Haina noastră cea de toate zilele

Golescu ar fi vrut să o invite pe fată la un suc ca să îi afle numele. Nu a făcut-o fiindcă era răbdător din fire. O să o mai întâlnească, cumva, undeva. Iluzii. Dar cine nu trăiește cu ele?

La început Golescu s-a simțit jignit că nu îl recunoștea. Medita scărpinându-și barba stufoasă. Apoi i-a trecut. Când ești nesemnificativ nu poți avea pretenții mari. Nu era actor, patron speriat de lege, muzician ușor manelizat, nici fotbalist veleitar, politician stupid înecat în buzunare. Ce mai? Un simplu funcționar anonim, cu venituri reduse. Corect. Renunțase la multe ocazii intenționat, căuta simplitatea, elementarul. Nimic în plus. O revăzuse de câteva ori și saluta bucuros. Era ignorat în întregime.

Fiind o persoană matinală prindea fiecare răsărit de soare neînnorat de la apartamentul lui orientat spre sud, etajul zece. Atunci observa înălțimile ample și zâmbea spunându-și că cerul se deschide pentru cine are ochii să îl observe. Îl căuta zilnic ignorându-și pilozitățile faciale. Nu era identic nici măcar când era senin. Iar dacă zărea în depărtare munți, ori măcar dealuri devenea zâmbitor. O cană de apă rece, autentică de izvor, fie și de fântână îl ducea la mulțumirea deplină. Nu peturi, nu robinet. Se interioriza, închidea într-un fel de carapace suficientă sieși. Dacă se considera urât, căuta normal frumusețea și se mulțumea cu imaginile descoperite în lume. ”Unde mergi?” își întreba uneori bunica copilăriei. Ana. ”În lume…” și exista o continuare pe care nu o rostea întotdeauna femeia: ”vii cu mine?” Hi, hi, hi. Nu mergea, cum să meargă?

Golescu trăia ca un om singuratic. Cum este? se întreba uneori pleznindu-și vârful bărbii cu un fel de ciudă parșivă, de parcă ar fi fost vinovată. Nu era. Păi, tăcut. De ce nu vorbește mult? Fiindcă analizează și nu are timp de ceea ce consideră a fi superficialități, ori lucruri complicate. Cei mai mulți oameni sunt izolați, dar nu-și realizează înstrăinarea. De ce? Preferă să privească în altă parte și să vocifereze despre orice le trece prin minte, lucruri care alungă minciunile personale. Derdeluș. Sofisme. Evidența relativă ca armă bună pentru învinovățirea altora. În consecință se nasc absurditățile. Gen: ”Te iubesc!” minciuna perfectă universală. Inexistentă. Singularul duce la dezamăgire. O boală de piele de care nu scapi. Iubim aparențele, nu făpturile. Relațiile, nu persoanele. Beneficiile imediate, nu gândirea. Toate în forme plurale. De ce să fie pedepsit partenerul îndrăgostit de altcineva? Aiuritor. Cu ce drept îi distrugi sentimentele? Ar trebui să se proclame un ”drept al iubirii universale”. Absurd pentru cei care se mint continuu mai mult decât afirmă judecata și cred în alte persoane care respiră. Absolutul este un fel de perfecțiune. Fiind așa nu prea există. Disperații n-o recunosc. Doar cei care-și acceptă solitudinea.

Iarna devreme, primăvara târziu Golescu a tresărit recunoscând în aranjamentul norilor de pe cer un sentiment instabil. L-a numit după câțiva ani ”dragoste de fâș”. La propriu. În respectivul anotim rece ninsese cu adevărat. Simplu, elementar, nimic revelator. Indescifrabil, pentru moment, dar semnificativ prin miresmele ivite din pământul sau asfaltul scuturat de ploile torențiale înghețate. S-a simțit ca un manechin deși nu era un gen reprezentativ. Șchiopăta. De câțiva ani buni și încerca să mascheze acest defect. Din această cauză prefera întâlnirile statice. Așa s-a întâmplat și atunci. A înțeles după un timp că a fost recunoscut după o haină colorată strident, idee care i-a stârnit indignarea. Vișiniu vulgar, ori mov roșiatic. În realitate nu era neapărat atrăgător, mai mult, prejudecățile tradiționale rămân evidente în orice cultură. Un albinos trezește reacții într-o populație de culoare, un negricios la fel în altă civilizație albă, ceva alternativ din cauza cărora ambii erau desconsiderați. Cea mai simplă narare. În fine, cum a ajuns la această conluzie mai puțin stupidă? La un moment dat a cumpărat un articol de îmbrăcăminte aiuristic și compensatoriu, mult prea colorat și l-a purtat când rozul nu era la modă pentru bărbați. Viul, viața, focul atragerii atenției acționează în cazul persoanelor speriate. În plus, dacă n-avea ce face cu timpul îl consuma aiurea găsind pretextul ca să îmbrace noua haină. Cum? Găsea mereu alternative vandabile și populate. În afara jocurilor, internetului, mesajelor, televiziunii, cărților, sălășluiesc filmele. Care? Orișicare. Acțini de a face altceva, altfel, altcumva. De a vedea oameni.

A mers la un film sau discotecă cu proiecții hilare împreună cu câțiva amici la fel de debusolați, fără multe preocupări serioase. Doar primeau ajutoare de la stat sub forma retribuțiilor. Un gen de peliculă cuminte și difuzată de societățile anormal de drepte, adică decidenți fără orizonturi, numai cu puncte de vedere dictate de alții. Care era subiectul?  Unul simplu: trebuiau a fi înțelese nedreptățile orientale îndepărtate pentru a le ignora pe cele din proximitatea geografică. Ultima idee era ascunsă, dar devenea compensatorie și comică. Golescu nu era tâmpit cum considerau mulți, pe bună dreptate. Iritabil, dacă apăreau în dialoguri interpretări nesimțite ale interlocutorilor. Făcea ca șprayul. Presiune. Oricum, genericul filmului se dorea a fi romantic. Când pleosc. Trosc. Noapte efectivă. Așa se întâmplă deseori cu romanța întinsă prea mult. Se dezumflă. Filmul s-a oprit imediat după introducerea în intrigă. Defecțiune tehnică aveau să deducă spectatorii bâjbâind în semiîntuneric. Nimeni nu le dădea nicio explicație. Dar la început a înțeles ideea că uneori cerul curge, alteori este sec și senin iar iubirile sunt de breaslă, clan, clasă socială. Nu este nimic rău nici în primul caz, nici în cel de-al doilea terț. Toți își apără habitudinile. Nu cerul. Pământul. Oamenii prea plini de sine superficiali nu pricep ce se întâmplă și înjură efectiv sau ascuns. Cerul. Pământul. Ce le stă în cale. Visele lor sunt ceva mai mărețe decât ale altora. Golescu n-avea nicio chestie onirică, era nesemnificativ, cum o să rămână întreaga viață. La început nu înțelegea cuvintele complexe, abstracte, indescifrabile, pe urmă degeaba le pricepea că se deghidează după umbrele celor reale, dar nu recunosc în ruptul capului acestă stare de spirit. Mai mult, cum să creadă în lucrurile înconjurătoare și să fie dezamăgit fiindcă nu se întâmplă chestiile întocmai cum se afirmau? Nasol. Imposibil. Un banal.

• Stai! ”De ce?” venise răspunsul de la o fată frumoasă. Chip echilibrat, zâmbete senine, un gen care nu prea era de nasul lui. Gusturile nu se discută. Dar l-a băgat în seamă, cumva. Asta l-a uimit. Să cugeți, ezitant, spusese ultima idee fiindcă i se făcuse frică! Părea că nici nu avea încredere în sfaturi. ”Are sens?” Nu, am dreptate. Periplul lumii. Inutilitatea este evidentă. De ce ne revoltăm în vreme ce lucrurile-s line? Pâinea caldă miroase a migdale sau a apă de râu proaspătă în care te scufunzi de urâta caniculă. Cum de ce? Fiindcă nu cunoaștem efectele. Dar. Cui îi pasă de consecințe? Puținor oameni. Hăăă? Mai degrabă sunt ținute în lesă capriciile. ”Vezi!” Da. ”Ce?” Cuvintele-s inutile de multe ori, dar nu ne dăm seama de acest lucru și credem oracolele scrise aiurea. Prejudecăți încarcerate cu imagini goale. Despica un știulete de porumb în patru. Și mânca boabele albe, moi, dulci. Încă necoapte.
• Superstiți. Cele mai grozave și ascunse care trezesc spaimele absurde. Inexistente, de aceea sunt ciudate. De altele nu mă feresc. ”Bine!” Ce este bine? ”Că ți-e frică de ceva,,,!” Dar nu mi-e frică de vorbe. ”Te dai mare. De ce ți-e teamă? De fapte?” Nu… și o lăsă să creadă ce dorește. Nu-i mai spusese că era terifiat de lipsa idealurilor personale. Nu ar fi avut rost.
• Ha, ha, ha, râdea cu poftă. Ea. Apoi au plecat fiecare înspre apartamentele personale total dezinteresați și voioși.

Golescu ar fi vrut să o invite pe fată în oraș ca să îi afle numele, măcar. Dar nu a avut curajul s-o facă din cauza eșecului potențial. Ar fost mult mai bine. Totuși, pe moment simțea că este un căine ținut în lanțuri care a fost eliberat câteva momente. Panică. Bucurie. Zăpăceală.

Când vrei să săruți mâna unei făpturi să o faci mângâind cu buzele călușul palmei ei, știind că este ultima dată când te iubește. Și s-o privești în ochii goi, limpezi și clari care cer subtile avantaje febrile. Mai ai să-mi dai ceva în afara săruturilor. Pe alea le pot capăta alternativ, cine știe, mult mai profitabil! Ar spune celelalte buze închise ermetic. Deci, când vrei să iubești pe cineva nu are sens să te gândești la mâine. Viitoru-i incert. Dar este bine să nu te acorezi nici în clipă. Este nesigură. Prezentul e un accident. Și Doamne-ferește să trăiești în trecut. Devii obsesiv. Depresiv. Deci, când vrei să săruți o palmă poți s-o faci cu seninătate. De aceea cerul este luminos.

Un tip neimportant în descrieri. Esențial se reducea la faptul că nu avea iubite fiind rezervat principial, nu atât de timid cât conservator, căuta perfecțiunea subiectivă, dar stupoare, iubitele nu-l aveau cu reciprocitate, prudența feminină certă. Ele vor ceea ce n-avea în sens explicit. Bani. Putere. Impozabilitate. Troc. Detesta principial să fie îndrăgit pentru bani, prin urmare nu i-a căutat prea mult, deși a fost deseori sfătuit să facă acest lucru. De către cine? De către cei care fug de ei înșiși. Dar a fost uimit că o fată frumoasă s-a îndrăgostit la un moment dat, nu de el, ci, ulterior avea să înțeleagă că de fâșul violet purtat, deși mai ținea minte faptul că era simpatic conversațional, replicile acide stârneau râsul. Ultimele n-au avut defel semnificații majore. Cu alte cuvinte s-au întâlnit întâmplător într-o sală de cinematograf sau domeniu dansabil, când mai mulți oameni masculi și mai mulți oameni femele trebuiau să își consume timpul în momentele în care rola, muzica sau filmul s-au întrerupt și luminile molcome pâlpâiau, responsabilii nu catadicsiseră să deschidă sala, ușile, geamurile. Nu îi păsa defel, la fel cum ignora pe moment contextul, naivitate princiară, mult mai târziu a înțeles superficialitatea de gen. Nu contează ceea ce ești, defel, mai important este ceea ce reprezinți pentru alții. Culorile. Fluturii zburdalnici. Păsările paradisului dansând vulgar pentru martori.

Cerul nu te dezamăgește niciodată. Viața umană este prea plină de cotidian și banal. Răzbunări, invidii, nemulțumiri. Rutina activităților neimprovizate este hotărâtoare. Evident. Însă cerul nu îl disprețuia fiindcă nu știa la ce să se aștepte din partea lui. Fie iarnă, vară, toamnă etc. vântul aduce dispute și ascunderi explicite. Trebuie să închizi ochii, altfel nu mai vezi nimic în jur.

Cum este să îmbraci vara o haină de iarnă doar ca să te recunoască? Așa a făcut Golescu. Și a avut dreptate. I-a răspuns salutului și i-a zâmbit. Dezamăgirea de gen. Dorea să socializeze dar el nu mai dorea nimic când a înțeles ceea ce știa, deja. Cu toate că a întâlnit-o de mai multe ori pe urmă în alte zile, chiar anotimpuri. Degeaba. Ea nu s-a întâlnit cu el dacă nu a avut violetul. Fâșul ordinar. N-o mai ajuta în cariera ascendentă fiindcă ajunsese la maxim. Poate nu avea cu ce.

Nu haina îl face pe om neom, dimpotrivă îl înalță sau îl coboară, firesc, contextual. Era un bărbat banal. Nimic deosebit în ceea ce gândea sau zicea. Doar că recunoștea nesinceritatea. Trivialitățile. Chestiile banale, atât de idioate încât deveneau țeluri. Un lucru interpretabil, ar spune cei toleranți, împăciuitori. Fără importanță. Dar și-a cumpărat la un moment dat o jachetă de fâș violet. Dar nu o culoare fadă, mată, dimpotrivă, una strălucitoare. Nu era strălucitor, dimpotrivă. O purta cu un fel de contradicție, să îi dezamăgească pe ceilalți apropiați. Violet sfâșietor și băiat. Impropriu. În fine, nu a realizat importanța hainei decât târziu, suficient de târziu încât să o desconsidere total. Chiar dacă haina îl face pe om! Ce? Ceea ce se caută!

Gunoiul dătător de viaţă…

A pus peste sofa o lumânare, ceara cu seu şi fitil o înconjurase cu un abajur şi dăduse foc firului de aţă, mâinile şi le-a aşezat cu toată cuminţenia voinţei deasupra să primească aburii căldurii. Fumega uşor, apoi atât de intens încât pentru început avusese senzaţia ciudată a piromanului neintenţionat sinucigaş, adică a celui care aprinde lucrurile cu plăcere şi din cauza unui labirint real se prăjeşte şi odată cu obiectele fumegând dezinteresate. Privea tapetul de lângă lambriurile bibliotecii de pe colţ care îmbătrâniseră. Poate era cazul să le schimbe. Cu un decor nou, dar nu redus în magazine, numai să mai poată fi în stare de aşa ceva. Îi era teamă că n-o să-şi mai desprindă mâinile de acolo. Se cunoştea ce încăpăţânat poate fi când dorea a-şi demonstra puterea faţă de sine, controlul corpului înseamnă exerciţiul firesc al minţii, nu se deosebesc defel. Numai fricoşii şi instabilii psihici exagerează. Nu el. Mâinile îi ardeau, considera că se umpluseră de energie şi nu mai aveau niciun pic de transpiraţie. De regulă, poate de la ţigări şi emoţii, palmele îi erau alunecoase. Dar atunci nu mai ţinea seama de obiceiuri, ca şi cu iubirea. La început e foc şi pară, apoi potopeşte şi se stinge văpaia. Buricele degetelor îl dureau, deja. Însă nu şi le-a retras din zona încercărilor. De ce s-o facă? Dacă ar amesteca mai adânc ar însemna că se automutilează. Nu avea de gând să spună lumea despre el că a murit din cauză că s-a ars la degete. Ar râde ceilalţi de prostia lui. Dar nu era exclus aşa ceva. Atacul de panică, cord, sunt posibile când durerea insuportabilă devine constantă. Şi nervi avea peste tot. Autoprotecţie. Cum altfel. Câteva clipe a trişat cu mâna stângă. A avut o mâncărime închipuită sau nu la ceafă. Şi s-a scărpinat. Apoi, ca să recupereze, şi-a vârât-o şi mai adânc în mijlocul abajurului câteva minute. Să-i fie învăţătură de minte. Dar nu îi fusese. Iar îl deranja ceafa. I se părea că un ţânţar nu-i dă pace. Îşi frecă ceafa de gulerul capotului de cafea raiată vişinie şi i se părea că este mai bine cu toate că mâinile prezentau uşoare beşici. El era stăpânul lor nu ele al lui. Concubinajul se sfârşise. N-o să asculte decât de voinţă. Suspină, întrebându-se cât o să mai accepte calvarul la care singur s-a supus. Tapetul floral şi decolorat de lângă cărţi devenea cubic. Poate lumea se îndreaptă dacă o să sufere mai mult timp. Nici vorbă. Dar chiar vedea flori pătrate. Perfecte. Tulpini orizontale. Întinse. Absolute. Parcă s-ar fi îndrăgostit de un model. Ciudat. Ori suferinţa te face să vezi lumea mai simplu…

Lui Golescu i-ar fi plăcut să descrie modelul cubic al tapetului care înconjura mobila din sufrageria transformată în bibliotecă în care bucătăria nu avea ce să caute iar baia ar fi fost o impoliteţe de-a dreptul impardonabilă. Era un acriticofob, atâta timp cât ceilalţi detestau cărţile şi le evitau pe raţiunea că sunt nefolositoare, greoaie şi neinstant gâdiloase, chiar şi cele simple şi penibile aveau aceaşi soartă, el le îndrăgea şi preţuia nespus. Bine, cele care nu-i spuneau nimic le abandona. Dar nu le arunca la gunoi. Vieţuia citind. Adică îşi petrecea 23 de ore cu diverse activităţi cotidiene, însă o oră o dedica manuscriselor. De parcă ar fi fost prostituate boeme care s-au îndrăgostit la propriu. Pe unele nu le băga în seamă. Pe altele. Hmmm. De ce să fie aidoma altor umanioare? Ca şi cum ar fi trăit mai multe vieţi! Fiecare carte este reprezentantă a unui om. Complex ori banal, dar diferit de sine. Deci, modelul cubic al tapetului de lângă rafturi devenise curbat şi aproape înflorat. Ciudat. Nefiresc. Incitant. Debil. Prostesc. Vinul sec şi demidulce.

Ce n-ar da să întâlnească o făptură pe care ar merita să o sărute înainte de moarte şi să se iluzioneze că-i unic şi că s-ar sacrifica pentru cei care rămân în viaţă! Aia era adevărata iubire infinită şi nepieritoare. Nu cea a dezamăgirilor prelungite inutil cu un fel de reciprocitate. Orice iubire care începe bine se termină prost, sau invers, începe prost şi se termină groaznic. În clipele iniţiatice nu are cum să se sfârşească aiurea. El şi ea sunt un binom. Mare chestie. Să caute binomul. Luă o lupă după ce îşi retrase degetele arse de deasupra lămpii. Avea mânerul metalic. Liniştitor prin raportare la pulsaţiile falangelor, mai ales ale buricelor situate în prelungirea antebraţelor. Erau umile şi singure, nevinovate. În acele momente pline de miros de seu avusese un fel de revelaţie. Iubirea înseamnă sacrificiu sau uitare sau acum. Viitor, trecut, prezent. Ce să aleagă? Ecologic, mai presupune nimic. Durerea mâinilor îl chinuia. Nu demonstra nimănui ceva. Cărţile rămâneau ordonate acolo. Îl iubeau anonime.

A umplut cu gheaţă multă un bol din cămară, vas pe care l-a găsit dosit după două geamantane goale, înainte spălându-l în vană cu mult săpun lichid şi apă fierbinte pe care nu a atins-o întrebuinţând duşul pe care l-a înconjurat să nu mai simtă defel căldură cu un prosop uscat. Vasul l-a aşezat pe o masă din bucătărie. Apoi a privit fragmentele cum se topesc indiferente şi le agita cu o spatulă de întins frişca peste tort. Lipseau bucatele dulci. Ele dansau fără sens lovindu-se între ele, isterice. Doar le amesteca. Însă se prefăcea că n-au legătură cu transformarea. De ce-ar avea? Şi ca să se pedepsească şi mai tare nu-şi vârî nimic înăuntru. Nu meritau ispăşirea. Au greşit. Le pedepsea cum se cuvine.

Pendulul bătuse de două ori. Noaptea. Doar nu ziua la amiază. A început să plângă. Nu mai plânsese de vreo douăzeci şi ceva de ani. În realitate i se făcuse milă de propria persoană. Mâinile îi susţineau durerea pe care o intensifica cu succes. Era prost. Dar nu se smiorcăia fiindcă tocmai conştientizase că e mai puţin deştept, ci deoarece se complăcea în starea respectivă jenantă. Îi plăcea că este idiot, naiv, adică copilăros. De mult timp nu mai simţise sentimental mare lucru, dobândise un fel de imunitate, prin urmare se gândi că este cazul să încerce ceva diferit şi să plângă. Râdea de multe ori de alţii şi de sine. Dar nu hohotise de mic. Nici atunci nu putea hohoti. Că-l apuca râsul. Era fals. Tragic sau disperat nu putea ajunge. Ca şi cucu căruia i-a pus un nas lung de barză, cauză din care a fost obligat să-i desfiinţeze uşa unde se ascundea. S-a străduit de câteva ori să fie melodramatic însă a înţeles că o să obţină efectul invers, relaxarea nu-i bună când ai chef să fii trist, mai bine plat precum cuvertura arabă din hol şi ignorat. N-avea chef să renunţe la tristeţe. De mult nu mai plânsese, de ce să n-o facă acum? Şi aşa era un singuratic. Cum să aibă prieteni dacă se izola cu pricepere?

Se ştergea la nas amintindu-şi că avea un comision de făcut. O obligaţie minusculă, minimalistă, dar esenţială. Treaba respectivă îi încărca gândurile cu un soi de speranţă şi îl făcea să simtă că este legat de restul lumii, chiar dacă nu prea avea chef de ceilalţi. Doar era dumă de prost, cum se spune, adică dădea de mai multe ori cu fruntea, în repetiţie, de acelaşi stâlp pus în de către administraţie în centrul trotuarului şi nu se învăţase minte. În fiecare oraş pe unde mersese găsise un stâlp metalic pus într-o postură nefirească de care se lovea fără să dorească.

Lucrurile nesemnificative ne ţin în viaţă, legaţi de umanitate. Asta era concluzia la care ajunsese simţindu-şi genele umede. Nu-i trecuse de tot, nu se uscase. S-a mai şters o dată cu mâneca. Aerul nopţii era curat, mai puţine maşini, mişcare, pisici umblătoare, păsări călătoare. Devenise un bărbat adevărat. Insensibil de sensibil. Ori viceversa.

Zâmbea pe sub mustaţă. N-avea aşa ceva. Dar putea zâmbi şi fără pilozităţi pieptănate. Chiar când avusese impresia că ajunge la fericire se lovi în acelaşi loc la cap. Aproape de fiecare dată păţea aşa ceva când ducea gunoiul.

Cei mai mulţi zic „priveşte cerul” când cazi în hău şi nu ştii dacă mai ieşi de acolo. Şi el dăduse sfaturi de genul respectiv. Însă mai important este gunoiul. Nu uita că ai ceva de aruncat! Mult mai serios şi viguros. Rămăşiţe de care te poţi lepăda.

Oamenii nu prea sesizează importanţa lucrurilor mărunte. Devin deprinderi pe care le evită, le întorc spatele cu greaţă, desconsiderare şi nu le dau creditul elementar. Resturile l-au ţinut în viaţă. Să le mulţumească? da. da. da.

Un bob de strugur

– Aveţi o picătură de strugur?

– Poftim?

Golescu repetă întrebarea cu aceeaşi seriozitate. Vânzătoarea zâmbi la început, pe urmă amuţi şi, în cele din urmă, chiar se pusese să plângă. Ajunsese bătaia de joc a neciopliţilor. Acolo nu o să mai rămână. O clientă mai bătrână, un fel de ţaţă de mahala căreia îi plăcea să se bage în seamă şi să dea sfaturi, începuse: Nimeni nu rămâne mult în locul ăsta. Şi eu am lucrat aici. Am plecat. Pe bani puţini. Desconsiderată. Măcar să fi primit un salariu suficient. Dar, nu. Nimeni nu stă mult aici! Pleacă! O privi intens de parcă s-ar fi bucurat să dispară instantaneu. Nu se întâmplă nimic. Casiera îşi făcea treaba ştergându-şi ochii, nimeni nu ştia ce gândea.

Chemă şeful pazei. Care se fâstâci la început, poate dorea vin respectivul, Golescu, adică, poate chiar un fruct, iar cealaltă doamnă avea chef de vorbărie, de ce ar brusca-o? N-aveau fructe decât confiate, congelate sau în borcane şi cutii de compot. Nasol. Se vindea orice. Aveau monopol. Inclusiv vinetele deshidratate şi stafidite, parcă erau pere răscoapte, zbârcite.

– Pardon.

– Pardon.

Câţiva clienţi au înaintat repede. Plăteau şi ieşeau din alimentara de cartier înghesuită între blocuri cu patru şi zece nivele. Era situată cumva strategic, într-un sens giratoriu cu un nume predestinat: Boul Roşu! De parcă le-ar mai fi păsat cornutelor fără vitalitate fertilă ce culoare au.

– O picătură de strugur!

– ţi-o cauţi cu lumânarea! A spus individa vocală. Lasă că pleacă de aici, n-o să stea mult, şi eu am plecat repede.

– Căutaţi pe raft. Nu mai suport! Îi spunea paznicului care nu ştia nici el cum să procedeze prea bine. Mai chemă prin staţie o casieră, să fie două, nu una, bărbaţii visează la două simultan, să reducă coada artificial formată. Iar îşi ştergea lacrimile obosită. Îşi bătea joc sau ce naiba aştepta bărbatul. Nu mai suporta. Era la marginea prăpastiei. Doar a descoperit că soţul ei de un an vechime are nu o amantă, ci două, pe care le-a cerut de nevastă aşa pe nepusă masă, simultan. Adică le trimisese acelaşi mesaj amândoura, copy-paste. Cerându-le în căsătorie. Era însurat, dar îşi căuta soţie fără să divorţeze înainte. Cu ce a greşit? Doar îl iubieşte. Şi nu s-ar fi despărţit vreodată.

– Avem un deficit de personal. Spunea cel cu staţia în mână. N-avem angajaţi suficienţi. Nu este vina noastră! Vă rugăm să înaintaţi şi să nu ne faceţi probleme.

– îmi cer scuze. Golescu ceru iar o picătură de strugur.

– Lasă. O să pleci de aici. Şi eu am plecat. N-ai ce să pierzi vremea pe aici! Ca mine vei proceda!

– Nu mai suport. Casiera tânără se stergea la nas oripilată. Dacă vreuna o să accepte să se mărite cu el? O să recurgă la aceeaşi strategie? Adică o să se culce cu respectiva de câteva ori şi apoi o să o lase baltă? Ori va merge mai departe şi-şi va ţine cuvântul? Incertitudinea o debusola. Şi mai era şi cretinul ăsta cu bobul lui de strugur. Strugure. Îi venea să urle. Dar n-o făcea. I-ar deveni drag. Când se enerva pe cineva şi se descătuşea începea să se îndrăgostească. Se ferea de o asemenea posibilitate. Îl privi lung căutând să-l seducă. Tipul observă ce face însă rămăsese neutru. Niciun zâmbet, nicio mişcare de confirmare. Şi-a pierdut puterea? Tinereţea? Izbucni în hohote câteva secunde. Apoi s-a oprit. Ceilalţi deveneau empatici. Şi de Muiescoi, soţul ei, s-a îndrăgostit după ce a lovit-o pe trecerea de pietoni cu maşina iarna trecută. Nu grav. Dar i-ar rupt femurul. Şi în spital a renunţat la orice pretenţie în faţa autorităţilor. Muiescoi a cerut-o de soţie şi a acceptat, doar l-a înjurat întinsă pe caldarâm, aşteptând salvarea şi el a vizitat-o ispăşit acasă, după ce s-a externat. Îi era frică să nu fie trimis în judecată, de puşcărie. N-a făcut. Numai nuntă la ţară, lângă oraş într-un cort cu sute de invitaţi.

