecătorii pedestraşi care trec molcom pe lângă trotuarele întotocheate și cimitirele cu garduri izolate fonic și termic numai să se termine cu ritmul pe care-l impun în ritm nearistocratic parveniții. Liniile drepte se curbează, iar cele drepte dispar definitiv în utopie. Normalul mi se pare caraghios și mă distrez fără oprire pe seama lui. Recunosc, sunt un om simplu, un rustic, ţăran autentic sau ajuns urbanizat într-a doua generaţie. Necomplicat. De bun simţ recunosc că-s analfabet societal. Nu ştiu dansuri clasice înţepate de pupături sau pline de salivă epidurală. Joc într-o horă. Lin şi fără o memorie neumplută de remuşcări. Familiarizat cu ceea ce este static, cuminte, clar nu cu ceea ce este obscur, dual, incert. Un fel de pămpălău care n-o recunoaşte din cauza orgoliului, impostorii se vâră în față, un gen de mecanism uzat plin de ritualuri impuse de gura cunoştinţelor care sunt, la rândul lor, cronicizate de reclame. La fel ca sexul, cel cunoscut este sănătos. Plictisitor de sănătos. La naiba cu ineditul. Prea multă noutate dărâmă relaţiile mai rău decât cotidianul. Sunt plictisit înseamnă pretexte și despărțire. Valoarea maximă este banală, masificată, deontologică, firească. Aşa cum spune obsesiv un postac: ajungem să ne înşelăm amanta cu soţia dar numai geniile ascunse, nedescoperite, rămân acolo, firesc, catolic. Admitea că nu are escapade și n-avea ce să regrete, nu era nici disperat, nici himenal în acest sens. Însă, avea, într-o măsură mare dreptate, fiindcă diferitul care-i acelaşi ca și postmodernitatea înseamnă criză creativă generalizată cauză din care devine doar mai pretenţios şi vulgar, rareori altfel. Gustul amar al victoriei. Sau varianta nescrisă a înfrângerii care naşte victime de care trebuie să se ţină seama. Sau nu. Oricum, recunosc cu toată sinceritatea că prostia-mi este nelimitată, antică şi pare singurul lucru perfect pe lângă care ceilalţi trec când se află în preajmă-mi şi nu-şi dau seama. Un ignorant plin de ignoranţe, la fel ca ameţeala care nu-mi dă pace fiindcă mai văd linii drepte care nu există.

Sunt pe punte, în cală sau în afara ei, mă trăzneşte o groaznică întrebare de parcă mi-ar arde în situaţia dată de rezolvări matematice cu necunoscute, ştiu ce se întâmplă chiar dacă nu înţeleg mare lucru în legătură cu exteriorul personal. Contradictoriu-s uman şi mă dau mare, când nu este cazul. Unde mă aflu? Cine mă recunoaşte? Vedeţi în ce situaţie absurdă mă pun! Să nu mă reflect nici într-un ciob de oglindă. De aia beau oamenii? Nu că mi-am rupt firul, filmul, memoria. Dar nu ştiu cine sunt cu adevărat de vreme ce mă umilesc ca un disperat şi cerşesc, mă rog sfinţilor să mă ajute ca să recapăt controlul asupra trupului legitim pe care l-am lăsat nesupravegheat o singură clipă şi-a luat-o razna. Danțum. Danțum! S-a transformat într-un copil zburdalnic, genul care face pe răsfățatul degeaba, un plod supraactiv ce se destrăbălează transpirând și urmărind să-şi îndeplinească propriile capricii fără să ţină seama de ceea ce vreau, stăpânul efectiv sau aparent care raționează. Sunt stăpânul minții mele nu și al trupului!

Am ajuns să mă ascund de undele punctiforme şi de sinusoidele lineare care par debusolante. Nu-mi plac bețivii. Adică imaginile normale, planul fragmentat, real şi banal, tablourile, orice este simplu şi firesc, nu mă iubesc de vreme ce mă văd ca fiind un altul. Vă daţi seama că sunt revoltat! Noaptea mă culc, adorm eu, cel vechi, plin de amintiri despre ceea ce pot aduce nou în univers şi, mai ales, despre ceea ce nu pot să fac, iar dimineaţa mă trezesc străin. Nu mai sunt în stare să îndeplinesc lucrurile cotidiene şi mi-e teamă să văd ce mai sunt în stare să realizez cu adevărat. Văd cu ironia lui Dionis că ceea ce nu sunt este deformat în mod sistematic aleator, repetitiv. Să nu fie insuficient chiar şi pupilele mi se rotesc, urmărind desenele clasice cu personajul, sunt personaj, lovit brusc în faţă, nu eram, în spate, nici vorbă, pantalonii-mi sunt uscaţi din dos, umiditatea-i relativă dar nu se opresc spre disperarea pescarilor care vor să îşi arunce năvodul sau firele pentru prins peşte însă le tulbur apele şi le sperii peştii arginitii cu nuanţe de auriu albastru albicios. Nu-i bună nicio culoare când ameţeala te învăluie cu scârbă ca o iubire neîmpărtăşită de care nu prea poţi scăpa. Nu paralizasem. Nici de frică sau mirare. Dar găsisem un alienat în locul meu, un fel de alcoolic care nu bea alcool. Vi se face milă? Dar mie, mai multă, mai mare, mai tare! Sărbătoresc fără să realizez ce. Sughit fără să am motive cardiace. Respir plin de speranţe cu gura larg deschisă. Numai să nu plouă! Atât mă duce capul în care nu simt nicio durere. Oare îmi mai stă pe umeri?

