Viaţa ca o floare de pelin. Captivitatem

Floare de pelin.

Dumnezeu i-a dat viaţă ca să ne completeze toate senzaţiile, pe urmă, să ne reamintim că există. Singura dovadă a existenţei lui. Soarele miniaturizat, vâscos fără arderi necontrolate, ejaculări precoce, o undă deschisă înspre universul nebunatic. Subţire, minusculă, ca noi, umanioarele, alungită şi firavă care cu sfioşenie ne incită gusturile. Amar. Acru, dar dulce, la sfârşit mieros fără conştientizare. Inconştientul nu ne trădează niciodată, ne conduce fără să ştim de ce!

Golescu urmărea panseluţele şi ţinea în mână un pahar de vin aromatizat. Ploua torenţial dar bucuria mirosului de pelin îl fericea. Mulţumirea împăcării cu sine se limita uneori la lucruri mărunte, nesemnificative, deschise în natură. Civilizaţia exagerată îl încânta, cotidian, în fiecare minut, dar îi trezea şi lehamitea, dezgustul, dorinţa de apus la sfârşitul zilei, un fel de nefericire latentă pe care se chinuia s-o ignore. Să uite ceea ce-i place nu-i un blestem, ci o depresie şireată.

Luminile violente ale reclamelor sau clădirilor încărcate de ghirlande colorate suprapuse peste alte proiectoare insistente l-au fascinat din copilărie. La fel ca şi sălile de expoziţii cu lucrări de artă. Pe niciunele nu şi le putea permite. Prea scumpe. Şi, de-ar fi toate ale lui, ce folos? S-ar bucura în tăcere cu o fascinaţie îngustă, limitată de un orizont care tinde spre zero? De ce i-ar place zeroul? Ce să facă cu el? Nimic. În faţa cui s-ar da mare? A celorlaţi care-l bănuiesc sau ştiu că este deţinătorul unor valori eterne? Cum să le facă în ciudă cu zero? Că-i al lui, personal, propriu şi intangibil. Valorile trebuie să circule. Şi persoana lui să se mişte viral, fără oprire, ca un perpetuum mobile de speţa întâi. Energia circulă fără pierdere.  Totul se transformă. Şi bărbaţii, adoima. O urmărea cum aţipeşte, adoarme, dar încă nu profund. Dorea să fugă, dar nu ca un laş, definitiv, ci parţial, ca un laş curajos. Adică să rămână cu intermitenţe. Asemenea este lumina, pe de o parte, punctiformă. Se considera întrerupt, parţial, o noapte burlăcească. Ce să viseze altceva? Nimic. De vreme ce nu-şi permitea achiziţionarea unor opere de artă universale. Vizuale. Că de gândit, chiar nu avea chef să gândească. Cine naiba are? Nici măcar rataţii…