– Du-te, mă! Te rugăm să pleci. Dispari. Auzea Golescu uimit.

– Dă-ţi demisia. Îi spunea ţoapa rânjind satisfăcută.

– Nu.

S-a îndrăgostit de Golescu. Nu mai avea ce face. O să-i dăruiască orice i-ar fi cerut. Aşa era, un fel de naivă. Dar dacă i s-a pus pata. Numai să revină. Plecase fără bob. Iar de iubit o să o facă după ce va divorţa. Era sigură că le cerea în căsătorie Muiescoi pe toate cele care îi cădeau cu tronc numai ca să se încurce cu ele. Şi una sigur nu o să cedeze repede. Îl va sili să divorţeze. Trebuia să fie preventivă! Iubirea înseamnă anticipare. Nu prezent sau simplu trecut. Iar când îţi pierzi viitorul renunţi şi la picătura respectivă! Poate aşa o sugestiona ăla! Nu mai vedea defel bine. Orbise? Sau iubeşte un neserios, din nou?

Iubir 5. Asomarea unui măcelar

La ce să renunţe? Iubire sau viaţă? Asta-i întrebarea pragmatică a lui a fi dramatic. Avea ochii nefireşti. Prea roşii. Parcă ar fi la o limită a turbării. Un fel de poet distrus de rime slabe. Sau un bancher care a dat faliment din lăcomie imprudentă. Ori un muncitor în construcţii care a căzut de la înălţime şi a rămas neajutorat. Dar era doar Golescu. Un simplu măcelar prins într-un şir de alţi lucrători la abatorul oraşului. Călăul care asoma animalele electric sau cu glonţul captiv, fix deasupra ochilor, fix orientat spre coadă ca să nu le chinuie şi să intre direct în starea de insensibilitate. Poate era răzbunarea lor pe ceea ce i se întâmpla. Insensibilitatea ei. Vera. Era drept, băuse şi o sticlă de rachiu, poate două, cine mai ştie? Şi-şi trimisese manuscrisul la o editură. Adică la toate din ţară. Aştepta să i se răspundă. Ar fi primul măcelar primit în Uniunea Scriitorilor. În timpul liber, adică între două schimburi compunea poezii. Ceva de genul: două mere, două pere, ce mai faci fată cu ele? Sau îmi dai scoica înapoi, să ne fie de noroi! Nici eu nu ţi-o mai dau de n-o primesc. Peşti cu peşti! Se mândrea tare de versurile proprii. Le învăţa pe de rost şi urla la fiecare activitate să-l audă colegii şi să le trezească invidia. Când erau obosiţi de la tranşări şi bandă rulantă numai mormăia. Totuşi, care erau melodioase le cânta adoptând o sonorizare de tenor. Spera să fie înregistrat pe ascuns şi să fie după aceea promovat ca tânăr talent. Degeaba. Nu apărea nimic nou. Anii au trecut dar nu se lăsa păgubaş. Avea o motivaţie. De ar câştiga din scris ar renunţa cu plăcere la meseria veche. Nu-i plăceau mai ales hainele de lucru. Salopeta greoaie de la grăsime, nu de la paiete, simţea că îl trage în faţă. Şorţul crem imens pe care şi-l punea ca nişte silicoane de proastă calitate pe piept şi-i ajungea pe picioare. Şi mai ales mirosul de sânge. În abator fiind multă carne proaspătă miroase intens a sânge. Domnilor nu le pasă de mirosul greu de acolo. Poate asta voia să le transmită prin poezii. Ori încerca să blufeze ca să nu înnebunească. Adică seducea animalele cu curentul atât de tare încât nu se mai opuneau la cuţitul cu care le tăia grumazul. Nu i se părea corect. Parcă se bucurau că scapă de nişte nebuni. De aia îi bună poezia. Îl salva de porcăriile umane.

La ce să renunţe? La neiubire sau la neasomare? În ultimele schimburi numai la lucrul ăsta se gândea. A fost imun trei duzini de ani. Trebuia să iasă la pensie de un an şi douăzeci de zile. Dar a ţinut morţiş să mai rămână, n-avea alternativă de câştig. Şi editurile nu i-au răspuns. Adică numai una singură care i-a cerut foarte mulţi bani ca să tipărească cartea. A făcut un calcul simplu. Ar fi echivalat cu moartea a 278 de porci, sau 131 de cornute. Prea mult pentru 20 de exemplare. Nu meritau să moară atâtea făpturi pentru poezie. Alţii în locul lui nu ar fi negociat sau nu ar fi ezitat. Golescu o făcu cu veşnica compasiune ce îl caracteriza. Decât moarte nevinovată, mai bine tăcere!

La ce să renunţe? La iubire sau la viaţă? Ajunsese singur. Singurel. Nu era un bogătaş în căutarea scoicilor avide de viaţă şi distracţie. Pentru omor nu se plăteşte regeşte numai dacă eşti monarh sau politruc. Nici un scriitor egocentric. Adică de gen, venerat pentru ideile conforme cu unele aspiraţii bine meditate. Era un simplu măcelar care lucra la marginea unui oraş mediocru şi ce nu avea origini alese. De ce s-a izolat de toţi? Nu mai putea iubi, deşi, până atunci îi îndrăgise pe toţi cu aceeaşi măsură. Fiindcă Vera îl fugise dincolo cu un străin. Şi-l lăsase, cum se zice, cu ochii pe asomare. Atât de mult s-a supărat încât nici nu mai răspunsese unor televiziuni care cu toată seriozitatea aveau intenţia să-i folosească unele versuri în dialoguri comice. Dacă îşi dădea acordul. Nu l-a dat. De ciudă şi tristeţe.

La ce să renunţe? Iubire, viaţă? Adevărata întrebare. Îşi dădea seama că devenise insensibil. Dar nu şi-a băgat electrozii de unul singur în ceafă! Adevărata tragedie….

Unde-i? Iubir 3

– Unde-i?

A luat borseta şi a golit-o în întregime. Două instrumente de scris, agenda, telefonul, chei neutile şi un pachet început de batistuţe. Le vârî destul de iritat înapoi, plimbându-se la început calm prin apartament. Deocamdată nu era enervat. N-avea motive suficiente. Chiar se opri şi căută ceva de mâncare în frigider. Nimic să îi stârnească interesul. Se mulţumi cu un pahar de apă filtrată. Derula timpul ca să-şi amintească mai bine ce făcuse ultima dată, poate aşa o să găsească ce căuta. Normal, când eşti disperat nu apare nimic în afară de câteva detalii vagi şi vide. De multe ori proceda asemănător, ultima locaţie a subiectului vizat, folosit, utilizat, îi era mai uşor să-l identifice şi nu se lăsa pradă hazardului. Nu-şi amintea nimic, dar chiar nimic. O să fie superficial, va reîntoarce casa pe dos.

În debara n-avea cum să fie. Dar o bănuială îi dădea târcoale. O deschise. Doar lucrurile familiare cu colţul respectiv întunecat. Colecţie de pămătufuri. Şi cozi de mătură. Şi pantofi nefolosiţi. Nu.

Plin de speranţă era încredinţat că este undeva la îndemână. Nu chiar ca în momentul în care îţi cauţi ochelarii de soare care îţi sunt pe cap. Ci ca atunci când şi-a spălat cheile de la maşină odată cu vasele în automatul din bucătărie. Măcar le-a găsit cu tot cu bateriile terminate şi circuitele distruse. Oricum, numai să scape de chin.

Neatent deschise uşa de la sufragerie, lăsând piciorul în acelaşi loc, fixând ceea ce era dosit înapoia ei, gol, dar a întâlnit tocul uşii. Durerea de la frunte o ignoră. Nici măcar nu încercă o înjurătură sau enervare. N-avea timp de prostii adiacente.

– Unde-i? Formă un număr de telefon din agendă. Sunase o singură dată scurt şi închise. N-avea sens să vorbească. De unde avea să ştie locul din apartament unde o rătăcise?

A stors o lămâie coaptă şi a amestecat-o cu apă minerală, presărând o linguriţă de praf de scorţişoară. Plescăia de plăcere. Diluă şi miere de albine. Pentru un minut ignoră disperarea care-l cuprinsese. Totuşi era perseverent din fire. Se bărbierea gândindu-se la strategie, unde a folosit-o pentru ultima dată. Atunci lucrurile ar deveni mai uşoare, limpezi, s-ar apropia de foc.

– Scuze, a trecut val-vârtej pe lângă o vecină frumoasă după care întorcea de regulă capul, nici n-a privit-o şi a deschis maşina. Normal, nu era în vehicul. Abătut reintră în bloc la timp ca să-i mai observe în depărtare picioarele şi fundul apetisant, buclele aurii şi lungi până în dreptul umerilor. Uitase, dar îşi reveni imediat.

Era o chestie esenţială, de supravieţuire, nici măcar din casă nu putea ieşi fără, dar nu erau cheile sau actele personale. Văzu sticla de vin roşu de pe masă. Mai că o desigilă, însă, fiind zi, nu noapte, renunţă principial. Nu o să se apuce de băut tocmai acum. Începea să se agite şi se lovea cu palmele peste fese. Un fel de tic din copilărie. Când primea bătaie dacă-şi pierdea cheile, banii, ghiozdanul în drumul de la şcoală spre casă. Câteva sute de metri pline de aventură, distracţii, ademeniri contagioase.

– M-ajutaţi? Întrebă privind în sus. Vedea tavanul alb cu uşoare fisuri colorate mai intens în colţul din stânga sufrageriei. Era necesar să zugrăvească. Dădu din umeri.

Se făcuse amiaza, nici la serviciu nu plecase, inventase o scuză tâmpită după doi ani fără concediu, voluntară alegere cu promisiunea că o să recupereze ziua sâmbăta. Oricum se plictisea când nu lucra. Îi făcea plăcere activitatea, în folosul mai multora, nu numai al lui. Doar nu o sta ca un tâmpit egoist toată ziua la televizor, în pat sau baruri.

În dormitor nici vorbă. Era singur de o vreme. Folosi pretextul ca să tragă draperiile şi să deschidă geamul. Uşa se trânti cu violenţă de la curent. Şi balconul era deschis. I se păru că aude cioburi. Poate s-a spart un geam. Şi ce? Nici în dulapuri nu era. În noptiere nu avea cum să încapă. Exclus. Se trase de ambele urechi nervos. De mai multe ori.

Cioc, ţoc, cioc, cu timiditate. Cineva era la intrare. De ce nu folosise soneria? Nu înţelesese şi deschise. Era tipa apetisantă, vecina, care destul de nesigură îl invită la o cafea. Inedit. Neaşteptat. Ciudat. Bluza de in vaporoasă, opacă şi înflorată lăsa să i se întrezărească sânii ca portocalele neambalate. Blugii perfect întinşi îi apărau picioarele perfecte. O să-i dea mai greu jos. Îşi spuse grăbit. Cu zâmbetul pe buze i-a spus că vine cu plăcere. În zece minute. Timp în care gândi că o să facă un duş fulger. De când aştepta o întâlnire, dar n-avusese niciodată curajul să o întrebe. Pa. Pa.

Intră în baie cu entuziasm, se dezbrăcă, îşi înghesui toate hainele în coşul de rufe plin şi se puse pe toaletă. Eliberare. Era constipat şi se grăbea să termine ce nu avea de gând să înceapă. Dacă s-ar screme? Nimic. S-a şters oricum şi uită de întâlnire.

După un timp a primit un mesaj: „Scuză-mă! A trecut două ore. Nu mai pot aştepta. Trebuie să plec în oraş. O lăsăm pentru altă dată!” era vecina nemulţumită. A pierdut ocazia visată. Ce să mai facă? Boul e bou, prostul e prost, numai isteţul are marele avantaj că poate fi orice. Suspină şi începu să recerceteze locurile.

Trebuia s-o găsească. Unde dracu a pus-o? Ce era atât de greu de priceput. Fără ea nu poate să facă nimic ca lumea. Era mort, paralizat, imobilizat. Aşa gol se plimba prin apartament şi se trăgea de urechi, izbindu-se alternativ de buci, fiind şi mai trist că ratase o cafea cu o femeie frumoasă, dar nu frumoasă, deosebită, dar nu numai inedită, dorită cu aviditate. Fusese prost. O să-i treacă?

A ajuns la înserat şi aprinsese luminile. Tot atunci desfăcu sticla de vin roşu şi se servi cu un pahar. Ca să-şi alunge supărările luă şi o ţigară de foi şi o savura pe geamul de la bucătărie. Era dezbrăcat şi se făcea răcoare. Stătea sprijinit de pervaz şi caloriferul rece. Îşi ţinea organele genitale mai departe de el, rece şi sec, nu fierbinte şi umed. Raiul senzaţiilor. Privea la etajul de dedesubt, nu venise acasă, nu era nicio sursă de viaţă.

– Unde-i? Uşor ameţit reîncepu căutarea. Închisese toate ferestrele. Era frig. Porni televizorul şi-l dădu suficient de tare încât să nu audă nimic, nici măcar interfonul. Unde a reuşit s-o rătăcească? Se întreba cu gândurile aiurea, visând că stă cu capul între sânii ei şi nu mai pleacă de acolo, senzualitate ratată.

– Unde-i? Nici aici, nici acolo…. unde-i

Ce cauţi, se întrebă la un moment dat, fiind sigur că ar fi mai lesne ca să depăşească disperarea, depresia, ceva de genul respectiv.

– Iubirea….

– A,a,a… făcu ca un om mirat.

Nu ştiu…. şi îl pufni râsul. Scăpase.

Ţiganule! Iubir 2

– La ce te gândeşti acum?

– Poftim?

Întrebarea a fost repetată pe un alt glas, nu mai grav cum s-ar fi aşteptat, dimpotrivă, timid.

– De aş fi sincer aş spune minciuni. Mă gândesc cum să nu mai gândesc! De ce să-i tot judec pe ceilalţi? Poate aşa aş fi liber. Dar aş dezamăgi multe persoane, mai ales pe tine şi nu vreau. Până obţin ce doresc, normal. Apoi n-o să-mi mai pese nici de tine, deşi n-o să-ţi arăt în mod explicit asta şi chiar o să încerc să te conving că greşeşti. Ştii jocul de-a şoarecele şi pisica. Este pură gândire. Şi mă întreb dacă eşti epilată peste tot sau alte bazaconii. Prin urmare, mai bine nu gândesc.

Îşi căuta un rost. Adică nu mai primea ajutor social. Ce să facă un tip tânăr şi inadaptat societăţii materne. Adică, un fals minoritar într-o ţară care detesta expaţii. Cam tuciuriu, când era văzut oamenii gândeau sec: ţigan. Nu era, dar pielea asta şi ochii diferite de cele fade şi normale. Însă, avea două calităţi. Limbile şi zâmbetul. Gândirea şi ironia. Şi în şcoală fusese întrebat: eşti minoritar? Nuu. Spunea revoltat şi cu timiditate. Încă de la grădiniţă. Poate i-ar fi mai uşor să accepte statutul respectiv, de ce să dovedească nonsensul? Trăia fără prea multe venituri. Ajunsese la multe interviuri pentru angajare. La care picase cu succes fiindcă în comisii se întâlnise doar cu bărbaţi. Nu suportau concurenţa. Nici măcar nu-l ascultau. Se făceau că vorbesc între ei să n-audă ce spune, răspundeau la mesajele de pe mobile, îşi făceau cinste cu apa plată de pe masă, notau indiferenţi pe foile de evaluare sorbindu-şi tacticoşi cafelele. Altul. Se priveau cu subînţeles. Nuu. Insinua în tăcere. Unii repetau întrebările ca să îl pună în încurcătură. Relua în note diferite ideile să nu pară retoric ori repetitiv. Nu suporta reluările sau cuvintele identice. Le detesta. Ştia de cum ieşea de acolo că n-o să fie angajat. Mai demult inclusiv unele neamuri primite prin alianţă l-au catalogat aşa: ţiganule! Dacă nu era de acord cu ele şi detesta ipocrizia şi lăcomia. Până la un moment dat când a aplicat pentru consiliere pe resurse umane la o primărie din centrul ţării. Acolo intrase gătit la patru ace pe o clădire cu uşile mai mari decât o casă normală. Era firesc, un conac vechi ajuns în patrimoniul funcţionarilor. Golescu era înalt şi slăbănog. Sau invers. Mai uscat decât înalt. Însă era volatil şi volubil. Distrat. Avea o constanţă a memoriei. Nu uita ceea ce spune sau face cu oamenii, reţinea fizionomiile, nu numele pe care le ignora. O calitate adaptabilă, adică nu plictisea. Că doar nu s-o fi plângând ca alţii sau altele de aceleaşi lucruri mereu. O absurditate terestră. Un amic se plângea oricui de călătorii. Niciodată nu foloseşte avionul. Îi era greaţă de copiii mici care plâng şi-l stresează. Mai bine cu maşina personală, indiferent de distanţe. Altul detesta proştii, şi o spunea în public, fiindcă sunt fixişti, siguri, cu idei puţine. Prinsese o certitudine absolută în declamare. Şi zicea că are îndoieli, însă cea cu desconsiderarea altora era foarte bine conturată, certă. Îţi lăsa impresia că a descoperit chestiunea. Iar un unchi din locurile natale, când ajungea o cunoştinţă în zona personală recita o poezie penibilă: cea cu căţeluşul cu părul creţ pe care o intona cu arii de predică şi râdea fără rost ca şi cum ar fi spus o glumă bună care-o înţelege singur. La început erau simpatici. Dar a multipla oară parcă nu mai avea răbdare nici măcar să-i mai salute. Şi n-o mai făcea.

Urcase treptele în grabă. Muchiile rotunjite. De granit. Multicolor. Alte clanţe vechi şi aparent obosite. Dar nu scoseseră niciun sunet nefiresc când le-a mişcat. Pereţii erau coloraţi fad, numai tavanele aveau desene geometrice şi florale. I-ar fi plăcut să fie viceversa. Dar nu era arhitect. Îşi cunoştea limitele bine.

A intrat înăuntru. Erau doi oameni în comisie. Un bărbat cu ochelari, miop bine şi o doamnă de vârstă medie. A fost poftit să ia loc. Tipul îi arăta un loc vid. Scaunul nu era în direcţia indicată. Nu l-a ascultat. Bine a făcut. Ea a pus întrebările cu curiozitate şi bun-simţ. Nu găsise nimic ofensator.

– Ai fraţi? Surori? Neamuri. Aici?

– Nu! Şi zâmbea distrat. Chiar i se părea în regulă că era liber de cicăleală şi obligaţii sau conversaţii banale.

După câteva zile a fost rechemat la primărie pentru lămuriri în legătură cu dosarul depus. A întâlnit aceeaşi doamnă, de această dată singură.

– Ai părinţi?

– Nu. Au murit! Mimica îi împietri pentru o secundă. Ochii s-au dus spre dreapta şi ar fi oftat de tristeţe dacă ar fi primit răgazul necesar. Ce putea să mai facă? Nimic. Nu le-a spus cât îi preţuieşte cât timp au trăit. Chiar îi evitase în ultima perioadă. Sentimentul de vinovăţie îl dărâmă pe moment.

– Când?

– Săptămâna viitoare! Mormăi cu gândurile aiurea. Ea s-a oprit din notatul sârguincios şi l-a privit consternată, revoltată. A făcut o mutră comică. În consecinţă îi zâmbi relaxat.

– Nu se poate aşa ceva! Izbucni în hohote, vocalize înalte, probabil şi-a pierdut părinţii de curând sau încă simţea că este foarte aproape de ei. Vă bateţi joc?

– … se împlinesc doi ani de când a decedat şi mama! Degeaba repetase o dată informaţia, nu fusese auzită. A trebuit să o scrie grăbit pe o foaie de hârtie. Tatăl mort în urmă cu doi ani, mama cu cinci, în luna octombrie, ani diferiţi.

– Ieşi afară!

Nu ieşise.

– Ieşi.

Citind ceea ce între timp a scris s-a potolit. Devenea frumoasă. Unele femei sunt frumoase de-a dreptul când nu se străduie să fie deosebite, fardate, interesate. Când sunt normale. Atunci au un fel de bunătate în ochi şi înţelegere empatică. Nu sunt profitoare, tranzacţionabile cu nişa lor fiziologică. Era suficient.

– Ieşi? Îl întreba suflându-şi nasul cu tărie, luase un şerveţel de unică folosinţă din faţă, dintre cele utilizate la ştersul mobilierului. Uneori sunt în regulă şi cele universale. Curăţă orice.

– Nu! Au murit în urmă cu cinci, repectiv doi ani, toamna. De ziua mamei a murit tata. Iar mama a amânat cu două zile decesul. Nu era hotărâtă, cred.

– Aşa zici? Tremur toată. Ai ceva dulce? Ai mei s-au dus vara.

– Nu. Detest zaharurile.

– vai. Ce aiureală. Corpul intră mai repede în putrefacţie când este cald, gândi fără să o spună. Ar fi fost penibilă. Ura mirosurile neplăcută. Ca orice femeie.

– Da.

Golescu îşi reluaîncercarea. S-ajungă o persoană supusă şi isteaţă. Adică să dialogheze pe teme multiple şi să seducă interlocutorii, dar să nu câştige mare lucru din asta. Este necesar să fie plăcut. Convingător pentru ei. Vântul sufla perdelele şi le umfla. Numai asta îi lipsea! Zâmbi sec şi închise cu agilitate geamurile. Să nu uite ce scormonea în primăria străină. S-a reaşezat la locul indicat. Pe un scaun destul de mic lângă perete.

– Nuu. Lasă-l deschis. S-a ridicat hotărâtă şi a inversat operaţia. Perdelele flendurau şi mai voioase. Vijelia anunţa un fel de furtună. Atunci îi văzuse pentru prima dată picioarele. Şi rochia relativ scurtă. Ca un făcut s-a aplecat să ajungă sus. Numai femeile pot face asta. Îşi​_ punea în evidenţă fesele care arătau excelent. Şi chiloţii albi, dantelă parfumată. Prea mult pentru oricine. Ezită. Să se ridice şi s-o ajute ori să rămână la locul prestabilit. Înmărmurit nu se clinti. I-a zâmbit şi s-a oprit să-şi aranjeze sandala dintr-un picior. Nu era atentă la ce făcea ci îl privea fix în ochi. Privirea periferică îi alunecase lui Golescu sub bluza mată şi-i arăta sânii ţuguiaţi, fără urmă de sutien. Relaxată. Şi-a dres glasul. Ce este mult, este prea mult.

– Ţiganule. Pleacă!

Ultimele ei vorbe. S-a ridicat fără să o atingă, deşi înţelegea că asta îşi doreau cei doi. A încercat să se apropie dar a fost respins. A închis uşa migălos sperând până în ultima clipă să fie rechemat înăuntru. Nicivorbă de aşa ceva.

Zâmbea victorioasă. Sedusese un bărbat. I-a arătat puterea. Puterea femeilor. Or să o priceapă vreodată? Nu credea. Închisese obloanele, geamul, aprinsese luminile. Liniştea s-a aşternut în birou!

Jocul unui pictor banal. Publicat în Caiete Silvane, oct. 2017

Dolescu locuia în centrul orașului, într-o casă seculară, destul de impunătoare, veche, cândva avută în întregime în proprietate, acum nu mai avea mare lucru, doar camera servitoarei cu baie și beciul imens la care nu ar fi renunțat în ruptul capului. Acolo își ținea comoara ascunsă. Subiectivă. Desigur. Colecționar nu de obiecte inutile, sterile, ci de lichid vital. Un vin amărât strâns anual în butoaie de 100 de litri, din două sau trei regiuni ale țării. N-avea de gând să-l vândă, doar să trăiască cât îl avea în proprietate și consum. Reușise. Până atunci. Divizase pe rând și înstrăinase apartamentele când rămânea fără bani pentru mai mult de o lună. Cam rămăsese periodic, dar a ajuns și la fundul sacului. Se distra pe seama lui spunându-și că mâncase ori băuse clădirea, zidurile de piatră, cărămidă, mortar, vopsea, lemn sigilat cu carii. S-a mobilizat cu o energie redusă. O să lucreze de vreme ce munca nu a omorât pe nimeni, niciodată. Și n-avea de gând să riște, să se accidenteze neatent. Așa că s-a reapucat de pictat.

Înainte de a fi proprietarul unei case imense moștenite devenise pictor. Dar mediul și spațiul unui orășel mic nu-l propulsase înspre afirmare. Nici talentul pe care nu-l prea avea. Știa asta, dar de ce să nu încerce să obțină mai mult? Garanția eșecului o compensa cu pivnița personală.

Artiștii sunt sensibili. Așa mormăia noaptea când se spăla apatic pe mâini încercând să le curețe cu detergent dedurizant de culori, uleiuri, pigmenți, rășini naturale ori sintetice. Falangele le freca neatent, din obișnuință, dar dacă e deprindere o respecta cu strictețe în unicul lighean din singurul dormitor-bucătărie. Pivnițele bune sunt ca femeile, merită orice sacrificiu. Mai afectat decât omul pus la corvoadă, ori viceversa, ofta și aproape adormea curățindu-și degetele de care uita că sunt pe acolo.

Săpunind, frecând, aproape îngrețoșat privea tavanul opac, închis, cu lumină naturală, n-avea electricitate și luna îi lumina pașii până după miezul nopții când trecea dincolo de cele două ferestre. O cameră cu două ferestre pe colț, situate într-un unghi de 90 de grade, unica din zonă, cum să nu fie bestială! Pentru cine să o plătească? Mai deprimați decât ființele patologice fiindcă își dau seama de ambele realități, nu trăiesc doar în cea falsă, iluzorie, alternativă, fixistă, cinică din cauza naivității exteriorizate cu dezinvoltură. Însă, ca efect al ideilor creative, poetice, textuale, materiale neîmpărtășite creatorii adevărați se bozumflă exponențial. Plictisit, Dolescu făcea mutra caracteristică de broască țestoasă deși nu mai era nimeni în preajmă care să se distreze de moaca afișată. Dar se considera aducător de nou și noutate. Tare firavi sunt artiștii! Schizofrenia nerecunoașterii eforturilor personale. Deseori inutile sau banale. Numai ei nu înțeleg acest lucru. Și cu cât societatea este mai indiferentă la artă cu atât înnebunesc mai tare rațional. Iar dacă metaforele lor plastice ori retorice sunt evitate în detrimentul chiciurilor explicite ajung la un fel de demență. A paraliziei factuale. Vedeți cât lucrez? Degeaba. Sunt priviți cu o notă de inferioritate. Ăla? Scriitor, pictor, dramaturg. Pierde vară. Nu lucrează util. Sau lucrează cu futilitate. Să și-o mănânce singuri!