.- De ce mi-ar plăcea de mine în situaţia veche sau nouă? Nici beţiv? Nici anonim? Într-un cuvânt: nesemnificativ. Nu-s nici o rotiţă sau un fir de praf din marele angrenaj, sau, cel puţin, aşa cred. De ce să fiu roată? Am mândrie! Nu accept asta, mai bine mă revolt şi afirm – sunt nimic. Nu-s Ulise să păcălesc ciclopul ori să creez reprezentări false din cauză că mi s-ar părea o hoție mai mare decât înșelăciunile ideologice sau religioase. Pe cine să seduc, să-l sufoc în eroare? Nimeni nu poate iubi doar nimicul. Decât mincinos mai bine un boschetar invincibil. Om al străzii nu-s. Un fals mecanism refuză intercondiţionările aparente. Contraexemplele. Clar, nu-s nici o roată! Dar, dacă nici măcar eu nu mă recunosc pe mine, cum Dumnezeu să fiu recunoscut de alţii? N-am alternative, ca idee, nu este un motiv suficient. Pământul se învârte, copacii se strâmbă şi se îndreaptă bizar de parcă s-ar fi săturat de oameni, nu mai realizez care din noi poartă sămânţa de caraghios, păsările se rotesc pe ceruri cu nori şi nu stau o clipă locului, cercuri ovale, curbe, pătrate doar se aruncă înspre pajiştile cu iarbă tremurândă, înfrigurate de căldura mişcătoare care ne arată că este prea mult, prea multă. Când este prea multă lumină mai bine o stingem sau invers, mai degrabă facem lumină decât să bâjbâim în întuneric. Oricum, tatonez bâlbâit și observ că lumea de vârstă limitată nu încântă! Vreau nemurirea! Cine n-o vrea? Murim cu mult timp înainte de a fi preconcepuţi. Doar minciuna ne-a deschis drumul spre viaţă, spre suportabilitate. Ne prefacem că nu vrem nemurirea însă ne e frică de moarte. Sunt mulţumit de mine precum Narcis este îndrăgostit de iubita imaginară. Un 69 făcut de unu singur înseamnă viețuire.

! – Visul zborului împlinit este-o eroare. Nu-mi mai place…

Dispreţul de sine nu este o vorbă simplă şi nici o lamentare ordinară. Pentru mine este ironie excitantă, singura care mă încarcă cu suficient cinism încât să ajung să fiu în stare să râd de amintiri. Asemănător cu masturbarea într-o căpiţă de paie, vara, având deasupra un cer fără nori, şi ele fumegă tăcut, ascuns, pline de flăcări. Dacă mă dispreţuiesc suficient simt că trăiesc! Am un motiv să văd cum se multiplică falsităţile şi se decantează-n prostie. Posesiv şi mărunt. Dacă mă dispreţuiesc necesar exist numai ca să simt dezgustul faţă de un semnificativ puf de pasăre aruncat în apă sau într-un vulcan şi râd la asemenea gânduri, încărcându-mă cu respect. Vântul bate în brize scurte sau în rafale lungi, tremură, iar crengile pletoase de sălcii tulburate de agitaţia oamenilor se descrăcănează ca nişte femei în călduri, frustrate de lipsa unui bărbat util. Suntem inutili sau rătăciţi? Deh. Minciuni sau neminciuni! Părul îmi joacă pe ţeastă dar cine mai are timp să şi-l aranjeze de vreme ce o durere de cap mă ţintuieşte vectorial înspre caldarâm, porneşte din faţă şi ajunge în spate, de la tâmpla stângă până la cea dreaptă sau invers, de la sinusuri până la coloana cervicală, nările mi se umflă de aer câteva momente glorioase, însă se dezumflă imediat învinse ca nişte râme care se vâră tot mai adânc în pământ şi dau, la un moment dat, de două stânci apropiate ce se distanţiază din când în când, uşor, ca să se reunească din nou şi trebuie, este musai să treacă de pietroaie dacă vor să mai găsească ceva de mâncare, deşi sunt îndestulate, aproape pleznind de alimentele care înving mereu digestia prea leneşă. Înapoi nu pot da, este hăul destrăbălat, ori pot să se dividă, însă de se vor despărţi fiecare îşi va continua propriul mers şerpuit dar, măcar, vor avea stomacele pline de materii viclene care stau în aşteptare, pândind clipa de neatenţie în care pot să ţâşnească din nou afară, să se elibereze în scopul seducerii altor guri flămânde şi să detensioneze interiorul ca o răsplată care se cuvine a fi plătită pentru linişte. Ca să se ajungă la bine trebuie să se treacă mai întâi prin rău. Bucuria vieţii înseamnă chinurile naşterii. Stabilitatea şi detensionarea presupune perfectabilitate, adică oprirea oricărei învârtiri, accident, senzaţie neplăcută. Am îndreptat lumina şi o văd în clipele de sinceritate ale beţivului aşa cum este, cu realitatea-i nudă curbată de curbe. Nu-mi place adevărul. Vreau să revin la minciuna cu care m-am familiarizat. Minciunile sunt bune, suculente, mustoase, gustoase. Tiptil, încet, învăţ să-i înţeleg pe cei care se supără când spui adevărul sau ceea ce ţi se pare a fi un adevăr. Sunt cu adevărat speriaţi de faptul că râmele nu-s nemuritoare.