• Dormi? o întrebare contextualizată de ideile nietzscheene ale nimicului, ale isterizării bâlbâite de minciună, dar spuse cu îndrăzneală. Să spui nu la valorile celorlalţi. Primul acriticofob. Iar când susţii contrariul, ceea ce este neadevăr e indicat să fii autoritar, nevrotic, paranoic niţel. Cum altfel? Golescu îi urmărea somnul. Şi adevărul scheaună ca un porc înjunghiat când este ucis. Înspăimântat, terifiat, îngrozit de nedreptate. Doar aşa răzbeşte minciuna, devine victorioasă. Sindromul Stockholm s-a aplicat mereu conceptelor şi ideilor înalte, dar oamenii nu-şi dau seama decât atunci când e prea târziu. Şi se împacă tacit cu abuzatorii. Regulat. Liniştit. Dar iepuresc ca la damele ce se respectă, trezirea era instantă dacă deschidea uşa camerei sau chiar când avea de gând să părăsească patul pentru câteva ore. „Unde pleci?” întrebarea solitară şi crudă. „Aici, acolo, dincolo… etc.” dezamăgit. Autistul care indică numai, ăla, aia ca fundament!  Nici nu se mişcase dar îi simţea cumva dorinţa de evadare. Cum să-ţi întrebi partenerul la modul dezinteresat dacă face nani în unele momente? Aiurea.
• Dormi? în şoaptă.
• Nu. Ţi se pare. Nu este ceea ce vezi, cumva plictisit şi monosilabic. Şi bunicii buni povestesc până adorm ei primii, dar nu se lasă şi povestesc mai departe, rar, greşit uneori, dar vorbesc fiindcă nepotul sau nepoata nu are somn şi trebuie să termine ceva ce nu se gată nicicând, naraţiunea. Dacă umanioara are un dar, acela este al poveştilor. Dacă umanioara există, o face ca să fabuleze. Ceilalţi bunici sunt ipocriţi şi-şi merită uitarea, până la urmă, printre râme şi omizi, simţindu-se neîndreptăţiţi, ignoraţi, urinaţi, dar vina este numai a lor.
• Crezi că există Dumnezeu?
• Poate. Lasă-mă-n pace. Mi-e somn, se justifica ea sau se enerva de înspăimântată că putea să-i piardă visele reale, iar insomnia ar fi bulversat-o până spre zori. Vă daţi seama, asta e problema crucială a cuplurilor, când unul dintre ei doreşte să adoarmă iar celălalt n-are odihnă, se transformă într-un metal greu lichid ce se scurge, evaporează în singurătate pentru o perioadă scurtă, dar nu definitiv.
• Absolut. Ignoră praful şi voinţa unui mascul! Lasă dracu filosofia nihilistă la ora asta…
• Vrei ceva?
• Nu.
• Gîî, hâââ… îşi dregea vocea, el, Golescu, urmărind reacţia partenerei de-o viaţă. Nu era chiar o viaţă, ci câţiva ani ce simbolizau în inconştientul personal întotdeauna. Dar mai avea chef să dispară câteva ore, măcar aşa, periodic. Să se uite după alte lucruri, mişcări, forme, socializări deschise, ce mai! Să revină ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, dulce-amar. Pelin.
• Iubi… continua curios Golescu. Acea curiozitate negativă, în care nu doreşti răspuns dar ai datoria să întrebi, altfel ar fi naşpa. Reduse luminozitatea din dormitor la minim şi se întorsese pe partea stângă a patului, pe latura de evadare, adică pe direcţia drumului corect ce conducea către uşă. O lăsase puţin întredeschisă să nu clămpăne mecanismul. Nu scârţâia a pregătit-o de mult cu migală, dar tot făcea un uşor foşnet al aerului care se mişcă şi era auzit. „Unde pleci?”, „La dracu!” mai răspundea  înciudat, nervos c-a fost descoperit. Apoi tropăia până în bucătărie, lua un pahar de apă şi se reîntorcea în pat, aruncându-se să o scuture bine, tot a fost prins, valuri să iasă din saltea, marea .
• Da. De ce m-ai trezit? cumva morocănos. Acum n-o să mai pot adormi două, trei ore. Aşa se plângea, deşi sforăia după cinci minute, dar tot cu ochii deschişi, în stare de alertă.
• Scuze. Ideea unui periplu multiplu, adică încă 120, 190 de minute de aşteptare, încordare, gânduri suprapuse cu paşii tiptili, lenţi, nezgomotoşi înspre uşa semiînchisă. Să stea treaz, să nu adoarmă, doar era şi el om. Cum Dumnezeu au femeile somnul atât de uşor? se întreba cu ciudă. Gelozia? Când orice om normal doarme profund, ele se trezesc la cel mai mic foşnet, zgomot, mişcare a partenerului. Aiurea de tot! Total aiurea preum o bezea umplută cu usturoi şi coaptă la microunde. Necomestibilă. I s-a făcut foame. Întins în pat şi chinuindu-se să rămână activ, adică nu în starea de priveghere. Aia era pentru oamenii cu probleme psihice. Nu avea aşa ceva. Da, cine mai este normal azi? „Unde pleci?”, „La baie!” A n-a oară a fost descoperit. N-avea sens să se chinuie, degeaba. Se reîntorsese de la baie şi adormi cu gândul că şansa o să-i surâdă cândva.