Săturat de apă călâie, stătută de ore bune și încălzită de aerul monoton al încăperii mormăia fiindcă avea și temeri existențiale:

– Vreau să fiu! Simplu, uneori se autosugestiona în stările de criză, fiindcă Dolescu, cel tânăr în trecut, bătrân în prezent, ori viceversa … și-a dat seama că nu contează starea de spirit, semnificativ este ceea ce produci ori propui ca imagine la nivel imitativ. Femeile nu-l mai băgau în seamă! Așa că avea un gând, un țel, o speranță naivă și hrănitoare. Să moară mai încolo, când s-o plictisi de lucrurile din jur, dar să n-o facă precum un sărăntoc neatent din cauza bolilor induse de consumul otrăvitor. N-avea rude, neamuri, era unicul vlăstar uscat și glumeț. Nu înghițea chestii prefabricate sau procesate de nimeni. Fragmente nivelate, habitudini la modă exploatate, capricii absurde, gonflabile depășite. Să fiu … era chemarea constantă după care se călăuzea dimineața și în miez de noapte. Uneori își pierdea răbdarea. Devenea nervos din cauza obligațiilor impuse ca o lăcustă căreia îi era lene să devoreze și-i venea numai să se împerecheze da-i era frică să nu fie mâncat de parteneră. Din cauza acelei frici păstrase distanța prudentă față de multe femei. Mai ales față de modelele din tinerețe, când era perceput ca având un fel de talent promițător. Distracția și-o definise la nivel subit și exotic, fără efort dar trebuie să fii praștie după parteneră, altfel se transformă în lucru și devine un fel de Sisif hipiotizat. Nu întâlnise multe femei exotice, dimpotrivă, erau comune, banale, recognoscibile, frumoase identice. Cum să fie în tranșă după una? Care nu are chef să mute bucățile de piatră, nisip, pământ dintr-un loc în altul. Amicii l-au încurajat constant, dar i-au întors spatele. Și reciproc. Fiind iubitor ancestral nu îi băga în seamă, dar le lăsa iluzia că-i respectă. Nasol, să nu poți dormi cât vrei, când dorești, unde ți se năzare. Adică vedea că este aiurea să nu te lași pe tine însuți să respiri cu visele proprii. Nu cerea altceva mai mult. În plus.

Era slab ca o pălugă. Distrofic. Cu toate acestea se sugestiona că e tare precum un munte, îndeplinind cu încăpățânare ceea ce își propunea să facă. Cuvântul contează. Nimic altele. Ca și voința schopenhaueriană. Contează s-o ai, nu să pălăvrăgești pe marginea ei. S-o pervertești în acțiune, nu în afecțiuni idioate. În fapte pozitive care aduc un mai mult virtual gândirii imaginative. O să sporească imaginația! Asta își dorea și n-avea de gând să moară până în clipa respectivă. Se programase. Eficient. Măcar prin pictură! Dacă altfel nu mai era în stare!

Mâinile nu și le ștergea deși avea trei prosoape lângă lighean, două din frotir și unul din cânepă vechi și autentic, prefera să le scuture până simțea că nu mai sunt umede. Un tabiet din pruncia ecologică. Mai bine să aibă grijă de natură decât s-o polueze absurd. Mai bine! Era sătul de detergenți toxici și de apă inutil consumată.

Când ajungea cu gândul la apă realiza că e mulabil la multe forme, dar rigid în câteva idei. Adică se întreba instantaneu de ce urmase o meserie necăutată, puțin plătită, detestată, anacronică, dând din brațe ca păsăroiul cu aripile rupte într-o capcană întinsă de oameni sarcastici și egoiști. Știa că din prostie, dar nostalgic combătea critica exactă cu amintiri. Din copilărie își imaginase roșul pigmentat de alt roșu, dar diferit, mesaj nou, făpturi diferite, incitante, frumoase în orice conjunctură. O blondă naturală, pierdută între șuvițele castanii ale iernii, într-un lan de grâu copt pe o rotire solară apropiată de înserat și până să te dumirești respiri noaptea în toată tăcerea sensibilității lunii. Cine mai distinge ce? Imposibil.

Copilăria pură, plină de culoare și-o imputa. Dilemele repetitive marchează respirațiile constante ale oamenilor singuri, mai ales a celor trecuți de o anumită vârstă. Moș. Roșul reprezenta esența culorilor. Nimic nu există mai mult, dimpotrivă, mereu reprezintă mai puțin, gândea bătrânește iubind buburuzele, insectele, gângăniile respective. Distinse doar din cauza petelor negre. Sângele. Să-i oprești mișcarea îl întuneci. Viu. Universul, să-i înțelegi evoluția îi urmărești roșeața. Direcție. Timiditatea. Energia în plus, minus, neutră, ceva la care ochii noștri fac față. Context. Minciuna. Orice se reduce la culoare. Falsul este un fond. N-are nuanțe. Dar le capătă când prinde viață fiindcă trece prin realitatea iluzorie cu curaj. Prin urmare, concluziona că din cauza culorii se dăruise penelului. Identificase trei duzini de nuanțe de roșu, dar nu reușise să o picteze pe ea în lan, doar în minte și-i părea cu adevărat rău, pentru ceilalți, că nu sunt în stare să vizualizeze o asemenea frumusețe subiectivă!

– Vreau vin! Sec. Nu era auzit de nimeni fiindcă nu avea chef să fie ascultat niciodată. Era morocănos, taciturn, ca un android ce respectă softul primit. Nu zâmbea, nu se încrunta, nu își deschidea buzele decât pentru țigară. Prea mulți ingrați, obosiți, teleghidați de internet și reclame ce reacționează penibil în masă, la unison! Obosiți înainte de a trăi. Disperați după hohotele de râs superficiale. Când se liniștea Dolescu întrecea cumva măsura gândirii, oricum n-avea de dat raportul cuiva anume, știa că era criticabil în cele pe care le urma acasă. Nici măcar o pisică nu-l aștepta pe acolo. N-ar fi rezistat la indiferențele lui! Prea multul vin roșu din pivnița prețioasă îl determina să declame obsesiv și repetitiv aceleași lucruri în locuința slujnicei păstrate. Nu-și plângea de milă și nu se lamenta ca un trubadur plicticos ce se crede interesant, original, glumeț dar e cu siguranță depășit, fiind unicul ce nu-și dă seama de acel lucru. Încoronatul naiv reprezintă o tautologie fățișă? De mult timp nu mai râdea la nicio poantă auzită aiurea. Dar măcar avea răbdare să vorbească singur, fiind sigur că nu o să iște scandal. Imposibil să se bată cu reflexia personală. Era mulțumit că făcuse ceva în ziua respectivă pe care încerca să o uite. Mâine va renaște zâmbitor! Numai să se trezească la timp. Reîntruparea pentru potențialii bani neînsușiți ieri. Ajungea să creadă că-i un personaj mitologic remodelat. Ulise a fost un înțelept autist, nu filosof antic. Curajul luptei cu proprii monștri înseamnă reîntâlnirea familiară. Adevăratul curaj. La câte clișee se închină azi oamenii? Nenumărate. Și cu un fel de tic își mișca umerii, oripilat și indiferent căutând așternutul. Cum să schimbe această stare? Nu știa cum. Dar măcar se întreba. Conștientizarea e primul pas spre vindecare. Adormea și visa că are succes măcar material.

Într-o dimineață după o noapte de amețeală imună autoindusă s-a trezit cu un fel de mesaj, chemare de la o familie. I-a sunat mobilul pe care îl folosea pentru adrese, orientare și i-au fost solicitate serviciile. Să picteze o babă, o pirandă, undeva destul de departe. Tonul nu i-a prea plăcut. Era plângăcios și amenințător, totodată, iar limbajul redus, murdar, stricat. Îl implora să o îi facă cel mai frumos tablou! Dacă nu…pauză. I se plătea oricât cerea. No problem! Frica i se trăgea din posibilitatea că n-o să reușească să-i impresioneze. Cei cu un limbaj simplist și marginal sunt capricioși. Uneori recunosc frumosul, alteori îl urăsc cu toată ființa. Cum să procedeze? Apoi s-a bucurat că poate câștiga bani mulți, uitând grijile. Deșteptarea nu e zadarnică, poate fi aducătoare de profit dacă există cerere fermă.

Obosit de drumuri impuse ajunsese să se plimbe într-o zi de vară, pierdut în jurul unui lac aproape artificial de la marginea orașului, căutând o adresă anume când primise apelul disperat. Adică fusese cândva natural dar s-a încercat transformarea într-un baraj hidroenergetic. Ecologiștii s-au opus și au avut, în cele din urmă, câștig de cauză. Ca de obicei, degeaba, răul fusese făcut de la început, inițiatic, grobian. Adică investițiile s-au sistat iar acumularea de apă rămăsese sterilă. Oarbă. Goală. Nici păsările nu mai cuibăreau pe acolo. Otrăviseră apa ca să distrugă vietățile, crezând că o să înceteze opunerile fățise. Nu obținuseră decât un rezultat nespectaculos și idiot, gloata, adică societatea civilă protestase revoltată mai acid. N-au înțeles că idioții interesați de parveniri și îmbogățiri spectaculoase, peste noapte, conduc, oricum au terminat totul în zonă, de or pleca cu buzele umflate or să caute alt habitat pe care să-l extermine, exploateze. Încă unul sau mai multe în plus. Nu-i interesau. Au câștigat adevărații pierzători. Normal. Viața. Rămași cu buza umflată, o victorie tristă, doar unii corporatiști rânjeau acoperiți de firme de avocatură considerând că vinovăția nu-i a lor, obținuseră și o derogare legiferată înainte de acțiunile murdare. Confruntare deprimantă. De atunci și-a impus să picteze imposibil afectiv un subiect perfect ecologic: cadavrele. Naturile cu adevărat moarte, nu cele închipuite și botezate așa fără vreun sens de critici constipați sau învechiți, nu mai fac rău nimănui.

– Să fiu? Dolescu nu-și răspundea explicit, ci era trist odată cu singurătatea purtată pe umeri. Era bărbat doar, suficient de naiv și vizibil ca un număr imprimat în cartea de telefoane. Accesibil oricui, căutat de puțină lume, găsit și format tocmai de cine n-avea chef niciodată ziua, noaptea ori în segmentele intermediare. Apelul tardiv dat de credința că cineva îl iubește și pe el dezinteresat. Cineva? Adică ele. Nu. Niciodată în ultimii ani. Ce ani? Decenii. Care decade? Viață! Care existență? Reîntrupare. Considera că mereu fusese un fir de nisip unic și ignorat, cauză din care ajunse să se refugieze cu tristețe în artă. Cei deștepți înțelegeau asta. Că roșul simbolizează negru, iar albastru gri. Măcar acolo să depășească condiția firului de nisip! Dolescu poate! Să nu fie doar o particulă ingrată! Ori nu, dar este dator să încerce. Adică să ajungă așa minuscul în ocean… ce ar mai pluti, înota, valsa, doar n-ar sta împietrit ca un idiot împlinit!

Avea o țintă, o adresă la care se cădea să ajungă: strada Vișinului numărul 26, colț cu strada Pelinului. În acel loc i-au fost solicitate serviciile de urgență. Și cum nu avea bani acceptase. Însă avea și cuvânt. Dacă a spus da, așa rămânea. Trebuia să ajungă într-o înfundătură de la marginea orașului. Destul de departe încât nu întrezărea finalitatea nicidecum, se întreba ironic dacă o să ajungă efectiv vreodată. Nu luase niciun taxi și regreta, târziu, tardiv, aiurit. Cu ce să-l fi plătit? Orice acțiune amânată nejustificat de mult devine inoportună în cele din urmă, altfel nu s-ar numi tânguire, ezitare, părere de rău. A spus da. Oricum.

– Să? întrebă Dolescu compulsiv, nervos că nu ajunsese încă la destinație.

După tristețe urmează sufocarea cu habitudini, întotdeauna. Mahmur diminețile. Cui îi păsa? Nimănui, cu adevărat. Paradigma specifică umanioarelor. Depresiile sunt depășite prin ritualuri sarcastice, prostești, orișicum inutile. Iubirea este înlocuită cu mângâierea pisicii, erosul fizic cu închinarea la icoane, gândirea cu acceptarea unor maxime penibile, sofisme ale unor ratați celebri mediatizați, liniștea privirii cu perdele de fum aruncate de parveniți și impostori serioși. Dar și invers. Mângâiem pisica obsedant, insinuând că suntem diferiți, discutăm numai despre sex arătând neconformismul și că nu vedem altceva în perspectivă, cităm din filme sau piese comerciale propunând cultura de masă fără a fi tocmai un scaun adaptat la mobilier. Astfel sunt preferați conformiștii, mediocrii, executanții în locul celor care au un fel de viziune a idealului, perfecțiunii, a lumii împinse spre altceva diferit de istorie. Mai bine rămânem evoluționiști și speriați de cel mai mare care poate ne înghite și bau-bau, murim, mai bine rămânem finiți decât să încercăm să trecem mai departe de condiția impusă și să progresăm spre mai mult și mai bine. Proștii autentici spun că progresul este ireal, intangibil, impalpabil, altfel cum și-ar dovedi adevărata imbecilitate și cum ar profita pe sema noastră? Nicicum. Desigur.

– Psssîhh… strănută mocnit, genul înfundat care anunța prăpădul. De două, maxim trei ori. Când ieșea din cameră la amiază. După ce se întreba de ce mai trăiește? Doar era și puțin alergic la polen și la tristețe, le traducea prin diferențele termice, mâhnire, jale interioară neîmpărtășită ori particule jucăușe, cine mai știe? Oricum nu-i plăceau depresiile, necazurile melancolice, chestiile superficiale și interesate material. Cine le suportă? Dădea din umeri ca un naiv, poate doar cei care le adoră și respiră nostalgic din prezent pentru trecut, ignorând ceea ce este în față. Viitorul e tare dacă nu-i deformat de impresiile meschine ale prezentului. Nu era cazul lui.

Elimina microbii! Când se supăra își dădea drumul minute bune strănutând și nu se mai oprea decât printr-o tuse seacă. Primele erau timide, urmau cele vulcanice și invazive cu exteriorul, expectora abundent până la o limită în care nu mai avea nimic de dăruit. Atunci se oprea lăcrimând și-și relua tabieturile. Din cauza lor nu-și permitea să fie trist. Era nasol. Un fel de mahmureală grețoasă. Dureri de cap, burtă, limbă sau invers: călcâie, ceafă, sentimente. Îi paralizau și mușchii faciali, grimasele mureau și adopta o fizionomie de broască țestoasă cu toate cele îndreptate în jos, leneș, pământul atrage nasul și buzele fără să conștientizăm. Nu se va mai enerva decât rareori. Așa-și promitea de fiecare dată și privea viitorul. Dar cum să uite în întregime trecutul? Imposibil. Doar nu era un sfânt!

Într-un a ajuns să caute un loc inedit în câmpul pustiu de la marginea urbei în ziua solstițiului de vară. Nu îl prea găsea. Sau în realitate n-avea chef să lucreze, indiferent la ciclul solar. Cine mai știe? La ce te gândești Dolescu? Cum să răspundă la asemenea întrebare? Dacă ar face publice ideile ar trezi cu siguranță compasiune, dacă nu revoltă sau scârbă profundă. Să leșine unii la propriu sau figurat, din cauza lui? Nu. Ar fi mai singur decât un sine aruncat la conservare, formolizat. Dacă ar conștientiza gândirea, ce își dorește cu adevărat poate că nu s-ar mai prețui defel și s-ar sinucide. Mai bine să lase în pace întrebarea fără sens. Ar căpăta un rost dacă ar fi pusă sub forma: la ce te gândești că ți se pare că gândești? Sau la ce gândești fără idee. Și când pici într-o groapă o faci fără să vrei. Cauți să înaintezi, dar dispari în hău. Astea da întrebări esențiale. De ele nu se poate desprinde nimeni. Mai bine să picteze decât să gândească.

Viață și moarte. De aceea ajunsese să picteze trupurile trecute în altă lume, zisă paralelă, abstractă, virtuală, necunoscută. Fiindcă citise undeva, dar uitase locul, că omul este un sac de memorii, nimic mai mult. Un cd neglijabil, deseori. Memoriile aparțin trecutului. Nimic în plus. Iar pământul ne iubește. Dar ne iubește necondiționat, aproape ne violează cu iubirea afișată. Adică ne atrage nespus. De n-ar exista gravitația, iubirea pământului ne-am dezmembra. Mâinile nu ni s-ar mai lipi de trup. Nu și alte părți semnificative în cazul bărbaților. Dar și al femeilor. Concluzia unor fizicieni. Deci. Aici intervenea sarcasmul personal: pământul ne omoară cu prea multă iubire. Ne contopește cu sine. Atunci nu este normal să prețuim trecutul trupesc? Ba da. Înainte. Hmmm… ori în urmă?! Cine știe. Oricum suntem iubiți și reprezintă totul, întregul, înfrângerea tristeții, a fricilor și temerilor. Vreți să vă pictez:? Răbdare!

Se opri trăznit, la figurat, doar nu era nicio furtună deasupra. Unele momente sunt făcute să îți rămână în minte pentru totdeauna. Te amăgesc și posedă veșnic și tu stai, te închini, stai, te crăcănezi ori explodezi, stai, mori, ce mai, nimic altecele. Cele fantastice, încărcate de simbol, de semnificații personale, de superstiții naive sau grave sau fără niciun sens. Rămăsese pe loc din drumul lui înspre o destinație cunoscută numai abstract, după nume. Cum să accepte munca de Sânzâiene? Tocmai când se deschid cerurile. Porțile altor dimensiuni. De ce n-a refuzat-o cu grație? Din ignoranță și neștiință. Uitase. Asta era. Din aiureală, amețit n-a ținut minte data, a evitat îndrăgostirea flash dezinteresată, înțelegerea aproapelui, multiversurile care nu-s schizofrenice. Păi, numai un idiot se angajează la o treabă tocmai în momentul nepotrivit, oamenii normali visează, huzuresc, împart sentimentele cu ceilalți, îngurgitează ceva, înghit chestii cu mirodenii, reciclează idei, etc. O să-și schimbe lumea potențială ca să ajungă în cea în care se odihnește. Privea cerul. Nu era același. Își schimba nuanțele. Mereu. Dar era indiferent la planurile lui. Nu-l băga în seamă. Totuși, Dolescu îndrăgea zenitul, orizontul, atmosfera, lumina, soarele și restul lucrurilor din depărtare. Sânzâienele-s chiar miraculoase și nebăgate în seamă …

Vișinului numărul 26. Nume plin de sentimente și senzații. O să ajungă și acolo. Probabil. Cândva. Proiecții pozitive, false prin condiționare. Altfel n-ar fi dat curs invitației.

– Hapciuuu… și-a dat drumul urlând de câteva ori nearticulat parcă, explozia plămânilor și a stomacului fără nicio reținere, mijind rușinat și cercetând în jur, ușurat că nu era nimeni în preajmă. Nările șterse tacticos, profund, fremătau obosite de chinul la care s-au supus singure.

Cireșele amare, sălbatice îi stimulau memoria. Roșii. Ca buburuzele. Dar mai mari. Fructul în care identifica toate gusturile: dulce, amar, acru și chiar sărat. Dar mai ales chinul, lupta cu gravitația, teama de moarte în clipele în care se cățăra în copaci pe ramuri tot mai subțiri pentru a le găsi în cât mai multe nuanțe închise sau deschise în funcție de care saliva îi dansa în gură și zâmbea descătușat. Reușise de fiecare dată să scape, să nu se îngrămădească înspre țărână și să profite de aroma niciodată aceeași. Ce este departe și greu de ajuns este iluzoriu mai bun. Ajungea în vârf și se bălăngănea la orice adiere odată cu crengile. Se ruga vântului să tacă o clipă strângând în brațe arcuri nărăvașe. Liniște. Voia doar o șansă să apuce a coborî. Se apropiau de finețea abundentă a vișinelor, dar aveau un surplus. Mirare. Nu găsise două senzații identice. Ca și copilăria plină de libertate. Libertatea de a te învârti în același cerc, familie, cușcă, școală, areal, oraș, zonă, țară, perimetru. Cui îi mai păsa? Dacă exista frumusețe, orice altceva devenea nesemnificativ pentru Dolescu. Picătura chinezească o pervertea într-un fruct colorat atât de strident încât orice altceva devenea amorf cu toate rezonanțele insistente. Din acele zile iubise culorile vii, inegalabile ale cireșelor amare.

Dezorientat realiză că încurcase drumul pășind tăcut, dar cu gândurile în altă parte, rătăcindu-se deși nu era cazul. Se așezase pe o bornă de măsură a șoselei, umbrită de un nuc și se întreba dacă să meargă azi, acolo, ori să încerce mâine. În loc să ajungă la adresă se rotise în cerc inconștient și ajunsese la o extremă opusă față de destinație. Prostia, neatenția, memoriile se plătesc cu eforturi în plus. N-avea chef de chin și jale, doar era un babalâc.

– Câh … Lumina reprezintă aerul. Cerul, insinuările interiorizate. Restul rămân nesemnificative pentru artist. Dolescu se deplasa destul de greoi printre ierburile înalte și bălăriile limitrofe ale urbei. Sunt simboluri la care niciunul nu renunță niciodată, deși puțini se prind de lucrul respectiv. Puțin îi păsa. Oftă îndurerat de superficialitatea umanioarelor. Dacă n-ai ochi să vezi infinitul, rămâi la margine mereu și țopăi cu naivitate pe-acolo, redundant. Nu îi judeca, însă îl ardea la buzunare să fie puțin empatici. Degeaba. Desigur. Pășea mecanic mai departe. Inerțial. Vă dați seama că inerția este la fel de puternică ca și gravitația. Însă nu sunt puse în același taler. Gravitația strălucește. Inerția-i ascunsă, fluentă, palpabilă, mată, incoloră.

Unde mă aflu? S-a întrebat la un moment dat plictisit să ajungă unde n-avea deloc chef să fie. Mai bine în beciul personal unde își depozita averea. Butoaiele cu vin roșu sau alb. Otelă, un soi care numai în România există. Ce n-are nevoie de chimicale, nici anti mană, putregai, rugină, nimic, rezistă singur în unicul loc pe care-l suportă din lume. Francezii fac spume la gură din cauza viței de vie imune și fac presiuni în comunitate să fie distrusă total din țară. Restul sunt indiferenți. Acolo se regăsea odată cu Maramureșul istoric, Sălajul autentic și Năsăudul exuberant. Beciul era un loc întunecat în care și paharul î1 umplea orbecăind, n-avea nicio sursă de lumină, asculta vinul și-i cunoștea după sunet cântecul curgerea, vărsarea, plinătatea. Știa când să închidă cepul așa cum cunoștea culorile posibile. Puținele bucurii rămase pe care le păstrase chiar de ajunsese un bătrân pictor cu tabieturi.

Stătea la margine de șosea și își scutura colbul de pe pantaloni, curăța pensulele neutilizate, șevaletul deshidratat care mai trosnea când îl lustruia cu bucata de piele de căprioară pe care o păstra în mod special prin rucsac, vrând să nu lase urme defel pe pătratul de lemn pe care îl întrebuința rar. Iubirea. Iubea. Nu era în stare să folosească timpul trecut. Își lovea genunchii cu palmele acolo, stând la marginea drumului ezitant, sperând să găsească un motiv de întoarcere. Dar îl atrăgea câștigul. Nu ieșea praful din textură. Nu rătăcise destul. Când ajunge omul la un punct final care nu-i trecerea dincolo? Rareori. Nu există așa ceva decât pentru amorfi și limitați, handicapați sentimental ce se iluzionează degeaba. Iubirea înseamnă un prezent-perpetuu, în primul rând cedare, spus în cuvinte simple: renunțare la sine pentru ea. Clacase total în fața ei. Până când moartea îi va despărți. Hotărâse că murise. Cine altcineva decât ea? Mai bine el! Și așa avea o înclinație groaznică spre autocompătimire, tragism, desconsiderare. Așa că rămăsese să trăiască precum un pictor mort, singuratic, neînțeles. Nu mai căuta explicații, consecințe, fragmente justificative. Picta muribund, deseori comun și dezinteresat. Oricum o iubea cu sau fără știință. Pe cea cu care se căsătorise. Nu amintiri fragile și uitate total. Și picta nu fiindcă altceva nu știa să facă. Ci pentru că asta îi plăcea. Să-și exteriorizeze iubirea. Fiecare tablou era dedicat mutual veșniciei. Universurilor suprapuse total, nu alegerilor multiple, altor femei. Ca să le facă în ciudă scepticilor, necredincioșilor, pragmaticilor, impostorilor. Simțea că devine un fel de târfă dedicată muncii, luminii, iubirii. Fără efecte. Iubirea înseamnă aservire fără răsplată, restul sunt sechele inutile inventariate de contabili, ori neînțelese de filosofi fanarioți, anacronici adică. Rămăsese fericit și unic în singurătatea personală. Dacă iubești chiar că nu mai ai nevoie de nimeni în plus!

– Te interesează? întreba în tinerețea târzie, timid, unii care se mai opreau să observe schițele, picturile, compozițiile din parc, centru, ori din pădurile de lângă stațiunile montane și nu dispăreau imediat. Vadul umple contul. Până când a început să fie amendat de poliția locală. Cotidian. Călca spațiul verde. N-avea voie să strice iarba, doar nu se pișa acolo. Unde să picteze? Pe acoperișuri, probabil. Ajunsese insolvabil. Nu mai era în stare să-și plătească taxele. Ciudat. Artistul de succes este cel care își plătește cu nonșalanță dările la stat și urinează în locuri nefirești. Imposibilitate. Absurdul are comportamentul comun și invers. Simțea că-i neputincios în fiece privințe.

– Nuuuuu… i se răspundea. De parcă le-ar fi arătat prohabul deschis și eliberat de textile. Nu arătase nimic sexual dar reacții de genul respectiv căpăta. Pictura era desconsiderată, desacralizată, investiție inutilă, nereciclabilă. Natura-i mai bună într-o societate săracă spiritual.

Și acum primise în urmă cu o zi un telefon de la un individ cam agramat, vorbea prost și dezarticulat, să îi facă un tablou mare, mare, mamei, unei femei, ceva de genul ăsta, nu înțelesese prea bine, muzica de petrecere îi urla în urechi și câteva tânguieli întrerupeau logica celuilalt. Strada Vișinului. N-avusese încredere, credea că este o farsă și adresa i se părea la marginea pământului. Dar i-a trimis banii în cont, confirmați prin sms, voise să-l refuze de la început și-i spusese un preț piperat. Se mințea că o să fie refuzat. Dacă ar fi plusat? Vorba este vorbă, cuvântul cuvânt. Stătea acolo la margine de drum nemulțumit și revoltat. Banii îi avea, dacă le-ar da o țeapă? Imposibil. Cuvântu-i cuvânt, doar nu-i vorbă în vânt. Revolta îi venea din ideea că oamenii nu se pricep la artă! o lacună ce devenea un mesaj elementar, fundamental de care se agăța cu mai mult sau mai puțin temei. Și prin revoltă ajunsese artist, restul rămâneau în locul unui public materialist, ignorant în legătură cu formele inedite. Iar proștii se așteaptă la fidelitate. Femeia trebuia să fie redată corect, atât de mult încât să fie recunoscută de oricine. Dacă nu o să reușească? Parcă ar fi în cireșul sălbatic. O să-i facă de petrecanie. Era un artist, nu fotograf. Este drept, cam mediocru, într-o școală nordică, maramureșeană, despre care vorbeau numai oamenii locului. Peisajele de acolo întreceau orice tablou, însă nu accepta asta, era musai să le reinterpreteze cu tehnica de cuțit. Cel puțin la început. Și-a vândut opera pe nimic, umilindu-se în fața diferiților funcționari, politicieni, judecători, medici, avocați, profesii cu oareceva bani. Însă zgârciți, nu apreciau pictura, și-i cumpărau pânzele după îndelungi amânări și negocieri. Tot ceda din preț. N-aveau valoare. Dacă realitatea este mai bună și nu-i atât de rece coloristic și nici tăiată prin linii frânte!