? – deh. Lipsa de obişnuinţă. Să se oprească odată …

– Viaţa trece prin stomac. Exteriorul este, deci, în fiecare din noi dar ignorăm sau persiflăm ceea ce aruncăm înăuntru. Suntem diavoli tazmanieni dar nu recunoaştem. Evităm să mai mârâim pentru a nega realitatea. Am pus deoparte prea multe lucruri, cred, din zgârcenie şi acum regret că dansez fără să doresc să respect paşii jocului. Vreau altceva. Vrem altfel. Pământul se scutură şi îşi trimite în mod empatic toate nemulţumirile. Îl doare, mă dor, se desţeleneşte, mă fărâmiţez. Din interior vine izbăvirea şi mi-e ciudă că nu sunt sfânt. De ce nu m-am făcut sfânt? Ce bună întrebare. De ce nu ne facem îngeri? Că-i banal. Un pământ populat cu zei. Mişto. Edenul ca stare de vis şi visare. Aiurea. În adâncuri există răutatea, dar cum să scap? Am băut-o de bună-voie şi nesilit de nimeni? Oamenii trebuie siluiţi. Nu. Dimpotrivă. Nimeni este greaţa pe care este cazul să o aruncăm din când în când afară. Ceva mă dezechilibrează. Îmi umblă prin urechi şi mă face să nu o mai suport. Otrava din mine. Sunt Socrate care a băut paharul cu cucută degeaba, nu aveam nimic de dovedit spre deosebire de înţelept. Nici măcar că sunt om. Pomul remuşcării înflorit. Fructul pasiunii uscat. Mi-e rău de răul din mine! Obsesie de care nu pot scăpa. Sunt obosit de atâta instabilitate. Gardurile trec pe lângă şi mă ocolesc dispreţuitor. Mi-e ruşine. Nici imprejmuirile nu mă mai suportă sau le este teamă să mă mai atingă. Nu ştiu. Dar observ că-s lipicios sau, cum se spune, libidinos. Sfântul crăcănat! Nu cred. Mă leg de toate cele care nu mă resping trufaşe. Speranţa-i ca un morcov care îţi intră în cur şi te frustrează când îţi scapă printre degete oricât te speli pe mâini în continuare. Frustrarea ca perpetuum mobile.

!- Noul şi noutatea au o doză mare de penibil…

Cineva râde de mine. De fapt, întotdeauna apare un om care să îl desconsidere pe celălalt chiar de este general, sfânt sau tractorist. Şi picioarele se despart, divorţează unul de altul, vor să apuce fiecare pe drumul propriu. Cum să le împac, să menţin căsnicia dintre stângul şi dreptul? Prea multe separări în ziua de azi. Sau prea multe condiţionări care nu-şi au rostul. Îmi vine să V. Nu o să rostesc nicicând cuvântul. Nu o să încalec faptul de V. Şi nu-i victorie, victimă, valoare… de ce se învârt lucrurile care în mod normal nu ştim că se învârt, dar ne fac în ciudă. Opreşte-te!
Vorbesc singur în siguranţa proprie nebun de izbânda ratată. De ce nu simt cum se rotesc obiectele pe care le calc cu nepăsare? Frustrarea-i perpetuumul imobile. Nicicum nu-i bine, nimic nu-i suficient sau ne-am săturat de nemulţumiri. Cum ies din paradigma omului: exist fiindcă mă îndoiesc! Dar nu de îndoiala mea. Nu la figurat ci în realitate. Mă înconvoi din cauza nesiguranţei care se trezeşte să cânte fără să i-o ceară nimeni. Ăsta-i paradoxul. Îndoiala nu este metodică, sistematică, celestă. Îi doar măruntă, meschină, dopată de sine. Descartes a fost beat criţă când a descoperit-o, însă a încercat să-şi justifice comportamentul imbecil în faţa vreunei femei. Altfel nu se poate. Ne-ndoim că gândim. Eu cu gândirea nu am nicio treabă. Nici voi! Ca în moarte. Negăm la început adevărul. Îs prost. Învăţaţi să ascultaţi glasul proştilor! Pilda secolului impostorilor. Nu al vitezei peste care am trecut. Nu a informaţiei pe care nu o avem. Ci a parveniţilor. Exist fiindcă mă-ndoiesc de minciunile antecedenților, caut să impun alte minciuni, deci gândesc! Așe. Așe….