Zilnic bătea instant la ușile îndoliate ori urmărea capelele în care erau aduși morții proaspeți, dorind să-i imortalizeze contra unei sume cu adevărat modice din punctul personal de vedere. Și așa nu avea modele bune de pastelat. N-avea bani, faimă, firmă, era limitat în această privință. Cine să-i pozeze în lumea inculturală în care trăiau? Arta era inițiatic, inconștient și rațional o nonvaloare, ceva disprețuit. Cei mai mari fraieri erau artiștii, scriitorii, muzicienii. Și el se situa pe undeva pe acolo. Tragic, însă nu renunța nici în ruptul capului. Acum se regăsea într-o zi eveniment, primise o comandă fermă.

– Îmi cer scuze. Îmi dați voie să-l pictez! Îl vând ieftin. Întreba la început cu sfială, neîncrezător căutând afaceri reciproc avantajoase. Să nu supere. Apoi a realizat că supărările sunt conjuncturale și interpretative, depinzând de starea de spirit. De ce să fie timid. Mai bine hotărât.

– Nu! Pleacă, îi răspundea ființa disperată. Orice trist lovit la început de unele evenimente este disperat, câteva zile, până se împacă cu starea, apoi empatizează cu supărarea și o acceptă ca o stare firească.

– … nu renunța imediat. Știa că la greu un om trebuie să fie ajutat, sprijinit, dar mai ales era deschis și putea să profite de slăbiciunea, de împăcarea cu sine. Când ești demoralizat și nu ai multe pretenții de la exterior, îți accepți propria stare fără să-i ruinezi pe alții ești de-o naivitate fabuloasă. Așa au fost exterminate o grămadă de populații native de către umanioare cu deviații sexuale.

Vișinului ca stradă! Ce administrație ar pune unei alei nume de fruct? Numai una habarnistă, superficială, indiferentă, idioată, cretină, credulă, naivă, etc. Adică o adresă care îți trezește reflexe gustative sau curative. Duale. Ori, ori. Aveți vișine, nu vă mai trebuie asfalt! Un mesaj subliminal de genul respectiv ignorabil și detestabil, simultan. Venera vișinele, din acea cauză era revoltat, și înțelegea cu mâhnire că n-o să găsească ceva dezirabil acolo. Dimpotrivă.

Hmmm…. Dolescu, un pictor profesionist dar cam bătrân și ignorat se fofila prin partea extremă a centrului orașului fiind într-un fel de dilemă. Mare. Cum să facă bani pentru propria înmormântare? În realitate nu-l interesa cortegiul, numai să nu ajungă la cheremul statului, a ajutoarelor sociale. Însă, huzurul intangibil îi făcea cu ochiul, mai avea chef să se distreze. Viața o trăise ca un individ ce-și repeta în fiecare clipă „mă piș pe ceilalți”, doar subsemnatul contează, însă, în unele momente depresive, când intuia trecerea în dimensiune necunoscută avea impresia că o să primească un răspuns de reciprocitate, așa că îi era frică de crematoriu, gropi ascunse, indiferente, putreziciuni printre câini vagabonzi și flămânzi, gunoaie, neamuri îndepărtate, ostile, birocrați interesați de cum să fure și ei ceva pe lângă acțiunea caritabilă pe care se prefăceau că o reprezintă. Sătul de sărăcie, nu realiză că se îndrăgostise de el și n-avea de gând să-l părăsească. Până la urmă gândi și că superficialitatea are propriile limite. Măcar ultima fază să o predetermine, anticipeze, îngrijească, să se deruleze bine ca într-un film american penibil în care se iubesc pasional, la sfârșit, sau trăiesc mai departe cu ajutorul corporațiilor dezinteresate și învinse de câțiva indivizi. Cum să adopte ideea nud, mi-se-fâlfâie pe undeva, cândva, de ce nu, da? Trupul neînsuflețit să-i fie îngrijit, îmbălsămat, mângâiat. De ce nu? Știa că nu mai avea mult de trăit. Tremura tot când nu avea bani pentru alcool. Să amestece mai abitir culorile, înduioșeze formele, experimenteze sentimentele neconștientizate, definească acțiunile greu auzite.

Ajuns acolo, la destinația pentru care fusese plătit deja îi era frică să nu fie omorât dacă nu atingea criteriile normalității. Cum să explice că un tablou nu este o poză unor oameni mai puțin inteligenți? N-avea cum în lumea instantaneelor penibile.

– Mă sinucid! Mâine. Cu siguranță! Ce-și doresc bărbații? se întreba Dolescu dându-și ochii peste cap și zâmbind vulgar când era pleaznă. Adică zilnic. Bărbații! Sinucidere ori harem variabil. Cine are, are, cine n-are, n-are. Forme noi, diferite. Rostea printre diftongi și se asculta vorbind grav și cu seriozitate. Oricum, nu-l auzea nimeni. Nici măcar ecoul. În fiecare clipă, zi, noapte, nu-i răspundea. Era alergic la pisici, câini, tricotaje sau bârfe inutile. Mâine. Cioranesc, aștepta numai o grație cu zeci de ani mai tânără să se umilească, aplatizeze în fața ei, ignorând că ajunsese o bătaie de joc firească. Doar era artist! Apoi ațipea în diferite ipostaze. Cu capul pe o masă. Lângă o canapea pe care nu era în stare să o escaladeze. Pe granit ori întins printre imitații ieftine. Își imagina o femeie îndrăgostită. Sau interesată. Ori prefăcută că-l venerează. Nu-i păsa. Avea răbdare. Nu mai avea nici răbdare. Mâine. Util. Sinucidere.

Avea de lucru. Era în era postindustrială în care se bucura că găsise o slujbă, fie și temporară, pe o stradă de fructe, rău famată, într-adevăr, unde viețuiau doar infractori și un grup consistent de minoritari puși pe jaf și hoție, dar pentru bani un individ disperat riscă orice. Era disperat, recunoștea măcar starea respectivă.

Picta zilnic cu aviditate. Acuarele, tempera, ulei, graffiti, cărbune, mixturi. Își expunea tablourile în orice galerie posibilă și imposibilă. Protejată ori stradală. Unele aveau succes. Altele, nu. Cele mai mohorâte, reci, triste. Oricum, nu se cumpărau. Oamenii le priveau cu respect și își strângeau banii pentru mâncare, relaxare, mașinării. Nesimțiții nici măcar nu le dădeau binețe. Erau plini de șhaorme în buzunare, portofele și chiloți. Arta nu avea relevanță pentru cei care se închinau la maioneze. Mulți maionezați trăiau. Treaba lor.

– Da, da! Își răspundea în barbă. Ca orice artist care se respectă avea o barbă căruntă, aproape ninsă, nu galbenă, albă, doar așa strălucește soarele, pe care și-o mângâia cu mândrie. Cum să urineze pe propriul păr? Aiurea. Îmbătrânise. Era clar. Doar bătrânii reajung să se autoflageleze, cine să-i mai bage în seamă? Însă sunt sensibili. Mai tactili decât o mimoză. Poți să le modifici comportamentul cu o privire, respirație, abandon fățiș, nu-i necesar să-i atingi într-o formă sau alta!

Dolescu își cam ratase viața. Căsătorit, despărțit, abandonat, dezmoștenit ori sărăcit de alcool și grămada de iluzii că-i în stare să producă un gen de artă inedită pentru care era necesar să se sacrifice. Se va îmbogăți de pe urma tablourilor într-un viitor habotnic, impredictibil. Sau de timiditate și eșecuri nu o să realizeze mare lucru, firesc. Acuarelele și pastelele preferate purtau nuanțele reci pe care le resimțea în suflet. Apoi gândi că este cazul să se redefinească.

Din clipa în care te naști te îndrepți spre propria moarte. O chestie provenită din înțelepciunea veche. Dar dacă din cauza banilor riști să fii ucis? Și îți dorești asta. Adică nu să ajungi subiect necrologic, ci să câștigi mulți arginți. Ce-ai alege? Mincinoșii ar spune cu prudență disimulată viața. Și s-ar comporta invers, aruncându-se în prăpastie pentru iluzii, că ar supraviețui cumva și s-ar folosi de ei. Obezitatea idioată primează. Cei sinceri ar alege banii dar ar ezita mult să meargă mai departe, mai bine să crape de foame, deci tot indecizia predomină împreunată cu un alt gen de naivitate insurmontabilă. Prostia este în floare. Cum să îți îndeplinești misiunea cu care ai fost hărăzit și să nu mori? Nicicum. Deci frica de moarte este o poveste, o invenție, o problemă falsificabilă fiindcă este civilizatorică. Omul se naște fără această temere care devine o problemă culturală mediocră, copiii sunt curajoși, ignoranți. Deci, o să meargă mai departe cu toate că nu știe dacă o să revină viu din mediu respectiv ostil și periculos!

– Îmi dați voie să-l pictez pe domnul X, doamna Y? întreba când era vesel și plin de speranțe. Avea o fire sensibilă.

– Nu!

Primise acel telefon anonim. Era solicitat de un țigan să-i picteze o rudă, cineva apropiat. Recunoscuse intonațiile reduse de limbaj și un fel de convorbire ciudată pe care respectivul o purta în paralel cu altcineva din jur. Conștientiza că avea prejudecăți. Și-i era frică să nu se facă de râs, adică îi era teamă că o să dezamăgească, nu o să se ridice la nivelul așteptărilor familiei respective. Numeroase. Auzise și țipete de copii, vociferări răgușite ale unor bătrâni, înalte ale altora care i se părea că nu erau de acord cu o asemenea inițiativă. Dacă îi va picta buzele cadavrului prea cald, ori de o să-i schimonosească chipul? Nu o să se răzbune pe el? Că-și bate joc? Că trișează? N-avea cum să anticipeze.

– …

în afară de hohote obținea multe uși închise cu furie.

– Cioc, cioc… repeta bătaia după ce fuma o țigară, trăgea două, trei guri din plosca cromată ascunsă în haină. Cum să renunțe din prima? Poate discută în familie și se răzgândesc. Le-ar părea rău dacă n-ar insista și l-ar pierde. Se vedea de la o poștă că e pictor, avea șevaletul cu el și rucsacul cu instrumente.

Oamenii nu se pricep la artă! o idee devenită revelatorie. Chiar îi întorceau spatele.

În afară de sensibilitate era și rutinat. Cotidian avea aceleași tabieturi. Cronica de decese din ziarele tipărite sau on line, votca de dimineață, țuica să stingă chestiile consumatoriste, ouăle moi cu puțină pâine albă, altceva nu putea înghiți. Vomita instant alte soiuri de mâncare. Își setase corpul ca un alcoolic învenerat doar pe alcool și culori întinse pe pânză sau hârtie tratată. N-avea alte griji. Se sacrifica total.

– Îmi dați voie? Îl pictez frumos. Ca și cum ar fi în viață! Să fie o amintire deosebită. Iarna, toamna, primăvara. În anotimpul cald lua pauză. N-avea chef de putreziciune. Să simtă carnea înrobită de bacterii și urât mirositoare. Chiar de era ținut în coșciug ventilat și răcit, tot avea impresia că pute respectivul, respectiva. Nu era în stare să picteze. Îi tremura mâna. Apa. Uleiul. Cărbunele. Le abstractiza atât de mult încât prost să fii, tot îți dădeai seama că sunt portrete făcute pe fugă. Șevaletul. Făcea în chiloți de spaimă. Îi era frică de moarte. Cine o să-l imortalizeze atunci? Când și-a deschis afacerea avusese impresia că o să fie urmat de toți confrații. Și încercase să o păstreze cât mai secretă. Dar nu. Nimeni nu-l imita. Bucuros că era unicul, dar îngrijorat că ajunge și el pe acolo și n-avea discipoli.

în afară de hohote obținea îmbrânceli. Uneori.

Ajunse să adopte strategia comis-voiajorilor, dimineața devreme, când nu era băut. Uneori bătea străzile în funcție de anunțurile mortuare și după-amiezele, când se trezea. Căuta din casă în casă să își vândă operele neîncepute. Eșuase cu natura moartă și portretele, restul fabulațiilor individuale sau externe conducând la eșecuri de proporții și mai mari. Pictase la indicațiile primite și rezultatul fusese absolut, chin degeaba și cheltuieli nepermise pentru culori. Așa că hotărâse să intre pe o nișă. Să picteze cadavrele proaspete. Oamenii sunt cei mai sensibili în acele clipe în care își pierd apropiații. Sau se prefac că suferă! Devenea bogat, avut, i se întrezărea construcția criptei personale aurite.

– Îmi dați voie să pictez decedatul?! Uneori nici nu reținea numele cadavrului. Și vorbea nehotărât, fabulând cu ochii împăienjeniți de abstinență ori abundențe, trezire în diminețile improprii creației ori nesomn. Cine naiba mai reține numele unui mort? Filologii. Criticii. Frustrații ignorați de comunitate. Restul sunt indiferenți. Așa că, își spunea, de ce să se chinuie să memoreze nume proprii degeaba. Cine e disperat acceptă orice, restul găsesc pretexte de refuz și amânare.

– Nu.

– Dispari.

– Vă rog, lăsați-mă în suferința mea. Adică cu banii căpătați. Nu voi să-i împart! Era un subterfugiu penibil nerostit. Nu răscoliți morții! Fie bărbat, dar mai ales femeie. Ultima idee era definitorie și explicită. I se trânteau negările hotărâte, barierele în nas. Nu se lamenta ca o pasăre închisă într-un dulap. Accepta. Și bătea din nou la ușă. Una veche, alta nouă. Oamenii și mor. Propunând tranzacția: vă pictez decedatul, contra-cost! Doriți? Nu-i așa că este extraordinar! Stimula achiziția, dacă întrezărea ezitarea refuzului! Sau se umilea în zilele în care din disperare rămânea gol, nud, fără bani pentru evitarea sevrajelor nedorite.

– Îmi dați voie? Întrebă într-o zi o nană comună, supraponderală, plină de sine și cu o privire de reptilă satisfăcută. Reușise. Roșcovană. Roșie. Nu vizualiză prea bine fiindcă adoptase masca unui artist umil. Decadent. O servitute molipsitoare, empatică. Scăpase de unul. Ea nu îi permitea să îl picteze. Tot reducea din prețul cerut pentru tablou. Era privit cu superioritate și i se răspundea că nu! Făcea prea mult.

Redimensionare. Mesajul era vinovat. L-a schimbat într-o zi din anii trecuți și l-a păstrat:

– Îmi dați voie să-l imortalizez pe răposatul, o fac ieftin, cel mai lesne din piață, accept și plata în rate! N-o să vă pară rău!

Uneori avea succes. Așa, de câteva ori într-un an. Nu prea des. Abia îi ajungeau banii de chirie și de pâine. Țuica era hrana lui. Intra sfios și după un ritual al negocierilor. Dimensiunile pânzei, dacă doresc să înrămeze tabloul, expresia dorită. Și începea lucrul. Stătea ziua, noaptea, ziua până termina lucrul.

Frumosul. Avea de gând să-l picteze. Indiferent de paletar, cald sau rece. Dar cum să pictezi frumosul? Vă dați seama că ar fi un fel de impietate! O blasfemie. Un Dumnezeu al imaginii inimaginabil. Frumosul nu poate fi imitat, redat, simulat, niciodată. Fiindcă este subiectiv. Individual. Particular. Umanizat de fiecare. Unora le plac morții, dar majoritatea detestă ideea din cauza primară a frivolității. Numai filosofii se amăgesc că sunt în stare să discute despre estetică și despre creație. Restul dezertează fiind convinși că este neserios, habitudinal și întâmplător, o cale de trecere înspre lumea de dincolo de care le este cu adevărat frică. Iar când ți-e teamă de ceva transpiri fiziologic. Cei care sunt prea plini de ei înșiși își pudrează excesele. Orice poză este un clișeu! Dacă nu este fardată. Închinarea la clișee este insuportabilă. Unii sunt curajoși când identifică o piesă de artă pe care o acceptă ca fiind frumoasă din disperare și sentimentul propriei dispariții. De fapt sunt paranoici. Detestând lumea cadaverică, neagă total posibilitatea lipsei frumosului și a frumuseții și se complac în situația găsirii indescifrabilului. Arată cu degetul, conceptual îndeosebi, acesta este frumusețea! Își belesc ochii și respirația, altceva nu mai au, și se hlizesc satisfăcuți că au găsit acul în fârcitură, tatuându-se în plus ca fiind înțelepți. Cum să-și accepte moartea? Tam-nesam. Detestă, neagă, incriminează procesul. Mai bine să-i prostească pe ceilalți că au găsit un fel de nemurire, adică un lucru frumos în sine. Din această cauză, Dolescu avea de gând să picteze numai morții. Care sunt sinceri și acceptă că frumosul e pur și simplu o abstracție, în restul criticilor nu mai avea încredere. Frumosul aparține respirației individuale, nu celei universale. Frumosul este o stare de spirit, nu un obiect, cuvânt, operă de artă. Frumosul este singur, nu plin de falsă venerare.

– Cioc. Cioc… Îmi dați voie să-l imortalizez ieftin … ?

– Măăă… i-a răspuns un bărbat tuciuriu. Dolescu tresărise. Cu burtă și o privire goală. Deși era băut simțise aburii alcoolului celuilalt și încruntarea, ura respectivului i-a trezit un sentiment de nesiguranță personală accentuat.

– Mă scuzați. Plec. Instinctul îi spunea că era cel mai indicat să dispară.

– Stai, măăă… și a fost prins de umărul stâng și tras pe spate. A văzut cum își protejează pumnul cu o rozetă de metal. L-a trântit luându-l prin surprindere pe spate. Șevaletul se rupsese pe o latură. Căderea îi era amortizată de trusă. Degeaba.

– Știi unde trăiești? În România. Aici numai cei care se lamentează au succes dacă o fac în gașcă. Și cocoșații. Lingăii celor care se plâng continuu. Ce vrei să schimbi? Reînvierea morților? Îți arăt eu…

– …

Plecase năclăit. Puțin. Dar i-au trecut toate după ce-și suflase cu năduf nasul. Când ești obosit, deprimat, trist, dărâmat, este suficient să te cureți de chestiile inutile, în surplus din organism. Să-ți ștergi nasul este cel mai înălțător proces. Toate porcăriile sangvine și prăfuite ies și rămâi curat. Mai ales dacă te afli în prag de sărbătoare. N-are sens să ți-o strici cu polițaii. Avea un mănunchi de cuțitașe în traistă. L-ar fi tranșat într-un minut. Anatomia este mai simplă decât la animale. N-avea sens. Să dea cu subsemnatul? Mai bine renunțase și-și cărase lucrurile, amintirile, ambițiile, visele în altă parte. Îl lăsase pe impotentul ăla cu rozetă să se radă, poate așa-și creștea stima de sine. Prin obrajii similari cu bucile, că pe gură nu era în stare să elimine altceva. Nimicul îți dă starea simultană cu care te armonizezi, prostului îi dă simplitatea credulă, fudulului lauda frustrantă, idiotului stima de sine mult prea exagerată. Cretinul anterior fusese un nătâng penibil și invidios. De ce se apucase de pictat? Se întreba oprindu-se din mers din când în când? Ca să le demonstreze părinților că nu au vorbit greșit, sau să-și dovedească că le prețuiește memoria. Când fusese mic pictase un tablou tembel, naiv, în podul casei. O săptămână urcase zilnic pe scara de lemn lungă și instabilă pe care numai el putea să pășească, câteva kilograme în plus ar fi distrus-o, și rămânea câteva ore bune simulând desenul, amestecând culorile, pregătindu-și pânza etc. Intrigați l-au somat după mai multe zile să le arate ce face acolo. A ezitat să le prezinte preocupările, rușinat, timorat, intimidat de parcă ar fi făcut o porcărie. Și în loc de batjocură a primit laude. În realitate era obișnuit cu bătaia de joc la adresa lui din partea tatălui. Și mama îi ținea isonul. Îl iubea pe el, nu pe el. Adică își iubea soțul mai mult decât orice, iar ceea ce spunea devenea lege. Așa că a rămas surprins că a fost lăudat de părinți. Nu i-a ieșit din cap acele laude. Nici măcar bătrân. O să le dovedească reușita în ale picturii. Fie și cadaverice!

Se grăbea rătăcit și încurcat să ajungă pe strada Vișinului numărul 26. Încerca să uite eșecurile anterioare. Nu trebuia să cedeze niciodată. Omul are o viață cu care își face de cap. Încerca să fie pe stăpân pe sine. Dar își reamintea eșecurile! Nu era în stare să le uite.

– Îmi dați voie să-l pictez pe regretatul… îți dregea vocea. Nu avea memoria numelor. Le-a uitat după câteva minute de plictis și așteptare în fața porții. Deși citise anunțul cu puțin timp înainte, uitase instant apelativele. Nici nu vă dați seama c-a murit! Îi venea să-i spună Giorgel, Gabriel, Florinel, orice nume propriu cu care era familiarizat dar conștientiza că era într-un fel de culpă, eroare, inadecvare.

– Rămâneți cu o amintire inedită, trainică pentru totdeauna. Zâmbea nefiresc, cu timiditate, timorat de greșelile anterioare și-și tot muta centrul de greutate de pe un călcâi pe celălalt. Meseriile au prețul lor! În fiecare zi i se părea că pensulele îl vâră înăuntru, în țărână, le-ar dărui toată viața, deveneau tot mai grele, dar n-ar renunța niciodată la visul perfect. Un tablou imemorabil. Venerat. Dorit de muzee. Criticat, fascinant, recomentat. Pentru atâta lucru merita să trăiască. Pentru o clipă a recunoștinței. Sacrificiul personal n-ar fi în van. Lupta cu pasiunea. Lupta cu iluziile. Un război echitabil. Primești atât cât dăruiești. Voia să înfrumusețeze lumea. Himera proprie care merita orice sacrificiu.

– Bluf! Ușa trântită în nas. Cu isterie. Deznădejdii. Oamenii cât de cât adevărați, ce-și prețuiau antecedenții cu nume inutile, inodore, incolore îi apărau cu negare dacă memoria le era stimulată în vreun fel, uitarea este cel mai bun remediu împotriva vieții actualizate. Uiți întâmplările nefericite și este suficient să reziști mai departe. Cui îi place să fie nostalgic? Nimănui în afara naivilor imaturi, fără experiență, ori credulii netrecuți prin viață. Nu întâlnise persoane iubitoare decât o singură dată. Ce întâmplare…

De obicei o lua de la capăt însingurat, refuzat, detestat. Căuta un mâine, mereu este un mâine potențat de posibilități neprevăzute, deschizător de drumuri, de cele vechi era plictisit. Când ar fi fost binevenit în lumea picturii atemporalizate. Avea și un simț cinic dezvoltat. Ce cretini ar accepta să le imortalizeze morții? Doar cei care nu acceptă realitatea de moment. În realitate foarte puțini. Nesemnificativi. Oamenii mor din cauza urii celorlalți, a indiferenței, a neiubirii. Sau din accident. Totuși, cei mai mulți se duc dincolo în pace, împăcați cu singurătatea deplină, altfel ar mai respira. Îi căuta pe naivi, pe adevărații tăntălăi încremeniți în nemișcare ce ar da mult pentru o mașină a timpului, reîntoarcere, reamintire. Tot foarte puțini!

Obosise. Uneori obosea, fie bătea trotuarul, fie zăcea în pat, cu temei sau fără motiv conștient. Ca și îndrăgostirea. Îți place de cineva, păi, poate fi și moartă, tot surâzi și speri că o să aibă ochi și pentru tine la un moment dat! Speranța. Iluziile. El renunțase total la promisiuni și promitea să vândă trecutul, pur, simplu, doritorilor. Deși trăiesc numai acolo, îi întorc spatele când nu mai pot profita de el. Ciudată făptură omul. Iubește speranța detestând prezentul. Urăște prezentul venerând trecutul. Și paradoxul final: iubește speranța venerând trecutul. Nu știe ceea ce vrea în cele din urmă. Dar nu-și dă seama că se contrazice, își dă cu stângul în dreptul și se miră că doare, îi trist. „Cine vrea să îi pictez ruda, cunoștința decedată! Accept comenzile și anticipat!”

Când era sfârșit, cu energiile epuizate Dolescu se punea să își facă planuri, proiecții, reconsiderări în legătură cu acțiunile de urmărit sau de urmat, strategii care să-l îmbogățească. Surmena tacticos canapeaua din bucătărie. Dacă nemișcarea îl silea să se întindă, mintea îi rămânea activă și se distra pe seama trupului leneș. Nu mai picta că nu era în stare. Nu-și mai ruja modele dacă era lăsat să le surprindă într-un tablou. Devenea un fel de filosof. Iubirea. Își imagina iubirea prin cuvinte lăsând culorile deoparte. Și-și pregătea cocteilul revigorant. Un vin de masă în care pasira un ardei iute roșu sau verde. Dar proaspăt, neapărat proaspăt. Amestecul devenea păstos și îi trezea simțuri inedite de fiecare dată. Nimeni nu mai băuse așa ceva! Își spunea zâmbitor când nu se îneca, plângea, strâmba, agita din cauza iuțimii. Măcar cunoscuții, conștientizând că nu cunoaște comportamentul gastronomic al tuturor culturilor. Plictisit de gusturile comune. Așa era și cu arta. Să picteze iubirea. Dar nu la fel ca ceilalți, diferit. Măcar cu o nuanță, să facă un lucru nou. Că era obosit și plictisit de lamentări, de istorie, de stiluri diferite care nu spun nimic. Arta nu înseamnă repetiție decât pentru impostori, creatorii care țin seama de modă ce or să dispară precum digestia băuturii lui. Imprevizibil, dar anticipat. Este musai să aducă ceva nou. Musai.

A ajuns în locul rău famat, în care nu avea chef nicidecum să ajungă dar sugestionat de recompensă se învârti de câteva ori prin zonă până când își luă în cele din urmă inima în dinți și intră. Pe strada Vișinului. 26. Și nu mai putea da înapoi. O casă imensă, mare, plină de praf, neaerisită, stătută. În interior. Aerul îi rămăsese ca un pâlc clocit în gât, sau frica de a nu ieși întreg de acolo. Nu înțelegea.

Țopăind înspăimântat de pe un picior pe altul se luminase. Era vremea să se elibereze de temeri. Realiză că prostia este urâtă, urâțește omul, orice individ devine hidos și mai sec decât o piatră plină de nervuri brăzdate de apă. Sclipirile din ochi sunt nu fade, e un clișeu, lipsesc bucuriile, pupilele nu se dilată în prezența frumosului, frumuseții artistice, postumane. Numai proștii consideră că sunt frumoase exclusiv făpturile ori lucrurile cu care-i pot manipula pe ceilalți, și ignoră estetica, arta în întregime. Așa că totu-i devenea simplu. Ca să scape întreg de acolo era suficient să picteze persoana cu o doză de inteligență, oarecare. Chiar de era de un pragmatism nemuritor, n-avea importanță, reinterpreta simbolic prostia și trăia… singura soluție ca să își continue drumul mai departe!

A scăpat în cele din urmă de pe strada Vișinului cu buzunarele pline. Din mediul respectiv pe care cu prejudecăți l-a considerat infect și amenințător. Avusese dreptate cu toate. Numai cu o idee nu. Esențială. Aia că o să pățească ceva acolo. Familia de rommi l-au primit cu o anumită reținere și l-au lăsat să rămână până dimineața în preajma cadavrului. A mamei lor, Tinica Ciilica.. ceva de genul ăsta. Îl întrebau dacă avea nevoie de ceva? Mâncare. Apă. Băutură. Îi refuza speriat. Și picta. Trebuia să o picteze. La amiază avea loc înmormântarea. N-avea timp de pierdut. A pictat-o cât a putut de fidel. Să îi dea viață i-a pus în mod exagerat roșu pe buze și roșeață în obraji. Zâmbea, rânjea, își arăta puțin dinții, colții, nu mai știa ce anume, era prea obosit. Tabloul era naiv. Cel mai prost realizat în întreaga lui existență. Dar, spre surprinderea lui proprietarii au fost mulțumiți și l-au lăudat, mulțumindu-i recunoscători. Nu-l lăudau neapărat pe el, ci femeia din tabloul conceput. Lui i se părea chicios și aiurea. Dar ce importanță avea dacă scăpase cu viață. Chiar credea că o să fie căsăpit în bătaie, torturat sau desființat, omorât și îngropat într-o pădure sau aruncat în lacul otrăvit. Riscase. Nu a pățit nimic rău. Dimpotrivă. Putea să mediteze un an întreg pe seama banilor primiți. Și să completeze câteva butoaie cu vin. Era fericit. În loc să dispară din această lume cum crezuse, arta l-a ajutat să supraviețuiască. Contradictoriu. Lumea nu moare. Mai există și oameni normali! Ultima lui concluzie…

Ignorare. Sau despre iubiri interzise…

Îl privea în liniște, fumând cu decență în dreptul geamului deschis, chiar ținând mâna ridicată pentru ca aerul cald să scoată fumul în afară. La fel făcea când expira. O locomotivă cu aburii îndreptați spre stele, la naiba, singura înjurătură deținută în vocabular, spre înalt. Era sigură. Și se simțea singură. Femeile simt privirile ațintite asupra lor. Numai bărbații nu. De nesimțiți ce sunt! Era convinsă că o ignoră, este indiferent. Și când doarme. N-are empatie destulă pentru a-i înțelege nevoile afective ce nu-s deloc complicate. De ce nu mai este cum a fost la început? Galant. Plin de flori ca un mort revigorat prin culoare și miresme cumpărate, că doar n-o fi fiind esență de mosc volatilă. Înconjurat de replici nefade, originale, nu de bancuri prostești și, deseori, vulgare. Pe măsură ce îmbătrâneau poantele acide și sexoase deveneau tot mai des replicate. O ignora, era clar ca bună-ziua! Aruncă mucul de țigară în grădină. O să-l strângă pe lumină. Oftă și ezită să se așeze în pat lângă. Parcă avea chef să fie invitată. Dar nu. El nu era în stare nici măcar de atâta lucru. Și ca să-i facă în ciudă și mai mult începuse să sforăie tot mai tare. Aruncă cu lehamite o pernă mijlocie cât să-i ascundă fața. Să nu mai vadă că n-o bagă în seamă și să atenueze zgomotele. Începu să plângă. Simțea că-i neiubită și amețită de tăcere. Plânsul în surdină este nasol. Temperarea zgomotelor face cumplită orice suferință. O mai iubea? Da. Mai degrabă nu!

– Kâm, kâm, kâm… tușise. Nu dormi? întorcându-se într-o parte.

– Nu! I-a răspuns cu fulgere în ochi. Era supărată și indispusă. Nu a realizat că e nervoasă după expresie. Rostise calm negarea. De ce să urle ca o isterică? În liniștea specifică își ținu respirația, nici măcar geamul nu-l închisese, paralizase să înțeleagă suficient de bine dacă ține seama de sensibilitatea ei sau o neglija ca pe o bucată de celuloză folosită și aruncată la gunoi. Egoist, bărbatul reîncepu să viseze. Singur. Nu avusese decența s-o aștepte și pe ea.

– Treaba ta. Cinci sau zece minute au trecut până să-i dea o replica. Nu cronometrase dar zâmbise amar, chiar o credea și proastă! Sau un fel de relicvă nevertebrată. Cum să-i răspundă atât de târziu? Cum? Cineva care iubește este mereu deschis față de iubită! Nu o ignoră niciodată. Poate o înșela. Desigur. Era singura explicație rezonabilă. Dar interacționează instantaneu. Nu după câteva minute.

– Ce faci? O mai întrebă cu o voce scăzută, șoptind și făcând trimitere la un gen de oboseală cronică. Reîntorcându-se dintr-o parte în cealaltă. Nu s-a trezit. Era clar. Vorbe convenționale la care nu aștepta răspuns. Le punea de considera necesar a fi puse, puțin îi păsa de ceea ce urma. Ce rezultate nășteau întrebările? Nimic. Tocmai de aceea dormea liniștit în continuare întorcându-se de pe o parte pe cealaltă. Caracteristic.

– Mă cac! I-a răspuns sigură că nu este băgată în seamă și cu un fel de revoltă stâmpărată, atenuată de fluturii de noapte pe care i-ar fi zdrobit fără regrete, nu mai avea nicio importanță irizările de culoare de vreme ce lumina absenta. Cum era predictibil nu primise niciun răspuns! Dezamăgită se victimiza și asculta pendulul care bătea scurgerea clipelor în atmosfera familiară. Mobilier clasic, umplut de artefacte cumpărate din diferite culturi. Moștenire de familie din partea lui. Îl dusese la reparat de multe ori ca să dogească negrăbit, același ego, un traseu amiabil al trecerii timpului îmbătrânit.

– brrrrr….

– Pi? Întrebă zâmbind și sigură pe sine. N-o să-și amintească nimic. O constantă matemanic i-ar sări în ajutor imediat fiindcă ar pune-o în față. Nu se punea problema. Dormea nestingherit, ce probleme matametice să rezolve în mod ipotetic? Doar habitudinea îl determina să vocifereze chestii vrute și nevrute. Și mai vorbesc bărbații despre bârfa feminină eternă? De prisos.

A doua zi de dimineață s-au trezit ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Ea veselă, el ursuz până ajungea la circul central, în urbe, dar l-a botezat drept un spectacol plicticos, oricum. Au luat micul dejun într-o cafenea și au încercat să întrețină discuții cu călătorii pasageri, dar mai ales cu cunoscuții care erau atât de rari încât nu se mai gândeau c-o să-i întâlnească. Cum zorii de zi trec repede s-au străduit să socializeze în amiază cu oricine. Atunci au dat de un client fidel, un om de-al casei nefluctuant la Boeme cafe. Dolescu. Student. În domeniu juridic ori informatic. Nu prea îi interesau specializarea. Nici pe el se părea. Au vorbit vrute, nevrute. Banalități actuale. Au băut pentru prima dată o bere, un rom, o altă bere, mai multă tărie, mai ales el, Ion, soțul Annei. Au conchis că este simpatic și că pot să-l păstreze drept locutor. De atunci a devenit un comăsean regulat. Adică îl invitau tot timpul la masa lor dacă ajungea în unele zile pe acolo. Și el, ca un student livid și cu resurse limitate accepta chemarea.

Cel mai mult s-au distrat la început pe seama blugilor lui Dolescu. Cu armăsari, cai, conturați destul de finuț, nestrident, dar reali și spălăciți violet. Și un jerseu larg, mai mare decât umerii lui ușor încrețiți, dar curat mereu și îngrijit. Totuși era mai matur decât lăsa să se vadă fizionomia lui pierdută după perciunii creți și lunguieți. Dar nu era nesimțit. Dimpotrivă. Avea o bună-cuviință a retragerilor elementară. Când plictisea ori erau plictisiți și voiau să plece dispărea imediat invocând diverse motive. Și-și achita consumația. Rareori îi lăsa pe ei să plătească. Nu trebuiau să se scuze defel. Iar diferența de 12, 15 ani nu era atât de mare. Ion a ajuns să-l considere un confrate întru suferința patimilor. Sau revolta împotriva abuzurilor televiziunilor. Trăiau în România unde nu aveai ce program să urmărești, toate aparțineau unor impostori notorii: securiști dovediți sau ascunși. Așa că n-aveai ce viziona. Cărțile erau atât de slabe încât realismul deșănțat narat nu le aducea nimic în plus. Un comunism superficial descris ante sau post în care au trăit ori supraviețuiesc. Nici măcar umor n-aveau. Sau îl reduceau în întregime la titlu sau la unele visări acide și caraghioase. De ce să le citească? Cele anglo-saxone descriau un univers paralel al iluziei nemeritate la fel de artificiale, însă spuse cu autoritate. Impostura obezității, a drogului sau a legislației îndreptate înspre libertatea fiecăruia în scopul curmării asistate sau familiare, plicticoase ca sexul a zilelor. Cu micul dejun toxic, dinainte, desigur. Franțuzismele erau prea pline de metafore obositoare, seci, penibile și forțate chiar. Scriitorii ruși au murit odată cu dispariția comunismului explicit. Nemții s-au limitat la popularizări ale științelor ori a filosofiei germanice autosuficiente, de parcă ar interesa pe cineva azi să se mai respecializeze prin intermediul romanelor, regretau sensibilitatea femeilor că bărbații la fel de imaturi au rămas, ca în trecut. Iar cărțile celor de origine evreiască erau pline de reclame. Bune de citit dacă vrei să ajungi să suferi de parkinson indus cu de-a sila. Universalizarea prostiei într-o formă sau alta, fixitatea căutată cu aviditate, o luminița transformată într-o stea. Nimic. Chiar nimic. Sufletul comerțului cultural. Cel puțin acelea erau ideile lor.

– Bună!

– Salut. Stai! Pe scaun… când ai ajuns? Acum. Desigur.

– Să ne trăiești! Îi surâdea Anna pentru o clipă privindu-l intens, apoi se făcea că studiază ceva, evitându-i privirea cu feminătate, senzualitate, o chestie carnală, cumva obsesiv de incitantă de vreme ce-l provoca și apoi îl lăsa baltă surâzând. Nu era locul finalurilor fericite, doar nu trăiau în filme de duzină. Cafeneaua era diferită. Desigur. Puteau frunzări manuscrise și reviste de-ale casei. A acceptat situația fiindcă se îndrăgostea treptat, în fiecare zi simțind-o tot mai aproape dar un zid al imposibilității se consolida tot mai mult în ideea absurdă: o femeie măritată este credincioasă până la capăt soțului. Vulgarii băutori de vin ori altele să aștepte la coada infernului. Nu or să iasă niciodată întregi de acolo!

Oricum, de la început fusese fascinat de privirea pătrunzătoare a Annei. Deloc vulgară. Deschisă total ca și cum ar fi vrut să-l dezbrace pe loc, dar ezita din cauza publicului. Iluzii. Dar o idee care i-a plăcut lui Dolescu atât de mult încât se înroșea de fiecare dată după salutul nevinovat. Puțini au sesizat acele emoții, doar ea și un inginer mai cinic în gândire. Risca orice fiindcă a fost atât de fascinat de Anna încât nu mai acceptase sau căutase alte companii feminine, colege, prietene ori necunoscute. Mai ales la Boeme cafe. Locul arhaic, retras față de axa centrală dar suficient de aproape de inima urbei. Nu se compara cu alte baruri, fiind unic pe stradă, mic și suficient de izolat încât să nu fie căutat de snobii gălăgioși și expansivi. Și muzica, da, muzica definește orice local, era mai mult retro-romantică, latină și sensibilă. Împotriva emisiunilor radio franțuzești nu aveau nimic, dimpotrivă. Dar dimpotrivă cu A de la Anna.

Se îmbătau când se întâlneau. Ori se amețeau. Bărbații. Ea se cenzura, avea o onoare de apărat. Firesc, normal. De circumspectă prefera și-și păstreze capul pe umeri întotdeauna, n-avea de gând să-l piardă vreodată. Și fumau mult pe terasa deschisă. O poștă la care Anna nu participa. Ținea la rațiunea proprie, nu se cădea să aibă un comportament decadent ori denigrant! Zburau fluturii, lătra un câine, apăreau stelele ori norii pe cer, mașinile circulau cu intermitențe, alți trecători oscilau în preumblările din jos ori sus, zile normale.

– Lumea. Lumea-i nebună de la lună! Cânta Ion cu timbru grav. Chiar avea voce. Apoi începea cu romanțe românești de se înfiora. Rostite cumva în șoaptă. Dolescu era afon, deficient din această privință, poate de aceea era împresionabil. Ion nu avea chef să încânte pe altcineva. Le spusese de multe ori când unii îl rugau să cânte mai tare. I se făcea pielea de găină. Dolescu era impresionat de voce. Uita totul, chestiile mărunte, sesiunea, banii de împrumut, camera de cămin suprapopulată, somnul care nu mai venea, Anna care se foia plictisită de același repertoriu. Dolescu l-a descoperit treptat. Fără grabă! De ce să fugă? De cine? Anna aștepta ca o soție răbdătoare.

– Da. Da, da.

– Frumos.

Exista un câine. Al localului. Cu nume de suc. Era negru, creț și simpatic. Noapte devenea gri, cârlionțat, prăfuit și apatic. Uneori mânca seara resturi. Fura pungi și le devora cu totul. Conținutul era mult mai important decât evitarea ambalajului. Când avea pofte nu mai respecta protocolul desfacerii cadoului găsit pe trotuar. L-au văzut de mai multe ori făcând așa. Dar lătra, din când în când, și alunga trecătorii care n-aveau de gând să poposească. În realitate mârâia la nespălați. La țiganii pe care nu mai aveai voie să-i numești așa. Inițiativa adoptată de unul care fumase prea mult, în țara lui era voie.

– Lumea-i lună…

– O seară bună! Era cazul să se retragă. Ion era criță. Muci. Și când cânta asta însemna că ea, Anna, chema un taxi. Alb sau galben. Și se despărțeau fluturându-și fiecare ce avea liber. Ion cravata, nu venea niciodată fără cravată, Dolescu un șervețel pe care-l lua de pe masă, iar Anna un capăt de jos, subtil al rochiei. O făcea ca și cum și-ar fi aranjat niște pliuri. Surâdea și-și lumina fața bucurându-se că pleacă ori că e în centrul atenției. Unii oameni au capacitatea asta fiindcă sunt naturali, nu exagerează cu măști trădătoare și nesigure. Poate pentru că se despărțeau. Nu realiza de ce? Înflorea definitiv de două ori, când îl saluta la venire și când se despărțeau.

După ce plecau de acolo Dolescu se oprea lângă un copac ornamental de pe bulevard și fixa cerul. Voia din naivitate ceva stabil și puțin schimbabil. Căuta un copac ce n-avea neonul stradal activ ca să vadă zenitul de deasupra și-n față. Cu alte cuvinte își liniștea mersul de rățoi ori încerca să-l ignore. Fie că era senin, noros, zi, noapte, seară, se organiza pentru a doua zi. Socotea la ce cursuri merge și ce examene o să susțină în sesiunea următoare. Le cam amesteca și se contrazicea de fiecare dată. Intențional participa la toate. Real la câteva despre care auzea că-s mai ușoare. Însă-și cântărea gradul de promovabilitate în funcție de chef și ambiție.

Banii. De ar avea destui ar putea-o cere de nevastă. Nu știa ce șanse ar fi avut și în acele condiții. N-avea, normal, era la începutul vieții sociale active așa că se limita să o iubească în și pe ascuns. În imaginație, limitat de propriile neputințe. Uneori împrumuta bani de la terțe persoane, dar îi returna. Nu i se părea în regulă să înșele, mintă, prea mulți fac așa ceva. Ar însemna să-și trădeze umanitatea individuală. Ținea la umanitate la fel de mult cum o iubea pe ascuns pe Anna. Dar banii putea să-i returneze când îi primea fără să se fâstâcească, doar nu era ceva învinuibil și rușinos. Ei nu putea să-i spună c-o iubește, dorește, consideră sfântă cu pulpe și gambe armonioase. Ar fi fost nefiresc. Dacă ar fi murit Ion de vreo boală incurabilă și neiertătoare ori printr-un accident norocos alta ar fi fost situația. Dar unii bărbați n-au de gând să dispară fizic. Nu-s idioți atât încât să pățească ceva de genul ăsta. Se mulțumea cu sentimentul împăcării cu sine. Oricum emoțiile potențiale erau atât de mari încât le prețuia mai mult decât ceva materializabil prin fărădelegi.

Dolescu se străduia să uite faptul că avea picioarele perfecte. Atât de senzuale încât simțea salivă la gândul gustului primit fără consecințe și remușcări ulterioare. Trecutul ucide, nu prezentul aiurit ori viitorul incert. Nu urmărea alte extremități mai mult decât forma picioarelor. Curul nu-l obseda, nici sânii, buzele teșite sau atârnânde, nici nasul ușor coroiat sau relativ drept, nimic. Perfecțiunea feminină înseamnă proporția picioarelor de sus până jor ori invers. Anna îl fascina și imaginea îi dăruia totul. Satisfacție deplină. Nu avea cum să meargă mai departe. Unde? Nici vorbă. Se îndrăgostea tot mai mult cu reținere și se mulțumea cu acel sentiment egoist de plinătate neîmpărtășită. Era tunsă mediu sau scurt, nu se pricepea prea bine să o descrie, dar nuanța blondă, lină, întinsă-l hipnotiza. Chiar dacă era albinos. Și ușor supraponderal. Clipea des și repede când îi întâlnea privirea și ușoara încruntare a frunții, intimidat.

Ce înseamnă să n-ai status social? Multe. Unii cretini îl au și sunt penibili fiindcă își zic că reprezintă totul. Povești. Dolescu era rupt în cur din această privință. După întâlniri mergea pe jos acasă. Trei sau patru kilometri, nu mai avea bani pentru taxiuri iar necesitățile zilei de mâine îl făceau să improvizeze pentru a face față întâlnirilor. Uneori era nevoit să muncească și noaptea. Căuta la piața mică joburi temporale, ajuta la descărcatul mărfii cu diferite ocazii, contra cost. Dacă avea noroc și era solicitat. De multe ori comercianții preferau să o facă de unii singuri. Pentru înavuție. Alteori erau grăbiți și-l plăteau. Devenea muțumit, bucuros, împăcat cu sine că are mărunțiș pentru taclale și căldura Annei, radia lângă el, simțise lucrul acele de fiecare dată.

Alteori dădea o fugă până la cimitir. La mormântul părinților. Se punea pe bancă. Le-a confecționat o băncuță din fier forjat și lemn pe care a cimentat-o. Destul de estetică dar tot pentru el a făcut-o de vreme ce era cu adevărat nesigură și oscila din cauza legăturilor metalice care au cedat treptat, nu era un meșter priceput, totuși îi găsea punctul de echilibru și devenea cumva stabilă dacă nu se fâțâia. Să găsească odihna alături. Asta i se părea mișto. Nu să arunce niște flori într-o vază, să aprindă o candelă și să dispară în câteva minute ca un european adevărat. Stătea pe-acolo îndeosebi vara, precum un copil singur pe lume, lumea lui o datora lor și moțăia până tremura de frig înspre dimineață când pleca trezit cu adevărat. Nu le povestea ce gândește, n-ar fi fost de acord cu el și ar fi fost mustrat în mod normal, dar îi simțea în spațialitate puțin mai aproape. Ca un câine rămas fără stăpân care le adulmecă urma. Era liber să veheze, încă, doar n-avea alte obligații. Și-și amintea de clipele normale, puține din familie, mai mult revedea criticile. Unele îndreptățite, altele nu. De ce să-i uite? Ignore. Le datora un lucru!

– Cu bucurie!

– Salut. Șezi! Când ai ajuns?

– Să ne trăiești! Îi surâdea Anna înfloritoare. Unele femei măritate sunt totale, întregi, sincere, deschise și tot mai frumoase. Ea era deplină și mirosea ca o floare de vară pe caniculă. Nu foarte strident, nici fad, nu proaspăt, nici dulce, nu intens ci perfect. Indiferent de esențele de parfum folosite.

A trecut un an de când se știau. Suficient de bine. Și nu s-a întâmplat nimic deosebit, ceva în plus inedit. Doar că limbajul trupului i-au făcut să se apropie mai mult unii de ceilalți.

Lângă alcoolul și cântecele grave ale lui Ion s-a mai interpus o întrebare superficială: ești homosexual? Doar nu venise niciodată cu nicio tipă la întâlniri. Prietenă. Cunoștință. Amică. Viitoare soție. Nici măcar neam. Din respect sau lăcomie pentru Anna. De fapt, nu mai simțea nevoia să viseze la altcineva. Nu! Răspundea hlizindu-se isteric. Râdea de sine, cum dracu să-i spună că-i place de nevastă-sa și nu vrea altă femeie. Ce mutră ar fi făcut? Huzurul nebun i se năștea în reacții din cauză că de fiecare dată și-l închipuia că se manifestă altfel. Pe Ion. Accepta supus. Făcea crize, nevroze ale desconsiderării. Răsturna mese ca un animal lovit de boală. Îl lovea mișelește. Îi propunea un menaj în trei. Îl dădea afară de acolo. Se pălmuia singur. Se masturba în public deasupra scrumierelor. Îl sugruma cu șireturile de la pantofi. Plângea teatral, penibil, exagerat.

Ești… Anna îl studia destul de interesată, parcă își ascuțea simțurile când reacționa la întrebarea lui Ion. Poate și-a dat seama că o iubește. Nu era proastă. Deloc. Uneori i se părea că se joacă cu amândoi. De ce nu s-ar juca cu un fraier, pămpălău? Știa că este un prost asumat, unul care acceptă calificativul, revolta înseamnă respingere disperată? Nevoia de suveranitate și recunoștință este cel mai mult specifică femeilor la nivel individual? Marile prințese, niciodată mici! Ochii mijiți se relaxau când înceta să râdă ca efect al întrebării. Punctul îl punea Anna suspinând ușor de parcă ar fi scăpat de o greutate de pe umeri. Știam eu! În sensul negării. Apoi își căuta de lucru cu altceva, orice nu se afla în direcția lui. Tot i se părea că și ea îl suspicionează. Dar nu îl bănuia de așa ceva până n-avea o confirmare articulată directă, o recunoaștere limbută. Ambii erau comici. Până la un punct. Limba lui fizică era predestinată picioarelor perfecte, nu pentru altceva, cineva. Nu au realizat acel lucru vreodată!

Ziua întâi. Și-au întâlnit accidental picioarele sub masă. Era prima dată când interacționau direct. Dolescu împreună cu Anna. El și-a retras genunchiul tremurând de emoție, numai la grădiniță i-au mai tremurat picioarele de frică. Un infirmier alergase să-l pedepsească fiindcă nu avea somn și încercase să fugă din dormitorul comun. Îi era mai mult groază fiindcă striga că-i taie bărbăția cu un briceag de la bucătărie, de-l prinde. Dolescu și-a retras ușor piciorul de teamă ca Anna să nu sară ca arsă de la masă și să iște scandal. Îl respecta pe Ion. Cu toată considerarea purtată în clipa în care Anna și l-a relipit de al lui s-a simțit în al noulea cer. Căldură pașnică. Ăla de deasupra care veghează fericirea și nu o dăruie decât oamenilor răbdători.

Zilele următoare. Pulpele li se întâlneau cu necesitate, nu hazardat, doar se restrângeau tot mai mult ca să încapă la masa lor cât mai mulți comeseni. Ion era neglijent ori prea sigur de sine. Începea să nu-i mai pese de el. Inima îi bătea mai repede, îi spărgea pieptul dacă nu transpira, dar răcorit se concentra să nu se dea de gol, să nu sară acolo peste Anna, în public de față cu ceilalți și să îi pupe picioarele, buzele, tot. Chiar o iubea definitiv. Deși își dădea seama că ea mai mult dorea să-l provoace limitat, adică atât cât nu o pune într-o postură penibilă. Nu avea de gând să facă așa ceva, doar o îndrăgea precum aerul curat plămânii, nu era un idiot nociv ca mulți alții! Iubirea înseamnă și protejarea întregului context, nu numai a poftelor proprii și capricioase.

În alte zile care urmează primelor contacte. Transpira mult. Umezeala este dătătoare de viață. Ășa de excitat era încât își dădea seama că-i umezește și fusta Annei. Era singurul vinovat. Și dănțuia din piciorul care îi alinta piciorul ei, imaginându-și multe care nu se vor întâmpla între cei doi. Prea mult ținea la ea. Anna a observat la un momnent dat acel lucru, dar s-a limitat în a-și netezi și scutura cu putere rochia de vară zâmbind cu subînțeles când așteptau mașina cu care plecau acasă. Uite ce ai făcut! Ca și cum ar fi vrut să scape de el pe moment. În ziua următoare și de n-aveau alți invitați cu care să relaționeze de la început tot se așeza fix lângă el, fără niciun pretext și-l atingea dezinteresat pulpă lângă altă pulpă, familiar, firesc. Dacă iubirea este habitudine, câți dintre cei care mai gândesc ceva romantic nu sunt exilați?

– Cu bucurie!

– Salut. Șezi! Când ai ajuns?

– Să trăiești! Surâdea Anna.

Cândva. Cândva li s-au întâlnit mâinile. Nu ca instrumente de fațadă fade și neutre, politicoase, pline de bacterii indiferente. Ci degetele. Dolescu le-a lăsat ușor peste ale ei, a vrut să le retragă să nu fie considerat un impostor nesimțit, dar Anna i le-a strâns ușor cu dulceață exercitând o presiune mică de parcă i-ar fi spus că îl dorește. Nedumerit și-a retras mâna, interpretând mental acțiunea ei ulterioară. Nu a anticipat reacția și și-a aprins o țigară. A regretat gestul. A fost destul ca să se simtă mai ceva ca un astronaut navigând pe o capsulă orbitală. Voia totul de la Anna, dar îi mulțumea nespus pentru ce primise. Când iubești o femeie nu căuta să obții totul, întregul este o iluzie imposibilă și improbabilă! Doar nu ești un babuin care se dă masculul alfa. Ălă moare repede, oricâte religii ar interpune ca pretexte!

Punctul maxim. Inima i-a bătut în piept cu putere. I l-ar fi spart de n-ar fi avut un tricou strâmt peste piele. Ca un hoț de ultimă speță și-a împlinit visul. A așteptat, a tot așteptat să treacă ploaia torențială. Să se golească terasa, să plece ultimii clienți. Apoi a avut răbdarea necesară să meargă și Ion la baie. Împleticindu-se. Și a sărutat-o îl locul perfect. Pe gât sub lobul urechii. Nu repezit, nu zgomotos, ca și cum i-ar fi șoptit ceva, dacă ar fi fost văzuți aiurea n-ar fi dat de bănuit nimic. Anna a râs ușor, finuț, i-a pus o mână pe obraz și s-au despărțit cu romantism. Au redevenit normali și tăcuți. În așteptarea taxiului care o să-i ducă în altă parte. El mai rămăsese să savureze pielea ei fină de pe buze. Pe care a simțit-o multă vreme.

De la un timp oamenii dezamăgesc. A venit o vreme în care a rămas de unu singur în așteptarea lui Ion și a Annei. În realitate voia să o mai simtă numai pe Anna. Parfumul ei cald, piciorul drept sau stâng perfect și mâinile atinse fugar peste spate, zâmbetul malițios și replicile scurte și ciudate. Nu gândea ca o pisică în călduri, dimpotrivă era destul de acidă pe seama dorințelor, a cuplurilor care se despart și a minciunilor care construiesc ziduri între oameni. Când Ion nu era atent. Ori când pleca la toaletă și nu existau nici alți clienți în jur. Se fereau să nu fie prinși în mod firesc. Ei nu mai ajungeau pe acolo sau aveau un timp desincronizat. În unele zile stătea de dimineața până noaptea. Degeaba. Nu s-au sunat. Ar fi fost nefiresc. Ce spontaneitate mai este aceea în care îți dai întâlnire?

Blugii lui Dolescu au rămas pierduți prin dulap. Caii conturați destul de finuț și nestrident, spălăciți și-au păstrat nuanța violetă. Doar perciunii creți și lunguieți au fost retezați cu fiecare bărbierit devenind mai scurți.

Drumul spre casă singur, cimitirul, cursurile, munca de hamal au continuat cu un fel de autosuficiență. Și întâlnirile cu Anna. Ion nu mai avea relevanță pentru Dolescu. Adică încerca să-l ignore. Dar cum? Cânta bine. Vorbea articulat. O trata pe Anna ca pe un bun personal și posesiv. Chiar nu citise multe. Nu înțelegea că Anna nu este un lucru sau decor animalic. Doar nu era un englez constipat și fără sentimente. Ori poate era. Sau un musulman ce le confundă efectiv cu găinile. Orișicum, Dolescu a rămas îndrăgostit de ea. Și nu îl sfidau sărutându-se pe furiș, ori înșelându-l pe ascuns. N-ar fi avut sens. Iubirea trebuie să fie dezinteresată, altfel este nimic. Sau se reduce la ceva bun de pus în balanță. Financiară ori religioasă. Iubirea este singurul lucru liber cu adevărat și neimpus. Chiar de este pasageră. Cui îi mai pasă? Oricum. Odată i-a sărutat buzele avide, nici proeminente, nici subțiri. Fără ca măcar să recunoască acest lucru. Era dovada că fusese iubit la rându-i. N-avea ce să regrete. Nimic. Nici Anna.

Și-a uitat iubirea într-o gară!

Iubirea în gară

Iarna târzie este pe ducă, gerul nu, adică frigul vârât printre textilele normale. În România nu poți sta în sălile de așteptare mai ales în orășelele mici și mijlocii, prea mulți săraci, prea greu miros, așa că nu-ți rămâne decât aerul proaspăt al peroanelor pierdute între două rafale neutre de vânt și mai multe lămpi gălbejite. Este șic și încălzesc mai bine retina decât neoanele reci, albe, seci, goale de imaginație. Dacă nu s-ar pendula defel ar fi minune, dar nu se lăsau, se bălăngăneau și te năuceau când stăteai la marginea umbrelor cu penumbre, limite ale puterii acceptate sau impuse. Cine obligă, se-obligă, prostul să rămână astfel, neiubitul urât, redusul limitat dacă se mulțumesc cu postura de-a atârna fără să încerce schimbarea. I-ar fi plăcut ca neoanele să se revolte, să lumineze numai când au chef ele și în ce nuanțe ar simți că este potrivit. La fel ca trenurile ce se pregătesc mult înainte de întâlnirea cu pasagerii. Îți spun o oră și te lasă să aștepți, tot aștepți de parcă ai fi la primele randevuuri. Vor veni cândva!

– Hei! rostise slab urmărind aburii șoaptei proprii, nimic altceva. Cine să o audă în pustietatea șuieratului unui marfar care tocmai trecuse adunând câteva ziare și ambalaje goale în urmă. Își monitoriza respirația vizibilă în temperaturile negative. Îi venea să doarmă, simțea nevoia dependentului care nu își satisface capriciile. Hei!

Ea. Pe o bancă înghețată. Pojghița de pe metal era alunecoasă. Se juca cu șezutul înainte-înapoi imperceptibil, de plictiseală. Apoi înțelesese că pleacă. Bosumflări, adică buzele împinse în față a ciudă? Nervi la kilogram, cu alte cuvinte începutul unei nedreptăți evidente în relaționare? Ochii măriți de mirare, adică de stupoarea situației originale, inedită chiar de rămăsese penibilă acolo în gara pustie. Uimită îl vedea îndepărtându-se și urcând într-un compartiment al trenului. Aruncase țigara între șine, fumată pe jumătate. Nu privise deloc în spate, nu o strigase iar după ce a urcat trepții vagonului nu a mers în partea opusă ci a revenit înspre direcția în care stătea mută și jignită. Spera că o s-o observe, ultima șansă aruncată în apa înghețată. Dar mergea în față, tot înainte, o depășise fără să o vadă, nu se uitase pe geam, ce simplu ar fi fost!

– Yoy, vai, tulai, doamne, hâmmm sau hîm, cum convine celui ce înțelege mai puțin decât trebuie când își amintește că avea ceva de făcut fără să știe și ce. S-a trezit parțial, nu total. Înăuntrul compartimentului nu mai era vizibil aerul personalizat.

Trenul mersese fără oprire mai bine de o oră sau mai multe. Dolescu privise în jur cu nemulțumire, era doar un bărbat mândru și sincer cu sine, scăpase de statul în stradă, tropăit între pojghițe de geață apoasă și intrase într-un vagon dezghețat, relativ călduț, desigur, mai degrabă relativ decât cald. Semimoțăise. Adică era s-adoarmă dar voința îl stimulase să-și păstreze cu o fermitate disperată ochii deschiși. Nu avea chef să viseze în tren. S-ajungă la destinație! Una. Oricare. Fierbinte și atât de senzuală pe cât și-o dorea. Măcar avea geamurile închise și nu mai bătea vântul umed și capricios ca o femeie respinsă. Dolescu nu săvârșea decât faptele care se cer a fi îndeplinite de către societate, adică era onest și respectuos cu orișicine. Politețea este baza bunăstării. Dacă zâmbești fals poți fura orice. Devii credibil. Nu autenticitatea, adevărul, celălalte, alea idioate, imature, improprii, nesătule, indiferente, egoiste în cele din urmă din cauza exaltării: sunt cel mai tare dacă restul sunt beți, băubili, amețiti, turmentați, tumefiați, detestați de proștii ce-și confirmă statutul rațional mediocru. Acțiunile imature le detesta fiindcă sunt ancorate doar în impolitețe și egoism sincer. Față de cine să te descoperi dacă suntem bietele animale spânzurate în vârful trofic? Mila este un subiect de autosugestionare pentru victime. Nu avea chef să fie victimă creștinată.

– A uitat-o? hmmm… vă dați seama ce nasol este când un bărbat începe să să lamenteze! Se agita plimbându-se și cercetând persoanele care au ocupat locurile. Dezamăgirea i se accentua treptat, pe măsură ce realiza că nu întâlnește nicio față cunoscută.

Dolescu a uitat ce căuta și a început să dea de câteva minute din cap afirmativ, plin de dialogurile mentale cu sine în care se contrazicea, ajungea la un acord, dezbătea, asculta ce avea de spus interlocutorul și-i răspundea. Corect, există mereu un sfârșit, dar nu era al acțiunilor proprii care sunt nemuritoare prin raportare la efemeride. Dimpotrivă. Se disocia de ele. Nu știa ce să aleagă între cele două subiecte. Cui îi pasă? Nimănui. Nici măcar cititorului care urmărește numai relaxarea, întinderea, dezmierdarea, îndestularea cu chestii aproape cunoscute! Spunea convins că divagațiile nu încurcă pe nimeni, sughițând. Așa cum a afirmat înainte. Faptele nescrise dar săvârșite sunt mai importante decât cele poetice, ideale, iluzorii, banale, puse într-un câmp abstract însă inexpresiv în natură. Cum să simtă un poet mireasma bălegarului de vacă într-un mediu rural autentic în care vara te deshidratează mai puțin ca iarna geroasă, iar toamna totul se reduce la crizanteme, simbol al morților pierduți în cimitire, ori primăvara plină de lăcrimioare otrăvitoare ce abia așteaptă să le sorbi cu aviditate într-un ceai de condamnat fără vină? Imposibil și improbabil sau real de sensibil aruncat pe o margine de fântână cu apă potabilă însă greu de atins. Poetul știe doar parfumuri cu mosc ca temelie dezavuate din miresmele câtorva corpuri necunoscute. Nu are senzații sau sentimente pentru excrementările animalelor obișnuite! Se crede superior degeaba.

– Vai! A uitat-o în gară! Se sperie de-a dreptul în legătură cu această ultimă revelare. Cum a putut să facă așa ceva? O s-o recupereze? Desigur. Dar în ce modalitate? Coborî la prima stație și se apucă să cerceteze destul de încețoșat mersul trenurilor. Exista un bec mai departe destul de ineficient pentru a ajunge să descifreze panoul cu intrările și ieșirile garniturilor, înghețat.

Era frig, tare, mai că regretă că se precipitase și rămăsese în acel loc. Inspiră aerul cu nuanțe de cărbune ars. Mocănițele din copilărie păstrate în blocurile de memorie interne îl fascinau la fel de mult ca orice banalitate care ține de arhaicitate, trecut, istorie, vechime, primaritate a oamenilor. Adam a fost miner la început, pe urmă s-a gândit la auto flagelare și canibalism. Fetițe. Trăind în păduri, numai acolo simți cu adevărat existența. Restu-s aplatizări și generalizări nepermise. Iar șuierul trenurilor care depășesc stația de oprire în care nu garează este genial. N-au timp de pierdut, bâlbâit, ars focul, încălzit fierul degeaba. Mișcare. Du-te,vino! Esențială. De ce opresc trenurile în gări? De proaste. Ca oamenii să uite acolo ce au mai drag și să-și părăsească predestinările, chestiile care le pică tronc în cap și așa este gol mult pe-acolo. Aiurea de-a dreptul! Își repeta furios.

– Boule! Își spune înciudat. Cum s-a întâmplat așa ceva? Așa ceva!

Dolescu se plimba de colo-colo peste pavimentul alunecos. De ce apare revolta? În general? Din cauza nepotrivirilor existențiale care sunt întinse mai mult decât societatea poate să rabde. El era societatea, oricum de restul nu-i păsa. Păi este normal și suficient ca Dolescu să fie enervat la culme, numai lui i se putea întâmpla, se sugestiona astfel, din cauza grijilor istovitoare, alea care sunt apropiate de zero, dar nu sunt nimic, adică totuși simbolizează ceva. Ce? Ideea că astfel nu se mai poate! A ajuns la acea picătură care umple paharul ciobit tocmai la fund. Adică inundă lumea, creează un fel de potop și nu s-a gândit să-și construiască o arcă. Originalitatea prăduită se urcă pe sine mai ceva ca pe un munte de orez sau nisip uscat. Contează că există, nu substratul ruinabil și detestabil.

– Stai liniștită, sunt bine. Revin. A încercat să-i transmită un mesaj telepatic. Nu avea semnal la telefon. Oricât de sus încercase să urce, chiar și pe un pasaj rutier. În orice direcție o luase, telefonul era mort. Mașinile nu opreau la semnele lui de autostopist timid. Era noapte cum să oprească? Și nici nu prea știa semnul universal al navetistului. Ridica degetele pe rând. Nimic. N-a oprit nicio mașină. S-a reîntors în gară să nu piardă trenul care mai avea câteva ore bune până să ajungă.

Dolescu era nemulțumit total. De ce? Răspunsul este evident pervers. Cum să te satisfaci exclusiv cu propria beatitudine? Aia trebuie să fie împărtășită și de ceilalți, indiferent de statut, poziție socială, virtute, axiome valorice, bujori presați ori ghiocei ofiliți de căldură.

Și-a uitat iubirea într-o gară. Unii își abandonează fără voie copiii, alții neamurile sau cunoștințele, numai lui i s-a întâmplat să-și piardă jumătatea lipsă din mărul întreg, cel predeterminat sau predestinat. Dolescu adoptă o postură de om înfrânt și îngrijorat, și-a pus mâna stângă sau dreaptă pe tâmplă, depinde de unde-l zăreai ca punct de referință, și regreta cu amărăciune că a plecat de pe peron indiferent, fără iubire, așa hăbăuc și îndrăgostit dar cu senilătate. Ăsta era motivul universal al fricii extinse mai mult decât poate să cuprindă universul. Cum Dumnezeu! Să-ți uiți iubirea, femeia îndrăgită, ființa desăvârșită, persoana sărutată total indiferent de timp în gară? Și ce își reproșa în mod impardonabil era faptul că nici măcar fizionomia nu și-o mai amintea. A ei, desigur, doar nu a lui, ar fi culmea. Avea noroc că s-au inventat oglinzile și când uita cum arată fugea rapid într-o toaletă, în oricare să se observe mai bine și să-și reamintească de sine.

– Hmmm, hmmm își dregea glasul de frig, ori un guturai îl încerca și-și continua tremurul intern cu seninătate în noaptea deplină. Începuse să fulguie.

Și-a uitat cântecul, reverențele multiple, anotimpul în gară. Păi, asta-i viață de poet responsabil cum era Dolescu? Decât așa, astfel, mai bine o dă naibii de versificație și să revină la mundaneitate, finanțe manipulatorii. La viața reală, însă o temere profundă pusese stăpânire peste imagina personală reflectată, dacă și în acele circumstanțe își va uita iubirea în gară, pe peronul rece, printre călătorii grăbiți, oamenii fără adăpost zgribuliți, polițaii indiferenți față de atracțiile cuplurilor din lume…

Ațipise în picioare pentru câteva momente de oboseală. Și-a uitat într-o gară iubirea și nu-și mai aducea aminte nici măcar în ce gară, loc, stație, oraș, țară, etc… Asta era! Era uituc. N-avea deloc memoria numelor proprii. Dispăreau instant. Era o boală de care nu se tratase și uneori devenea disperat din această cauză și-i privea pe oameni cu încredere și speranță. Dorea nespus să fie întrebat de cine știe ce persoană:

– Asta-i iubirea ta? Ai pierdut-o cumva?

Și el să le răspundă, da, nu, stai să văd…

Cum arăta iubirea lui? Păi, aici nu era sigur, sigur, Dolescu era bărbat doar și orice femeie devenea iubire potențială pe care s-o uiți sau nu într-o gară. În realitate iubirea lui nu era creață, șatenă, cârlionțată bestial și senzuală, nu avea voie să se atașeze de persoane exotice, așa i s-a spus, atunci persoana pe care o venera era firească, normală, blondă, brunetă, roșcată, albinoasă, oricum, conta c-o venerează cu toată ființa de care era în stare în calitatea lui de poet ratat. No, așa, s-a dat de gol Dolescu că se îndrăgostise de o persoană care era într-o gară, o femeie desigur, doar era creștin, nu altecele.

Și gara reprezintă un obiect de studiu intens. Nu în orice loc din care trenurile decolează cu o viteză mai mare sau mai mică, depinzând de gradul de stabilitate al liniilor și de civilitate al hoților care le montează, deci, nu în orice garaj feroviar întâlnești persoane identice de care să te-ndrăgostești perpetuu. Ce este un continuu spațiu-timp? Nimic în comparație cu un continuu naiv-îndrăgostit. Dolescu era prezent în ambele. Îi părea cu adevărat rău de locuire. Cum să o uiți acolo, tocmai în acele spații supuse traficului, transfigurărilor, mutabilității, deplasărilor. Hai că-i rău, cum să fie bine?

Dar să-ți lași iubita cu buzele nesiliconate umflate într-o gară mediocră, pustie sau aglomerată este penibil și mai puțin firesc. Ce-o fi gândit? Că n-o iubește? Cum să nu? Dolescu era topit după femeia gării. Nu lucrătoarea de serviciu, nu a instituției, se referea la cea pierdută. Mama potențială a copiilor nenăscuți. Mai degrabă i-ar fi neglijat pe ei. Nu pe ea. Adevărata prințesă neîntrebată: rămâi ori vii cu mine? Ignorarea mopsului ori a altor ustensile preigienice. Îi ducea dorul.

Îmbrățișare. Este o utopie, o chestie neserioasă și egoistă, o absurditate dacă-i afirmată la singular. Cum adică? Îmbrățișez? Nu este posibil decât dacă se acceptă iubirea și bunătatea unilaterală, redusă, sinceritatea. Ultimele nu-s absurdități, desigur. Îmbrățișez? Pe cine? Prieten, cunoștință și ignor elementul surpriză! Care? Cel la care ești supus în momentul în care te trezești că ești lovit pe la spate. Așa mișelește. Că doar nu era un dușman, doar un retard nedeclarat și din față nu are curajul. Mai bine inamic. Dar cum să îmbrățișezi inamicul? La singular este paradoxal. Am spus. Ar însemna că îi recunoști superioritatea. Nici vorbă! Îmbrățișări. Plural reprezintă conjugarea amiabilă și onestă. O rătăcise fiindu-i aproape și simțea nevoia să o îmbrățișeze fără să aștepte neapărat reciprocitate, ar risca orice. Iubirea presupune risc, fără niciun alt atribut. Și îmbrățișări plurale, restul se reduce la disperare, dezamăgire, depresii, dezavuări. Nu îmbrățișând-o, ci doar îmbrățișându-se!

– Alo?

– Da. Dispeceratul central. Bușteni, 0… 4343… ceva de genul ăsta auzise la capăt.

– Da!

Telefon pentru uzul intern. Este strict interzisă folosirea lui în alte scopuri!

Ridicase receptorul cercetând împrejurările. Era singur. Nimeni nu mai era pe-acolo, nici măcar trenuri care să oprească. Prinsese curajul anonimității. Spărsese geamul gândind că încercarea moarte n-are. Și după ezitări multiple așteptase să primească legătura. Dolescu a ajuns să mintă cu nerușinare. Iubirea te face să minți cel mai acid. Altfel nu este iubire, orice obstacol este de depășit, prin orice mijloace. Și ce scop este mai înalt decât iubirea? Niciunul.

– Vă rog legătura cu stația SB. Spuse cu o tonalitate gravă, locul unde își uitase jumătatea plină a mărului, pahar, pat, sentimente.

– SB … 0…4221? întrebă iritată centralista? Doar nu cunoștea indicativele gărilor din țară.

– Da. Nu știți nici măcar atâta lucru? reîntoarse întrebarea și mai acid, vrând să pară indiferent.

– Țrrrr, țrrrrr… nimic. Țrrrr… țrrrrrr…. nimic.

– mda… într-un final i s-a răspuns.

A turuit povestea după ce a dat Bună seara și a exagerat funcția pe care o deține. Una nesemnificativă pentru un impegat sau ce-o fi fost celălalt. Măcar să-și dea seama că este un intelectual. Îi povestea întâmplarea zilei de ieri, desigur, doar nu a vieții. Îl ruga pe interlocutor să verifice dacă nu există o persoană pe peron ori în sala de așteptare cu numele respectiv. Se tot justifica, implora, mai că-i dădeau lacrimile. Era bucuros că-i ascultat și nu i s-a închis în nas telefonul cum bănuia că o să pățească. Vorbise mult. Legătura era menținută. Realiza că zgomotul de fond cu mici paraziți nu se schimbase între timp. Când termină povestea răsuflă ușurat.

– Alo. M-ați auzit? Vă rog s-o căutați! Alo…

Celălalt sforăia. Respirația regulată, gravă, rară, neoscilantă era bine percepută. Stătu în cumpănă. Cum să-l trezească? Ezită un timp apoi înjură. Strigă. Șuieră ca trenul. Nu era nimeni în jur să îl disprețuiască. Nimic. Dormea adânc. O striga pe nume, pe ea, iubita uitată în gară. Poate-l auzea. Nicivorbă. Oamenii nu-s interesați să-i ajute pe ceilalți, mai ales când iubesc. I se părea clar. Nu a închis. Asculta cum respiră un funcționar și aștepta să se trezească. Degeaba.

Și-a uitat iubita într-o gară și este destul. Cum să se mai suprapună cu iubita misterioasă din cauza gării populate? Dădea din cap în semn că nu. Nu fusese bine ceea ce făcuse. Prea mulți oameni încurcă sentimental. De unde să alegi când ai de unde, ori invers, te mulțumești cu ceea ce găsești. De ce a urcat în tren fără ea? Chiar că nu-și mai amintea. A fost reală sau nu? Asta era întrebarea crucială. Restu-s povești sau poeme.

Sărutul amânat …

Noaptea înainte de ivitul zorilor, ziua în faţa stelelor ascunse de norii grei şi plini de energie, seara în faţa tuturor fetelor frumoase iubite sau neiubite, a celor mai puţin inedite însă voite de cineva real, puţin văzut din cauza timidităţii, lumini nemediatizate de reclame multe, naturale, fireşti toate aceastea îi întorceau lumea pe dos lui Iliescoi Ionel. Se încadra în genul bărbaţilor timizi, cei care sunt mai sperioşi decât animalele şi mai naiv decât copiii, fiind adult.

Iliescoi Ionel s-a îndrăgostit. Şi era un anonim, perpetuu, ceva între genul care nu atrage atenţia deşi îşi dorea din toată inima, cum se spune, să fie văzut. Încercase tot ce se putea. Să cânte. Era cam afon şi se păstra pentru perioadele de beţie când erorile şi eşecurile groteşti, dar neinvazive, sunt iertate de umanioare. Să picteze? N-avea destulă răbdare. Semăna cu un elefant indiferent, doar că nu era proboscidian şi se vedea de la o poştă. Să scrie, poezii, câtă enormitate, exagerare, paralelism, iluzii optice ori fonice. Proză, articole volante, nu-i plăcea defel să fie empatic, pentru cine să se sacrifice degeaba?

• Discut, vorbesc, rostesc multe, comunic constant cu aviditate, fluenţă, intenţii debordante de cugetări spinoase ori line! Plin de optimism şi cu stima de sine umflându-se devenea un gigant al oratoriei. Să vorbească frumos, poetic locuiesc ţăranii în mediul urban.
• Îhî. Îşi răspundea tot el.
• Şi nu mă contrazice nimeni! Hă, hă… făcea aproape obosit, provocator, iscoditor. În realitate ar cam fi vrut să fie contrazis, s-ajungă acriticofob cu sine. Nu era paradoxal. Doar deprimant.
• Îhî, îngâna.
• Contrazice-te odată!
• Nu pot…nu pot… cred că-s perfect! De disperare îi dădeau lacrimile, dar nu adevărate, se venera printre rânduri.

Totuşi, când eşti anonim, cine te observă? Cunoscuţii, desigur, subordonaţii sau subalternii, cei cu un oareşcare interes, ceilalţi deloc. Rămăsese să facă ceea ce ştiau majoritatea. Profit. Bani. Pentru ei se zbătea zilnic, cât mai mulţi, cu atât mai bine. Totuşi mai căuta ascunderea, iubirea dezinteresată, dar unde o s-o găsească? Fericirea? Un sentiment abstract. Era un şef de bancă plin de sine. Aiurea. Zestrea nesigură şi neîndoctrinată de interese. Cui îi păsa? Normal că numai lui. Au trecut mai mult de o sută de zile în care i s-au amplificat, umflat, excitat sentimentele faţă de cineva. O persoană, desigur, nu un animal. Şi reajunsese tot la o subalternă. Cum naiba? Aşteptarea doare ca o migrenă netratată! Ca un furuncul zgândărit cu beţişoare de lemn, plastic sau ce mai cumperi din drogeriile nefaste. Prea pline de nimicuri. De-ar dispărea nimeni, dar absolut nicio persoană nu le-ar simţi lipsa. Voia s-o sărute dar nu îndrăznea. I se punea un fel de chiciură pe minte şi încremenea. Uita definitiv că este perfect şi nu îndrăznea să se apropie suficient de mult ca să-i atingă buzele, deşi i se oferise ocazii de multe ori. Paraliza ca un lemn plin de umiditate. Opale. Senzuale. Minunate. Fireşti.

• Contrazice-te!
• Nu pot. Nu-s în stare…de nimic în secunda-n care vorbesc cu mine.

Visa la primul sărut, nimic în plus. Minciună. Ştia că se naşte cu timiditate. Adevăr. Se pot întâlni într-un ocean. Două picături? Până unde? Om. Patru imagini amalgamate care-l reflectă pe celălalt. O buză cu cealaltă, alta opusă cu ultima hărăzită în acele clipe originale. Trinitatea deplină, fiindcă apare plus unul ignorat de mulţi. Când? Simţi fiecare fărâmă dermică ce te-nconjoară cu inima externalizată, un momentul universal în care îţi iese din piept şi nu mori, dimpotrivă, te topeşti în plăcere fără s-o consumi pe toată. Trăieşti şi-ţi reuneşti sufletele. Pe urmă extazul intră în veacul de normalitate. Ura banalul. Prin urmare, orice relaţie, o reducea la primul sărut. Şi atât. N-au sens clipele comune şi redundante. Se bătea uşor cu mâna stângă pe buric, burta adipoasă creând un mic crater în locul în care s-a marcat câştigarea independenţei. Burta îi tremura de necaz şi plinăciune, nu era nevinovată defel. Totuşi, făcea zilnic în oglinda din baie exerciţii pentru buze. Să le frăgezească, vascularizeze, sensibilizeze, orice numai să le pregătească pentru primul simbol al nemuririi proprii. Vai, ce bine! se autosugestiona şi flagela mental. O s-o sărute pe cea de care s-a îndrăgostit şi o să rămână acolo, la îndrăgostire… restul e penibil ca o babă care se ţine de mână cu un refugiat tânăr sau ca un moş care se dă la lupoaice tinere. Muşcarea buzelor e unica stare divină, dacă-i tandră şi vine cu contopire. El sau ea intră în celălalt fără intruziuni fizice. Ura clişeele. Iubea rezonanţa identică. Stabilitatea. Perfecţiunea. Evident, nu era înţeles, în mod voluntar. Numai post scriptumul explicit îl releva, dar cui îi păsa de ăsta de vreme ce rămânea torpilat de autenticitate. D-aia universul moare că vrea mai mult, totul, nu, nu… el este perfect şi acolo rămâne!

Îi plăcea să ţuce, dar numai dacă făcea primul pas. Nu accepta invers. Se simţea violat şi-l respingea. Ce bine că nu gândesc şi femeile la fel! Nu tolera niciun compromis în această privinţă! Sublimul materializat ori diferenţa estetică faţă de un toc de uşă produs ca prototip sau în serie. Primul te încântă, cel de-al doilea te lasă rece, primul îţi oferă fascinaţia culorilor, celălalt a vânătăilor. Neîncrezător, aiurit, plăpând, deosebit. E ca un copilaş. Ori invers, bebeluşul e adoima, valorizând uimit descoperirea lumii ce o să vină. Pur şi puternic, raţional şi capricios, vesel ori puţin trist că se duce, se termină, dispare, dar revine în amintiri cu toată forţa veseliei. Se întâmplă cu seninătate, neprevăzut, instantaneu cu o forţă de atracţie mai mare decât gravitaţia universală. De fapt, uneori avea impresia că este cea mai puternică forţă, deşi puţini acceptă acest lucru, cu temei sau fără. Doza de naivitate este necesară pentru a înţelege lumile stabile, neparalele. Numai imaturitatea creează noul, unicul, unicitatea, restu-s copii, şi postcopii ale oamenilor paraleli cu imaginaţia.

Noaptea înainte de ivitul zorilor mai făcea scenarii în oraşul rezident. O să depăşească coloanele oamenilor obişnuiţi, o să adopte noile decizii structurale ale băncii prin care să-şi extindă portofoliul de clienţi cu câteva procente, o să falimenteze o societate mijlocie de prelucrare a lemnului fiindcă îl antipatiza pe patron, era prea sincer şi degajat, angajaţii îl respectau fără să fie dur şi asta nu era bine pentru ideea de subordonare. Oamenii nu trebuie să aibă multă libertate, de s-ar putea defel. Primul sărut are o doză determinată de predeterminare. Poartă vina potenţială a întregului şi integrării sau a dezbinării şi interesului. Agreghează instinctele cosmice primare. Mica explozie inedită în care existenţa creşte strălucitoare sau se transformă în praf rătăcitor. Al stelelor, al nopţii, călătorilor.

• Contrazice-te! Eşti  în stare în secunda-n care deschizi gura ca să-ţi justifici vorbele, altfel de ce mai comunicăm dacă nu dorim mai mult decât putem duce şi nu auzim nimic în rest? Dacă reuşim să trăim exclusiv prin justificările personale ne transformăm în cerşetori, deşi îi dispreţuim când vedem unul real. Fiinţe indiferente. Dorim un lucru sau o făptură. Şi-ncepea să cânte în minte o butaforie inventată: Că care? Că care justificare e aia mai mare… aia mai mare! îşi răspundea divers şi-şi reactualiza contul din bancă ce-i creştea în fiecare zi cu rapiditate. Nu se atingea de cuantum. Nimeni nu va avea acces.
• Bună! spuse tipa, o angajată şatenă, ondulată natural, puţin exotică şi suficient de senzuală încât să ştie că atrage cel puţin bărbaţii cu vârste cel puţin duble.
• Care-i aşa?
• Asta! Şi Marta arătase spre sine cu încredere. Ştia că-i frumoasă. Femeile normale înţeleg senzaţia, restul fac pe proastele, complexate, adică le este frică să creadă, accepte că pot fi dorite fiind prea obişnuite cu singurătatea autoimună, vocea care le condamnă pe nedrept dar dacă au urechi de auzit, ascultă şi bolile le evită, câinii au o trăire familiară, nepoţii apar cândva. Oricum şi-a dat seama că Iliescoi era topit după ea ca o efemeridă ce-şi conştientizează secundele de viaţă, dar nu mai avea răbdare să aştepte până ce ezitantul disperat şi haotic îşi recunoaştea atracţia nevertebrată înaintea sfârşitului inevitabil. Bărbaţii par a crede că-s blestemaţi de temporalitate. Şi caută să se-mperecheze buimaci, un fel de scleroză a spaţiului limită care se termină undeva. „Mor de nu mă iubeşti. Şi se ducea înainte de a primi un răspuns!”Bărbaţii, lucrurile oarbe şi nepricepute. Trebuie să-ţi pui numai o frunză pe tine să capete curajul aventurii, scânteia ce aprinde sfârşitul, să arăţi ca o curvă disimulată, adică exagerat de cuminte dar incitantă, un . Timizi şi ezitanţi, cei mai mulţi, adică se gândesc mai mult la cheltuieli decât la sentimente. Pricep puţin din limbajul nonverbal. Vor un comportament explicit, haotic şi repetitiv ca de vampă să înţeleagă, dar nu-şi dau seama că nu obţin asta decât în cazul femeilor uşoare. Cine vrea să pară târfă în afara prostituatelor? Niciuna.
• Da. Da. Când te văd? Hmmm… hmm, îşi drese timbrul vocal ce i se subţiase instant. După serviciu?
• Când vrei, a răspuns pe moment, doar îi desconsidera, prefăcându-se indiferentă. Chiar se întorsese cu spatele, aranjând câteva hârtii de pe birou, zâmbind cu tâlc în intimitatea monologului interior. Adora ordinea şi dezavua să sară peste cal, gardul, cum să pară disponibilă când era total deschisă, îndrăgostită dar nu ştia de este serios? Vorbea cu ea şeful celibatar, un tip secretos, o specie potrivită de formolizat, pus în ramă şi compătimit. Pieptul n-o mai interesa. Să fie unul. De este mai productiv sunt uşoare perspectivele: şcolarizarea, îngrijirile paleative, hrana cotidiană, totul. De ce să se străduie mai mult decât e necesar? Până la urmă îşi dorea o relaţie fără să fie dezavantajată. Victima luată în colimator ştia prea bine s-o facă. Numai pânza s-o ţeasă în jur, adică să nu fugă disperat, bondăreşte, rupând legăturile. Era Elena, ademenea pe cine avea chef fără să se dea de gol, lăsa iluzia puterii celor obişnuiţi cu autoritatea, un mecanism uşor de folosit pentru înfrângerea ignoranţilor plini de încredere şi fuduli. Cum să fie deştepţi dacă nu văd ceea ce au în mână? La dispoziţie? Cu gratuitate calculată precis.
• Îţi trimit mesaj.
• Mesaj? Întrebă dezgustată. Faţa luminoasă i se strâmbă o secundă, suficient să o perceapă Iliescoi. Juca un teatru subtil, credea în scenariile proprii. Cum să creadă în cele prin care n-avea nimic de câştigat.
• Email?
• Nu pot să le citesc în timpul programului! Tu ai stabilit asta. Suntem blocaţi. Opri subiectul tâind aerul cu două degete ale mâinii stângi. Nu este posibil ceea ce ar fi normal, tocmai fiindcă o convenţie transformă firescul în necutezanţă, nebunie, prescriere.
• Da. Ai dreptate. Am crea un precedent periculos. Angajaţii ce-şi rezolvă problemele personale în timpul serviciului. Inadmisibil.
• Mă concediezi?
• E. E. E. N-o lua aşa. Pe tine? Nuuu… răgea, fără să-şi dea seama, ca un patruped. Uitarea se inveşte ca o reclamă când interesul o cere, întrerupând orice. Nuuu … genul bărbaţilor înfierbântaţi, tauri ce văd roşu noaptea neputincioşi şi încearcă să le demonstreze culorilor că-s semnificative şi, pentru început, le impresionează, dar nu aşa banal, chiar cred că le domină etalându-şi puterea, adică le încălzesc, momeasc, vrăjeasc, deşi nu-şi dau seama că mozolul ori sexul apar nu pe nepusă masă, ci ca efect al încuviinţării genului feminin, ca probă să văd ce ştie, poate, lasă cenzura normală deoparte. Orium, Iliescoi avea o rezervă existenţială imensă pe care nu şi-o putea scoate din cap. Dorea ca cineva să-l iubească dezinteresat. Adică fără să le aibă în subordine. Nicio şansă. Nici măcar femeia de serviciu de la o altă instituţie concurentă sau paralelă nu-l privea ca pe un bărbat. Ci ca pe unul cu bani, influenţă, putere. Uneori îi venea să se îmbrace ca un om al străzii şi să vadă dacă-şi întâlneşte iubirea. A făcut-o mai demult, fragmentar. Dar o tovarăşă şi-a dat seama că blufează şi l-a abordat. Nici aşa nu a ajuns prea departe!
• La opt e bine?
• Numărul norocului, da, e bine, încuviinţă Iliescoi ţuguindu-şi buzele şi strângând ochii de parcă s-ar fi lăsat pupat. Chiar cedase şi ar fi acceptat îmbrăţişarea care nu venise cum ar fi dorit. Marta plecase grăbită, tropăind ţanţoş cu tocurile de opt centimetri care o ridicau la nivelul masculin mediu. Opt, dar unde? Eforia… Euforia… îi spusese mai târziu trecând grăbit pe lângă biroul ei de câteva ori ca să fie sigur că a priceput. Înţelesese din prima dar făcând pe aiurita se distrase pe seama lui cum se repetă fără să fie cazul, bucuroasă că depăşiseră tatonarea.

Au ajuns la restaurant la ora stabilită. Niciunul nu întârziaseră. Era corect şi normal pentru o societate contracronometru. Au consumat, băut, socializat. Totul firesc. Apoi au ieşit în stradă, lume, sporovăind vrute şi nevrute. Îi venea să alerge ca un nebun, târând-o pe Marta după el şi să o prindă în braţe, să o ridice în aer, oferindu-i plutirea visată de orice muritor, lipsa gravitaţiei şi sărutul, să schimbe salivă abundentă fără să urmărească nimic altceva. Aveau de unde. Bine, era altruist. Dar credea că-i necesar să-i ofere doza de siguranţă personală. Să vadă măcar ea că o iubeşte şi nu doreşte niciun profit, funcţie, recompensă în schimb, indiferent, până la sfârşitul vieţii. Unde s-o găsească? Sau , o s-o găsească vreodată?

• E. E noaptea de Sânzâiene! Ori Dragobetele?
• Acum? Azi?
• Da. Da. Mi-e frică să rup măcar o rămurică.
• Şi mie.
• Nu mergem cu nicio maşină! E periculos.
• Bineee.

Noaptea de Sânzâiene, medita Iliescoi strângându-i mâna umedă. Nu o vreau. Mai bine Dragobetele! Cedase. I-a dat degetele, palma şi o bucăţită nesemnificativă a trupului. Pentru moment. Nu simţise fericire mai mare. El îi vorbea dar ea îl strângea la piept cu putere, făcându-l să se bâlbâie de parcă s-ar despărţi fără să se despartă în realitate. S-a îndrăgostit şi spera că o să trăiască senzaţia tot restul vieţii. Nu dorea să schimbe nimic. De ce s-ajungă la dezamăgire, tristeţe, neputinţă, dări de seamă, reproşuri, trădări? Mai bine rămâne tăcut şi serios în clipa iubirii depline,totale, amăgiri rupestre. Se minţea, dar accepta senzaţia cu acriticofobie interiorizată. Îndrăgostire premeditată, desigur, de Marta. I s-a oferit fără să aştepte nimic în schimb cu toată plăcerea. Seducţia. Înţelesese semantica cuvântului în cele din urmă. I-a arătat la sfârşitul cinei sânii. S-a aplecat să-şi caute ceva prin poşetă, a uitat ce, un lucru idiot când erau pe punctul de plecare. Poşeta unei domnişoare. Şi bluza puţin înflorată n-avea sutien. Pentru cine? Sensul dispare în firesc dacă vrei să-l vezi. Şi-şi căuta ceva, nu-l interesa scopul dar secundele deveneau ani, o viaţă, eternitate, treacă, nu-i mai păsa nimic, căuta mereu fără grabă. El îi privea sânii perfecţi, nici mici, nici mari, nici rotunzi, nici alungiţi, frumoşi, nu se sinchisea de alţii, masa rotundă adăpostea mai mulţi consumatori, semnul de mai jos, fascinat de viziune îi vedea ca şi cum ar fi ai lui fără să fie în realitate. Nu îl prea interesa imediatul din jur. Un bărbat ce să arate ca să seducă în mod asemănător? Muşchii, cardurile, pixelii? Penibil. N-avem nimic în afară de câteva falsuri artificiale. Cerurile s-au deschis. Avusese noroc, în realitate Marta a vrut să-l provoace şi n-o condamna cu nimic. Găsise o trecere în altă existenţă fără s-o caute sau s-o ceară. Noaptea din prisma unui bărbat care nu vrea s-ajungă la sinucidere. Există multiple planuri, universul nu e singur când se deschide, cine are ochi de văzut o să-l vadă!

• Fugim?
• Da!

Alergau pe străzi, trotuare, alei, respirau greu dar nu se opreau în puncte de odihnă, nu invocau pretexte de stop, sfârşit, staţionare. Fericire. Fiecare trăia în felul propriu ceva de genul unei exaltări a regăsirii şi-şi testau rezistenţa. Nu există fericire fără relaţionare. Una adecvată, potrivită. Aveau suficientă energie ori nu doreau să dezerteze în faţa nimănui ca persoană sau valoare, trecătoare ori mai generală. Obosiseră, dar mergeau alert, zâmbindu-şi trist, grimase de îndrăgostiţi care-şi evaluează forţele. Mai bine la început decât pe parcurs sau prea târziu. S-ar pupa dar ezitau, el nu dorea să cedeze, amâna cât mai mult momentul, ea aştepta fiindcă înţelesese că cel mai bine este să nu facă primul pas, în această privinţă. Au trecut pe lângă un parc înflorit, teiul le dansa prin nări cu graţie, pe lângă o parcare, multe maşini, un centru comercial, un loc de testare a parfumului, bancomate, unele din instituţiile lor, câteva străzi, intersecţii semaforizate, cele libere nu se vedeau, o gură de metrou, apoi un palat regal vechi, un cinema în aer liber. Niciunul n-avea de gând să cedeze. Efortul le accentua ridurile de pe frunte şi fizionomii. Niciunul nu intenţiona să cedeze. Au ajuns să se întreacă şi se deshidratau constant. N-aveau timp de pauză, apă, lichide. Intraseră în fibrilaţii, simţeau palpitaţiile sufocându-le bătăile inimii dar nu se opriseră nici măcar atunci. S-au întâlnit şi simţeau fericirea pe care considerau că nu e cazul s-o piardă. Prea de multe ori îi dăduseră cu piciorul. Fraieri. Nu aveau chef să cedeze şi să se mai mulţumească cu resturi, cu puţin, cu o existenţă banală, terminus.

Primul cedase Iliescoi, era mai în vârstă şi ignorase exerciţiile fizice. Leşinase la un moment dat şi se scursese încet, cu migală, lângă un indicator rutier. Rânjea şi ori saliva prea abundentă, ori transpiraţia îi udaseră bărbia lată, lumina scoţând-o în evidenţă. Nicun tremur, chiar se mişca rar, într-un fel anesteziată. Marta respira sacadat, sprijinindu-se de genunchi, nevenindu-i să creadă. Tocurile astea. Îşi stăpânea bine echilibrul, nu-şi răsucise nimic, mai mult, reuşise să nu le rupă. Tocmai pusese mâna pe un mascul şi era slăbuţ. Iar.

• Contrazice-mă! Sărută-mă, ori să nu faci aşa ceva! murmură Iliescoi panicat. Întins pe caldarâm, intrase într-un fel de stare ciudată, speriat de despărţirea nefortuită faţă de o persoană de care, până la urmă, se îndrăgostise, de cea cu care acceptase să-şi împartă conturile, nervii, timpul viitor şi prezentul comun fără să aibă timpul să-i spună toate impresiile ce-i năvăliseră prin minte. Şi dacă afectivitatea nu e reciprocă? Se restabiliză emoţional, redevenind el, plin de sine, egoist cotidian, un necrofag al fiinţelor vii. N-are sens. Îndrăgostirea focurilor olimpice. Nu era un alergător de lungă durată. De ce i-ar spune c-o iubeşte? Şi aşa n-o să fie crezut. Blufează. Joacă la cacialma. Ar gândi, mai bine să tacă, preţioase-s numai secretele, restul împărtăşit se prăbuşesc ca îngerii decăzuţi pe pământ, devin triviale. Nu mai suporta incertitudinea şi intră într-o stare de panică ce-l lăsase din nou fără suflare.

-Poftim? nedumerită Marta, nu pricepuse ce vrea în afară de faptul că trebuie să sune la urgenţe, sărut, dimpotrivă, nu m-atinge? Sau ce rostise?

• De te iubesc o să regret sărutul? De te sărut o să regret iubirea? Trebuie să ţin minte totul… altfel focul e rece şi goana degeaba. Transpira abundent, îşi simţea bărbia umedă ca şi cum ar fi fost muci. Nu băuse nimic. Valuri de căldură dinspre ceruri. Nimic nu se uită într-o dragoste adevărată, nici măcar speranţa, credinţa în celălalt indiferent ce face sau îţi imaginezi…Marta îngenunchiase. ÎI întrezărea chiloţeii albi dantelaţi şi mirosul cald, plăcut, domol. Închisese ochii mulţumit, lăsând temerile deoparte pentru totdeauna. Căldura trupului vibrând alături îl încânta fără să poată compara sentimentul cu vreo amintire. Ce-şi putea dori mai mult? Când? Timpul miraculos este necesar să se-oprească pentru o clipă de perfecţiune. Singura. Restul instabilităţilor vociferează degeaba, fără sens.

Tino-nino, tino-nino… ceva asemănător cu sunetul unei ambulanţe.

---

Primul sărut e nebunatic,deplin, total, abisal!

Care-i problema primului sărut? Care-i problema scepticilor, criticilor, indiferenţilor? Nu cred în el, aşa cum nu cred în primăvară, iubire, imaginaţie, bunătate. Primului sărut, oricum, nu-i pasă… nici primăverii de care era îndrăgostit total!

 

Vrei să fim prieteni?

 

Judecătorii sunt cei mai singuri oameni de pe pământ. Împart atâta dreptate încât rămân numai cu judecata proprie. Alterată sau dimpotrivă. N-am spus nimic direct despre paranoia. În general, oamenii care dau sfaturi rămân fără prieteni. Iar prietenii acceptă insinuările comportamentale etice sau morale doar dacă nu-i privesc. Îl chema Gogu Golitu şi avea încredere în oameni, mai ales în femeia tipică ideală ce avea pielea ca faianţa lucioasă din bucătăria curată şi era tăcută, păşind printre aromele proaspete de mâncare domoală, cotidian gătită, evitând certurile violent-domestice inerente orelor târzii în care se întoarce el acasă, cu braţele sau geamurile larg deschise, cuprinsă de penumbrele tandre ale apusului de soare.

Neh. Sunt poveşti. Îşi pierduse toată stima de altul, dar şi de sine, chiar a ajuns să se reboteze de unu singur, din plictiseală. A fost prea leneş ca să-şi schimbe serviciul, dar şi oraşul mediocru în care locuia, însă dorea să fie strigat cu un apelativ nou. Ce poate fi mai trist decât să nu-ţi placă nimic din ce te înconjoară: urbea, oamenii, aerul, relaţiile, casele, cultura, copacii, mediocritatea, temperatura, până şi numele?

În realitate, în cartea de identitate scria Ronţiu Plopescu şi o privea descumpănit, n-o recunoştea ca fiind a lui decât fortuit, în faţa autorităţilor, adică, strâmbând din nas dezamăgit de rezonanţa simbolic-supusă a sunetelor. Proceda ca un infractor, ezitând să-şi destăinuie adevărata identitate, da nu încălcase interdicţiile niciunei legi în vigoare. Totuşi, făcea asociaţii negative, rebotezându-se în fiecare zi altfel fără să urmeze şi procedurile legale, juridice. Cel puţin, în faţa noilor cunoştinţe, pe internet şi în eter. Iar ca apelativ a rămas la comunul Gogu. Nu la un plop care ronţăie sau se ronţăie. Era o prostie ceea ce gândea, dar obsedat nu a fost în stare să scape de imaginea depresivă care i-a marcat viaţa de mic: pană, plantă, pălărie, cornută-s doar câteva porecle primite. Viaţa ratată credea că poate să şi-o schimbe simplu, prin redenumire. Cum să fie plantă sau rumegătoare tăcută, apatică, împăcat cu presupusul destin implacabil, dus de oricine unde nu are chef? Mai bine un anonim pierdut în mulţime, da vocal, deja accepta eşecul. Şi, dacă nu era băgat în seamă, nu era vina lui că ceilalţi adoptă relaţii seci şi convenţionale! Autistul răzvrătit ce-şi plânge de milă că nu-i înţeles de ceilalţi! Dar tot îi plăcea faianţa şi pielea lucitoare a femeilor tăcute din bucătăria cu ferestrele uşor întredeschise.

Tragedia cea mai mare pe care o suferea în singurătate Gogu era că nu avea prieteni. Lipsa se transformase într-un necaz care îl măcina treptat şi-l îmbătrânea, neavând nici măcar un câine de apartament care să-i învioreze dimineţile. Noaptea sforăia cu nesimţire de parcă ar interesa pe cineva polipii multiformi sau deviaţia de sept originară. Cum poţi să trăieşti, neavând încredere în nimeni şi nimeni să nu te cunoască cu adevărat, nimeni să nu te susţină când te scufunzi, nimeni să nu te scufunde când eşti susţinut de alţii? Era judecător. Adică un fost magistrat, pensionar acum, dar cu un venit consistent care depăşea cu mult salariile medii pe economie. S-a pensionat exact la 65 de ani. Nici o zi în plus. Niciuna în minus. Nu mai suporta speţele civile de care avusese parte toată viaţa. Dreptul familiei răspopit. Adică un cumul de succesiuni filtrate printr-o viziune comunistă perimată. Ce-i al tău e al nostru, iar ce-i al nostru rămâne la stat. În cele mai multe, era chiar nasol să ajungi a judeca despărţirea ori moştenirile unor oameni în sărăcie. Mizerii. Oricum ai judeca, tot nu ieşea bine! Cum să tai un frigider în două? Sau o maşină stricată, nevandabilă în patru moştenitori direcţi, unu decedat, cu paisprezece urmaşi? Ce să le dai celor din urmă? Ţeava de eşapament? Schimbătorul de viteză? Bujiile? În comunism nu era necesară justiţia civilă. Un nonsens la fel ca democraţia. Nu era drept nici să condamni un părinte că a furat eugenii din alimentară ca să le vândă pentru a-şi cumpăra spirt medicinal să-l beie, fiind alcoolist, dependent, cu impulsuri violente de ajungea la sevraj? Era prea sensibil şi empatic. Sau nu era deloc, numai se juca cu motivările. Lumea nu devenea nici mai rea, nici mai bună. Rămânea la fel. Proastă, nu era cazul să faci pe deşteptul că riscai închisoarea, leneşă, nu era bine să munceşti prea repede, retribuţia nu fluctua, indiferentă la schimbarea neschimbătoare ca esenţă a fatalismului. Din cauza aia probabil că nu reuşise să se modeleze peste existenţa alteia sau altuia. Serios, o existenţă fără prieteni este mult mai seacă decât o căsătorie epuizată în care se acceptă libertinajul din disperare şi se ajunge tot la singurătate. Oamenii şi-au pierdut cuvântul? Pariază atât de mult că nu-l trădează, că o să fie corecţi, sinceri, deplini încât au inventat abstracţiile ca să-l înşele zâmbitori.

Gogu Golescu îşi pierduse toţi prietenii la jocurile de noroc. Magistratul cartofor, juca mult la cacealma, mai ales când zeiţa Fortuna îl înşela, iar ca deformare profesională a ajuns a se considera un fel de supraom care are ultimul cuvânt în legătură cu destinul oricăror impricinaţi. Paranoia se amplifica cu fiecare zi ce trecea şi paria fără să se oprească. Nimeni nu avusese suficientă autoritate în faţa lui ca să-l determine să renunţe. Gândea îmbogăţirea ca o recunoaştere socială universală şi cum nu se prea arăta s-ar fi mulţumit să recupereze măcar o parte din ce nu mai avea, adică să iasă din izolare. Dar cu cât juca mai mult, cu atât redobândirea prieteniilor se învârtea în zona imposibilului. Câştiga respectul!

Ce porcărie! Nu-i adevărat. Rămăsese fără prieteni din cauza cinismului şi a chinurilor creativităţii ce îl făceau să adopte strategii anticlişeu, adică se străduia să gândească altfel, negând cultura, cutumele sociale. A rămas cu sacul gol de curtuoazie sau toleranţă. Nu era în stare să fie înţelegător şi empatic, spunea ceea ce gândea altfel, şi, lucrul cel mai josnic, oribil, parazitar, dădea sfaturi fără pic de sfială. Cine mai are nevoie de sfaturi, azi? Proştii le ignoră. Mediocrii le bagatelizează. Isteţii le resping instantaneu. Oricum, concluziona, de regulă la fel, în legătură cu calea musai de a fi urmată. Şi era una singură: fie că era o problemă politică, nutriţionistă sau familiară: oamenii sunt sortiţi să rămână singuri, ca la începutul sau sfârşitul vieţii, ideea de cuplu i se părea caraghioasă şi falsă. Se justifica fiindcă n-avea prieteni şi arunca singurătatea cu toată forţa înspre exterior ca un moş frustrat că cei din jur există. Vina aparţine altuia într-o arhitectură psihotică generalizată. Îşi fixase în minte relaţiile ca o construcţie a celor slabi, sortiţi eşecului, pieirii, cerşetori de sentimente interesate smulse cu forţa sau conjunctural. Şi speţele cu divorţuri l-au marcat definitiv. N-ar fi acceptat în ruptul capului să fie judecătorul judecat de alt judecător în desfacerea căsniciei. Aşa că a exclus familia din viaţa personală. Iubirea există pentru puţini. În rest, este prezentă gloata fantomelor casnice. Numai aşa babuinii s-au înmulţit. Cine dracu s-ar fi uitat la o fiinţă păroasă, urât mirositoare, deşirată, slabă de la atâta labă, ori distrofică, cu păduchi în cap ori altundeva, cu barbă si mustăţi ala-ndala din care ieşea praful de adia puţin vântul şi le mişca acarienii, cu părul din anus plin de căcat uscat? Aşa că, femeile au fost obligate să aleagă numai unu. Iar cele ghinioniste, cele mai multe, până la urmă, rămâneau cu pricăjiţii, obsedaţii, perverşii, piedestralii. Naivele, oarbele s-au călăuzit exclusiv după prosperitate. Decât săracă şi nefericită, mai bine cu stomacul plin, meditau sătule, depresia nu se inventase, apăruse tristeţea ce nu se transmite, dimpotrivă. În contrapondere, bărbaţii au învăţat râsul, unicul lucru pozitiv, şi se distrează uimiţi de faptul că au trecut selecţia, căscându-se un hohot natural, molipsitor: râd de cât sunt de fraiere, ele râd de cât au fost de nătânge, consens. Progresul e echivalent cu conştientizarea, în primul rând, a erorilor. Oricum, lipsa alternativelor a condus la alegeri istorice greşite, orice cale s-ar fi urmat. Atunci, mai bine n-o faci.

Realitatea este mai neiertătoare decât omul religios. Gogu Golescu îşi pierduse toţi prietenii din cauza glumelor. Nu-i indicat să faci haz de necaz în orice situaţie, mai ales în cele care privesc laturile afective. Unii nu-s în stare să priceapă o glumă, cum nu pot fi homosexuali sau melomani. Ideile lui Gogu au stârnit consternarea, disconfortul şi ura explicită, mai ales a femeilor. Ele-s nesigure şi răzbunătoare, însă se prefac blânde şi empatice dacă nu le încalci prima regulă: evaluarea sexuală! Amestecul era binevenit, separarea sexuală devenea intolerabilă. Le vedea, în realitate, aşa cum sunt, un fel de rasă canină: avide după crenvuştiul legat în lanţ de mascul. Ori, prefăcându-se încântate. Minciuni duale. Îndemna în sensul evitării amăgirilor, dorea o paralizie a mâinii pline de bucatele aburinde. Bineînţeles, sfaturile idealiste, fie ridicole nu-şi atingeau ţintele, dar când sesizau că nu sunt simple glume grosiere, spuse la beţie sau din bravură, făceau orice ca prezenţa-i în cercurile comune să fie tot mai rară, până la absenţă. Drept urmare, Gogu nu învinovăţea pe nimeni, ci ajungea să se răzbune metodic şi meticulos, cum altfel, decât spunând adevărul. Nu este răzbunare mai cruntă decât să spui omului gol că este despuiat, femeii că este materialistă, bărbatului că este imatur. Nu folosea atribuiri negative, injurii ori bârfe aruncate intermediarilor. Le deschidea ochii, dezinteresat, glumind pe seama naivităţii, arătându-le adevărata faţă a relaţiilor în care fumegau, ironizându-i cu realităţi, neinventând nimic. Îi lua în derâdere, sugerându-le că sunt uşor naivi, niţel proşti, o ţâră ţărănoi. La început, râdeau împreună. După o perioadă zâmbea numai el parcă era un strigoi ce se oglindea fără să se sperie. Când ajungeau să deschidă ochii era pus în aceeaşi oală, fiert canibalic cu plăcere sau repulsie. Mi-e foame. N-am mâncat nimic, de multe zile! O halcă de carne rotisată, bine pătrunsă şi condimentată. De om. Dacă nu ştii provenienţa devine mană cerească. Dacă ştii, mori ori te justifici că o faci din necesitate. Oamenii sunt şi astăzi canibali. Mai degrabă se complac în minciună decât să recunoască falsităţile şi era urât, în aceeaşi măsură, de parcă ar fi fost vinovat.

Gogu nu s-a imbăiat în ulei să-şi reducă, atrofieze aparatul genital pentru a nu-l mai trăda în preajma femeilor. S-a ascuns în societate căutând să-şi diminueze inteligenţa, da’ n-a fost în stare. Un incapabil. Erecţiile intelectului explodau când nu era cazul. Devenea un inadaptabil urât de tot mai multă lume. Cum să-i spui unui manager de succes că a ajuns un tâmpit? Sau unui politician că nu mai reprezintă electoratul care l-a ales? Sentimentele nu le lăsa să se aventureze în afară, le cenzura printr-o etică absurdă. Nu mai avea prieteni şi simţea că-i ofuscat. Cunoştinţele, amicii, tovarăşii de pahar sau extremistele necesare masturbării cu care se încurca îl lăsau în pace. Îl torela, îşi făceau poftele împreună, glumea pe seama lui, totuşi nu-i păsa deloc de reacţiile stârnite. Se supăra cu totul numai când îl părăsea un prieten. Îi descoperea greu şi îi lua mult timp să consolideze şi să probeze prietenia. Când era lăsat baltă se ofilea ca o floare stresată de lipsa luminii ori a apei. Inconvenientul se naşte prin izolare faţă de ce îţi este necesar. Îi erau necesari camarazii buni pentru care făcea orice şi de la care nu cerea decât să nu-l părăsească din cauza raţiunii. A vorbelor care zboară şi nu provoacă răni efective. Nu-s arme letale, dar rănesc şi ţin oamenii-n viaţă, nu-i îngroapă definitiv ca să le închidă gura.

Anotimplul cel mai vesel este intermediarul în care renasc lucrurile, se întorc făpturile la origine, căldura se deschide fără să fie năucitoare, iepuraşii se înmulţesc rapid, ouăle se încondeiază neclocite, licuricii îşi încarcă bucile sclipitoare pentru posteritate, cuiburile se reîntregesc cu cuci samariteni, râurile mai ies din matcă înnebunite de plăcere, florile reîmbracă culorile hipnotice, rugăciunile sunt sincere, chiar curate, frunzele redevin verzi, melcii îşi lasă mucii afară din casă.

– Vrei să fim prieteni? a întrebat o doamnă, în parc, ce staţiona pe o bancă în gen intelectual, răsfoind sau citind o carte, anglofilă, un Ian McEwan plastic, inedit. I-a sărit muştarul din ochi. Citeşte o carte în public! În România? Similar cu micţiunea. Sau cu exchibiţionismul unor organe genitale înflorite sau coapte. Ruşinoase, ambele. Secunda e totuşi necesară şi instinctuală. Cititul se pare că n-are nicio valoare decât denigratoare. S-a născut chiar un clişeu: numai proştii îşi pierd timpul, restul mănâncă manele, ascultă munca şi beau mâncare gustativ potenţată. Ceva de genul. Ca un patruped care a văzut ineditul a rămas priponit şi descumpănit, fiindcă nu a sesizat dacă era o lectură serioasă sau de faţadă. Bătea un vânt binecuvântat de mai multe zeci de grade. Lumina trecea de frunzele vesele ale copacilor şi-şi făcea loc printre trupuri. Nu-şi vedea umbra de parcă nu exista. Însă, era nevoit să clipească destul de des. Soarele îi bătea în faţă şi jocul plantelor îl descumpănea. Uneori îl captau în întregime, alteori îl lăsau să ajungă până jos, pe pământ. Neh. Iar se minte! Nesiguranţa venea din intenţia avută. Totuşi, a trecut peste impas şi impulsionat de revelaţia iniţială s-a aşezat fără o aparentă ezitare pe bancă, fiind atras magnetic de insă, ocupând un colţ, păstrând distanţa personală pentru a nu crea o impresie ameninţătoare. Inspiră. Expiră. Inspiră insistent, adânc. Nimic. Doar pământ umezit de frunze care-şi aşteaptă răbdătoare descompunerea. Nu mirosea nicicum. Probabil era finuţ ori discret parfumată. Uneori, îi plăceau şi femeile inodore. Aerul din cerul liber este mai plicticos decât cel dintr-o drogherie. Ce noutate! Să iubeşti reciclatul, închisul, recondiţionatul mai mult decât originalul. Golu ajunsese în ziua lepşei, primăvara, devreme, singur: căuta cu adevărat ceva, adică mai mult decât un concitadin, şi, disperat, gândise că e timpul să întrebe orice persoană care îi stârnea interesul dacă este de acord cu propunerea. Că doar nu invita la o partidă de sex. Vrei să te culci cu mine? Nicidecum. Urmărea altceva, net diferit şi total dezinteresat. Prietenii nu fac sex decât dacă urmăresc de la început să se despartă, divorţeze. Sunt opozabile dezinteresul şi sexul. Ultimul este întotdeauna interesat. D’ aia unele căsnicii eşuează ca efect al mutării centrului de greutate pragmatic de pe o valoare pe alta: femeia, domnişoară, despuiată sau bărbatul, bogat, beţiv. A început, împotriva principiilor, cu o femeie.  A fost refuzat, conform aşteptărilor, cu un surâs sublim, plin de ură dispreţuitoare. Femeile zâmbesc ca zeii păgâni, unic şi cinic. Noroc că au fost alungaţi din Olimp de o turmă de măgari! Ca şi cum ar fi stăpânele oazelor din deşert şi împart pocalul de apă cui au chef. Iar când sunt nemulţumite sau enervate mai degrabă o transformă în praf decât să te lase să o atingi şi nu spun pardon decât formal, atât cât să-ţi amintească ce ai pierdut. Îşi dau seama uşor de preşuiţi, de cei care li se pun la picioare şi le place să-i umilească dacă n-au nicio nevoie.

– Nu. Nu sunt persoana pe care-o cauţi. Mă scuzi…

– Da nu vreau să facem sex, nu mă interesează! repeta mecanic lucrurile nespuse pe care le derulase rapid în memoria internă. Nu doresc să te agăţ! Rostise un adevăr. Greşeală. Eroare deplină. Era ce-i trecuse prin minte, fără îndoială.

– Vă rog să plecaţi acum sau o să plec eu! Am terminat orice discuţie! Strănută rapid şi-şi strânsese nările cu degetele uscate. Fizionomia-i emana furie.

Devenise iritată de prezenţa masculului şi de cererea-i insolită. Nu era curvă! şi-a spus în minte reflectând ca o femeie normală în legătură cu greutatea cenzurii impuse. Îşi strângea lucrurile, vârâse cartea în rucsac, un stilou îi căzuse sub bancă, o eşarfă se înnodase anterior şi se chinuia să o descâlcească. Situaţiile penibile îi erau falimiare astfel că îi recuperă stiloul, spuse „un pardon, îmi pare rău că v-am supărat!”, şi plecă mai grăbit decât voia să arate. Golu Golescu uitase de principiul de bază al egocentrismului de gen. Femeile-s nesincere în privinţa relaţiilor sexuale, iar dacă un bărbat aducea vorba despre sex şi-l neagă de la început era clar ca bună-ziua că numai asta urmăresc. Nu avusese inspiraţia să reflecteze şi acţionase impulsiv, instinctual. Mai pierduse un prieten virtual. Mirosea a tei. Au înflorit deja şi nimic nu-i răpea încântarea simţurilor olfactive. Iar se amăgea. În realitate tristeţea îl încrunta ca şi cum un tramvai îi trecea sadic, de mai multe ori, peste degetul mic de la piciorul stâng. O dată ar fi fost suficient. Minţea. De dreptul vorbea. Ar fi cerut-o de nevastă. Aşa de tare i-a plăcut de respectiva, imaginea unei femei cu o carte, citind adâncită, transfigurată. Nu avea poze. Cartea. Şi arăta bine. Un 96 inversat e ce-ar fi visat. Din laşitate nu a spus că era interesat sexual. Poate că nu i-ar fi dat papucii aşa de repede. Aiurea. O minciună este generatoare de mulţi copii din flori, nu numai de progenituri recunoscute oficial. Ar fi fugit descumpănită. În direcţie opusă şi ar fi alergat mai tare. De ce să apară minunile. Mai bine să fie adâncite în banalitate. Normalitate.

Bătrânul magistrat respira tot mai greu în ultimul timp. Îşi privea ridurile încărcate de umbre închise la extremităţi şi albe la intersecţiile cu ceea ce ar fi trebuit să fie pielea obişnuită cu indiferenţă. Retenţia de apă. Nu-l interesa. De ce-ar elimina surplusul dacă-şi dorea moartea. Nu mai empatiza cu nimeni. Se răzbuna fiindcă nu avea prieteni şi-i considera impostori sociali. Nu mai avea încredere nici în zâmbetele culese la întâmplare, uneori. Totul i se părea fals. Mitocănia destinului stingher. Singurătatea nu-i frumoasă decât pentru labagii sau cei morbinzi! Estetica singurătăţii e o eprubetă în care te mulţumeşte propria existenţă. Nu s-ar masturba, nici dacă ar avea cu ce. Gândurile sexoase de la intelectuală i se trăgeau. Nu empatiza nici când urina, se curăţa, scutura, împleticea. În oglindă vedea, din când în când, un licăr nevinovat de speranţe. Nu rămâneau acolo tot timpul, apăreau fără semne prevestitoare şi se stingeau cum deschidea uşa casei şi ieşea în lume.

– Vrei să fim prieteni? a întrebat un bărbat în centrul vechi al oraşului. Trecut de prima tinereţe! În loc de răspuns a fost cercetat cu indulgenţă. Părea că ştie prin ce trece. Bătrânul mai bătrân decât judecătorul a dat din umeri în sens nehotărât şi a plecat mai departe fără să rostească nicio vorbă. Dacă ar fi spus da, poate i-ar fi părut rău, să zică nu gândea că ar fi fost posibil să regrete, aşa că mai bine tăcea şi se prefăcea că n-auzise nimic. Nu avea niciun sens să te împrieteneşti cu un necunoscut despre care nu ştii ce urmăreşte, ce are în cap, nici măcar nu i-ai memorat numele. Să îl ajuţi la greu şi să te părăsească când are chef, plictisit. În jur mirosea puternic a tei. Flori neveştejite ce dărâmă realitatea. De ce s-o părăsească? Mai văzuse cerşetori la viaţa lui, destui, niciunul n-a fost de o asemenea impertinenţă!

– Hă! Hă! stârnise un râs monosilabic în loc de răspunsul afirmativ aşteptat. Nici pe cei cu un picior în groapă nu-i convinge! Bine că nu a declanşat un plâns în hohote, acum nu mai impresiona interlocutorii. Dumnezeu şi Gogu au avut puterea de judecată asupra oamenilor. Se împăuna când resimţea sentimentul puterii. Adevărata putere, nu cea comună. Eşti cu adevărat tare când poţi lua orice hotărâre vrei în legătură cu soarta unora, chiar şi-n bătaie de joc, nu ai cum să fi contestat! Poţi bălmăji vorbe ce trec. Da nu poţi schimba hotărârea. Adevărata putere înseamnă să faci ce vrei fără să dai socoteală!

– Vrei să fim prieteni? a întrebat alt bărbat mai tânăr într-un magazin. I s-a râs în nas. Ca şi cum ar fi spus o glumă nefericită şi s-a făcut de râs. Molurile-s vinovate de genocidul relaţionar. Stimulează atât de mult opulenţa şi bogăţia încât trezesc în orice sărac frustrarea, iluzia de o clipă a bogaţiei ce naşte opulenţa sinelui! Nu mai doresc nimic altceva. Narcis s-a născut la mol. Şi nu mai vrea să moară!

– Du-te mă!

– Vrei să fim prieteni…..

 

 

Plângăciosul din mine, publicata într-o revistă din Cluj

Plângea uşor. Oamenii nu îl suportau din această cauză. Chiar de se distrau pe seama lui, pe urmă se plictiseau şi nu ştiau cum să scape mai repede de imaginea bărbatului care plângea instantaneu fără să aibă motive serioase. La cea mai mică adiere sentimentală pe care interlocutorul o lăsa să se desprindă de buze: „ce mai faci?” cu un suspin la mijlocul propoziţiei. Nu era nici băut, dar nici total treaz. Destrăbălarea senzorială era deplină. Şi dacă nu era interesat să-l impresioneze, găsea motive în cele auzite „bine?” Psihologii spuneau că avea o labililate depresivă agresivă. Ghicitoarele că e blestemat. Damele că e efeminizat. „Destul!” Dar nu-i păsa. Nici măcar de statutul masculin. Se mustăcea repede. „Bună dimineaţa!” Dar hohotele îi dădeau, în primă instanţă, o senzaţie de eliberare grozavă, aşa ca o căutare perpetuuă a frumosului şi regăsirea acestuia în orice, inclusiv în urât. Sentimentele desţelenite reuşeau să-şi alunge supărările mocnite înăuntru cu anii sau cu clipele muntoase, instantaneu. Dar cum să nu plângă în momentele în care percepea bunătate, măcar o fărâmă, chiar şi un efect  involuntar, în ceilalţi? Oamenii fac răul din ignoranţă, din neştiinţă sau necunoaştere! era un principiu platonic antic. Îl transpusese în cotidian, în secolul XXI: oamenii mai fac bine altora numai din ignoranţă, din întâmplare! „Mai îl ţii minte pe… sau pp?” Simpatie. Altruism. Suferinţă dusă, mai departe, cu uşurinţă. „Nu!” Însă, avea şi o conştiinţă critică prin care își analiza negativ acel obicei care îl cam deranja atunci când trebuia să se elibereze lucru care se întâmpla, ce-i drept, de câteva ori pe zi.

Clipele în care lăcrima abundent, alimentau un deja-vu al deşteptării. „Dispari?” Se retrezea ca un câine stropit cu apă rece, frivolă, umedă chiar de era la amiază sau în alte momente banale. Înviorat de obrajii uzi vedea chiar mai bine, stelele noaptea, ciorile ziua ca şi cum ar fi redobândit culorile şi formele corecte după o operaţie de cataractă, parţial reuşită. În oraşele poluate şi neîngrijute predomină coţofanele şi muştele. Porumbeii sunt rari. Vrăbiuţele nesemnificative. Era, totuşi, nemulţumit, supărat pe sine însuşi, fâstâcit chiar când, din cauza propriilor linii faciale caraghios curbate, ridate, lacrimile îi ajungeau aproape de nări şi paralizat de uimire se pomenea că, fără să îşi dorească cu adevărat, le gusta. Mmm…. Doar alţii vând  porcării toxice, dar săţioase sub M, nu ca ale lui, smerite, ecologice şi utile cu zero calorii. De pipăit le pipăia. De văzut nu avea cum să nu le observe. De auzit, clipoceau. Căldura o proba. De ce să nu le şi guste? Omul trebuie să încerce toate experienţele. Nu mai era tânăr, dar aşa a fost dintotdeauna. Molcom. Anacronic. Defazat sau întârziat. Însă impulsiv. Se aprindea repede dar se stingea vitezoman. Beţia avântului pierdut. Este minunat, magistral, magnific.

La început făcea pe nevinovatul şi le încerca cu vârful limbii, deşi îşi propusese să renunţe la acest obicei obsesiv. Oamenii sunt maniaci. Dependenţi de anumite ritualuri. Era dependent de propriile lacrimi, doar nu putea merge aiurea, să sară pe cei care plângeau şi să le lingă secreţiile lichide. Ar fi o modă inedită. Nu îi plăcea ineditul decât individual, propriu, singular. Fără să îi implice pe ceilalţi. Mai ales că, de regulă, oamenii mari se abţin să plângă, sunt rari, şi consideră că este un obicei de prost-gust, o antipatie sau o slăbiciune declarată. Se ascundeau. Copiii plâng mai uşor, sunt sinceri, însă ar putut fi considerat un pedofil. Oricum, nu era aşa, era un plângăcios.

Mai târziu, către sfârşitul potopului le trăgea adânc spre sinusuri. Le strivea cu limba de cerul palatin pentru a-şi simţi mai bine apa căldută, uşor salinizată, doar, doar putea să facă şi gargară, însă din politeţe faţă de umanitatea potenţial interogativă îşi refuza impulsul hotărât şi încruntat de frustrare. Odată, odată îşi va da drumul. Dar amâna momentul cu o plăcere perversă, cu cât mai târziu, cu atât mai intens o să simtă. Norii se împrăştiau şi lăsau loc stelelor îmbăiate de orizontul purificat. Totuşi, când inspira o făcea adânc şi cu sunet, ceva de genul unei bolboroseli. Dopul care i se punea în adâncul gâtului se pietrifica. Nu putea strănuta, nici măcar nu tuşea, dar sufocarea îl înspăimânta tare, încât intra în panică şi replângea, încă o dată, fără motiv sau cu acelaşi motiv, cerul albastru, îi era frică să nu moară. Concitadinii, interlocutorii, vechii tovarăşi mutandis mutandi în capitalişti pur-sânge căutau, cum era normal, să îl liniştească dar nu reuşeau decât după minute bune, când limpezimea propriului cortex era întinsă la maxim. Deh, putea să cadă lat în faţa lor, mort, ca un neghiob, şi să le formeze pentru viitor false scenarii cognitive, chiar mnezice de pseudo-vinovăţie. Oricum nu le-ar fi păsat dar nu avea de unde să ştie lucrul acesta. Nu avea sens să le spună că, în realitate, plângea de fiecare dată şi pentru sine, ar fi fost considerat nebun, mai bine era să le lase iluzia că a fost înduioşat exclusiv de afirmaţiile interlocutorului. Era dependent. Dependent de propriile lacrimi, constituia un gând care îi ridica serioase semne de întrebare.

În realitatea primitivă îi stătea în intenţie să plângă fiindcă se chinuia să găsească asociaţii cu toate persoanele trecutului, cu toţi oamenii pe care i-a cunoscut şi care, din fericire, au trecut spre cele veşnice, şi, din ciudă, îi invidia, erau sus, bine-mersi, numai el se chinuia pe pământ ca o babă ce suferă de incontinenţă urinară. Nu avea probleme cu prostata, era groaznic, măcar ar fi avut un semn că sfârşitul i se apropie. Nimic. Nimic. Deşi, uneori, tot impulsiv şi volitiv, lăsa câteva picături de urină să îi păteze chiloţii, nu o scutura deloc, aşa, ca să fie în ton cu şefii, mai mari sau mai mici, în toalete. Era un bărbat viril, înconjurat de femei dezinteresate, puternice, dezinvolte, senzuale, dezmierdate de mulţi bărbaţi din jur care aveau serioase probleme cu prostata. Nu avea defecte şi nu ştia cum să le provoace. Să le inveneteze? După ce a lecturat un studiu aflase că ardeiul iute şi laptele pot genera inflamaţii ale prostatei. Datele sociologice erau explicite şi păreau a sta în strictă corespondenţă. Aşa că s-a surprins că mânca cu regularitate ardei iute pe care îl stingea ca un alcoolic cu lapte. Sughiţa mult, mai ales în pauza de prânz, îi dădeau şi lacrimile, ceea ce îl mulţumea într-o oarecare măsură. Apoi descoperise legătura între suferinţele masculine şi sex. Ce cuvânt minunat! Activităţile suprasolicitante conduc la prostatită. Medita aprobator. Timiditatea îl ţinuse departe de femei. De bărbaţi nu putea fi vorba, ar fi fost ca şi cum s-ar fi regulat cu un wc înfundat. Masturbarea? Bârrr. Nu putea să o mai practice de când odată i-a venit să caşte. Doar o făcea cu ambele mâini pe care le scuipa înainte să le lubrefieze, aşa ca scoţienii. Una nu îi era suficientă. Cum să-şi pună mâna la gură?  Şi îi venea să rădă. Hilaritatea îi alunga căscatul. Dar voia să se manifeste. Şi îl dureau fălcile. A rămas aşa cu gura căscată, aşteptând actul reflex motor care nu putea să înceapă deoarece rânjea, zâmbea sarcastic. Starea de tensiune l-a ţinut încordat de dimineaţa până înainte de culcare. Voia să caşte, lăsase dracu alte activităţi, dar nu putea. Râdea de sine cu compătimire. Avea o mutră de idiot, de bou care nu poate să sară peste o vale fiindcă e secată. De ce să poarte cămaşă roz ca să-şi etaleze afectivitatea, sensibilitatea şi masculinitatea? Mai eficient era să plângă. A ajuns într-un târziu la spital, la urgenţe, buco-maxilo-faciale, parcă şi numai acolo au reuşit să-l învenineze cu o siringă pe baza căreia a reuşit să-şi reînchidă fălcile.

Gândea că va veni ziua în care o să înduioşeze pe cineva. Dacă nu, o să-şi plângă de milă, la început, apoi o să se dispere că moare înecat, pe urmă că de ce nu i se întâmplă ca la musulmani. Să fie înconjurat de o căpiţă de virgine. Măcar să le vadă, dacă altceva nu îl lasă să le facă! Să fie minţit frumos, adică, până la urmă, credibil. Nu era prost. Avea o inteligenţă peste medie, aşa cum o au oamenii timizi, creativi, suspicioşi, bănuitori, sentimentali. Se prindea imediat dacă încercau să îl ducă cu preşul. Direct, indirect, oricum. Le răspundea ironic sau tăcea mormânt. Însă, complimentele le dispreţuia cu toată fiinţa. Voia să fie iubit, dorit, venerat, până la un anumit nivel pentru ceea ce reprezenta. Numai cu faptele, nu avea încredere în vorbe.

Femeile vor cuvinte. Avuse o simpatie la birou, în urmă cu câţiva ani, atunci când era novice, tânăr angajat. Şi era frumoasă, blondă, cu simţul umorului. Groaznice i se păreau personajele care luau glumele în serios şi se ofuscau de cuvintele de spririt, de ironiile cu bun-simţ şi care râdeau numai dacă erau avertizate că o să urmeze o glumă sau un banc. Uneori zâmbeau forţat, de erau spuse de colegi, se chinuiau să chicotească de erau rostite de superiori sau de aveau vreun interes. Ea râdea şăgalnic sau isteric, cu toată gura, cu colţurile până la urechi, dar se oprea voit după câteva secunde, cercetând reacţiile celorlalţi, când vreo şoaptă era rostită adecvat sau inadecvat şi puţini se prindeau. Cum să-i spună că o adoră? Să o invite la un concert-cină-întâlnire? Erau cele trei întrebări pe care şi le punea cu aviditate şi la care nu găsise răspuns, la timpul potrivit. Nu avusese soluţii din cauza regiunii în care locuiau, zonă inadecvată. Undeva prin vestul ţării într-un oraş mijlociu, unde nu se întâmpla nimic. Teatru mediocru. Jucat pentru pensionari sau oameni lipsiţi de imaginaţie. Scenarii clasice rusofile sau actuale cu interpretări hilare ce nu trezesc nimic în afară de compasiune. Faţă de regizori şi actori, desigur. Opera era desfiinţată. Filarmonica corectă şi nespectaculoasă. Cina se reducea la un fel de menaj corporatist, sau imitativ italian, ori obsesiv românesc. Greţoasă perspectivă. Întâlnirea trebuia întreţinută cu vorbe. Lui nu-i plăceau cuvintele şi a trecut de ideea rezolvării matematice de probleme. Adică nu concepea să aducă în discuţie serviciul. Nu i-a mai rămas decât să treacă la fapte. Aşa că i-a făcut cadou o prăjitură în care a vârât un inel cu zirconie. Spera că o să se prindă de darul găsit în poşetă, atunci când va ajunge acasă şi îşi va căuta cheile de la imobil sau de la maşină. Dar nu s-a întâmplat nimic. Dimpotrivă, începea să-l evite şi să filtreze cu un alt coleg. Se arunca sub liniile de metrou de fiecare dată când o vedea şi nu era deloc băgat în seamă şi reieşea de pe ele cu maţele sau ligamentele atârnându-i în urmă caragios, dar plin de speranţă că i-a atras atenţia. După o săptămână şi-a luat chiar un concediu scurt, rămăşiţă a anilor anteriori, nu suporta prea bine ignoranţa şi îi venea să plângă când trecea pe lângă birou. Izolare. A rămas închis în casă, pedepsindu-se cu audierea doar a teleshopurilor. Cum îţi aşterni aşa dormi! A ajuns să cunoască toate cuţitele, aspiratoarele, foarfecele, roboţii de bucătărie şi medicamentele alternative. Gândurile umplute cu nonsensuri sunt regenerative, eliberatoare, fiţioase. S-a întors la locul cu pricina plin de încredere, însă, dispăruse definitiv. Plecase în alt departament, în alt oraş, cu alt bărbat. După câteva luni aflase că, din cauza dulcegăriilor lui, rămăsese o noapte în faţa casei, crema descărcându-i bateria de la telecomanda de acces. Şi-a aruncat poşeta cu dezgust la bena de gunoi, cu tot ce era înăutru. Minitrusă de farduri, serveţele umede murdărite de frişcă, batistuţe uscate impregnate de zahăr, forfecuţe, şprei piper expirat, agendă telefonică distrusă, inclusiv cadoul nevinovat şi aditivat cu aur şi piatră. Aşa îi trebuie, dacă şi-a dezvăluit sentimentele. De fapt, un amic l-a întrebat, într-o doară, de ce şi-a bătut joc? Nu l-a înţeles şi nu i-a răspuns nimic. Era doar o cerere în căsătorie, nu o desconsiderare.  De unde să ştie că i-a stricat somnul? Că nu i-a trezit curiozitatea. Că frişca, din cauza căldurii, se acrise. Doar era femeie şi trebuia să i se trezească interesul infantil sau ultrapragmatic. Că era o poşetă cu căptuşeala crăpată pe care oricum dorea să o vânture, să o schimbe, să se descotorosească de ustensilă. Femeile se plictisesc foarte uşor şi îşi schimbă repede ustensilele, numai să fie în stare să cucerească, să seducă, să cumpere una mai promiţătoare.

Dar toate cele expuse sunt nesemnificative. Cel mai mult plângea fiindcă era în Romania, plângea pentru că serviciul este neocomunist iar cel mai mare scriitor, megaloman sau nu, în viaţă se simte marginalizat, nepremiat sau este chiar marginal, în spitale sunt mai multe diagnostice decât boli şi bolnavi, deoarece valoare înseamnă marfa care se vinde şi nu mai este atemporală, universală, pretutindenea,  filosofii nu au doctrină ori ideea este a altora dar au instituţii, din cauză că vor avea loc periodic alegeri, în şcoli şi universităţi există mai mulţi profesori slabi decât excepţionali, legea e partidică şi nu socială, magistraţii devin dumnezeii legii şi nu slujitorii ei, corupţia e un fel natural şi nu artificial …. ohooo, câte motive.