Oraşul e viu, nu închide ochii niciodată, e ca o femeie încântată de lucruri mai puţin semnificative ori ca un bărbat care se laudă cu prelungiri inutile, cu lucruri pe care nu le-a făcut. Dar e viu. Musteşte de viaţă. Plin de apă şi energii neconsumate. Un vagin perpetuu deschis. Golescu strângea ochii şi căuta o altă strategie ca să scape neobservat. Tâmplele-i bubuiau de tensiune. Simţea fiecare bătaie a inimii cu tărie făcând gălăgie aiurea, păşea încet, tiptil, rar, rarefiat, invizibil, ocolea micul mobilier înşirat în sufragerie în locuri esoterice, călca numai pe covor ca să amortizeze orice sunet, parchetul nu troznea, era o linişte desăvârşită, totuşi respiraţia era adâncă, aiurea, trăznetul loveşte când nu te aştepţi, poştaşul e insistent şi vigilent, nu numai de două ori. „Unde pleci?”

• Nicăieri. Nicăieri nu-i ca acasă. Asta e cert, indubitabil, indiscutabil, inamovibil. A fost prins, din nou. De ce dorea să plece şi să rămână în acelaşi timp? Fiindcă o iubea cum nu mai iubise o altă persoană, până atunci. Fiindcă iubirea înseamnă dăruire şi nu posesie sau capricii. Memorii supraîncărcate cu frumuseţe, tandreţe şi nevinovăţie. Îi dăruia totul, mereu, fără să ceară multe lucruri în schimb. Adică nu cerea nimic, niciodată, fiindcă învăţase că orice rugăminte adresată în modul personal era îndeplinită hazardat şi opozabil. Pe invers. Din inconştienţă, ignoranţă, impoliteţe, nu-şi dădea seama, dar renunţase la interpelările retorice. Oricum o iubea şi nu se considera discriminat sau dat la o parte. Renunţase la rugăminţi. Deoarece voia să-şi confirme mereu că lucrurile stau astfel. Adică, superficial şi detestabil, se supunea caznelor de a simţi la modul trecător şi alte femei, un fitness, sport, cui nu-i place antrenamentul făcut în scopuri caritabile? Leneşilor, poate. În fiecare caz i se întărea bănuiala. Numai pe ea o iubea cu adevărat. Dar, naiv şi Golescu, până la urmă, tot încerca nu să scape, divorţul sau despărţirea sunt himere, intangibile, ireale, de ce să provoace suferinţă peste suferinţă, nu era tâmpit, o iubea sincer, fenomenologic, subiectiv şi pur, altă persoană nu găsea în locu-i nici măcar în vise ori inconştient.
• Ce faci? întrebă intrigată.

Un zgomot de cristale şi sticle obişnuite. O măsuţă răsturnată şi efectul: sufrageria rezugrăvită în zilele următoare. Golescu se împiedicase de o măsuţă cu plină cu cărţi, o vază, câteva poze înrămate şi scrumiere, două sau trei. Apa florilor fusese înobilată cu chimicale colorate violet, dar se năpustise scuturată în mod neaşteptat şi asupra pereţilor crem. Vinovatul plăteşte sau repară, cel puţin în apartamentul comun.

• Nimic. Se întorsese ca şi patrupedele cu coada între picioare. Înapoi în patul conjugal. Măcar empatiza cu căţeii care se tolănesc la picioarele stăpânilor, cu pisicile prinse în cameră, cu papagalii închişi în cuşti perverse care oferă iluzia libertăţii, mărginite de oareşceva metale. Era un papagal. Îndrăgostit. Cum să-i facă rău, cum să o facă să sufere, cum să fie grobian sau parvenit? Îi dăruise ce avea mai de preţ şi să o părăsească pentru nişte fufe isterice, posesive, egoiste ori materialiste? Niciodată. De ce să strice castelul de nisip? Să facă altul. N-ar fi avut răbdare. Pentru cine? Prieteni? Să se dea mare în faţa lor? Neamuri. Să-l bârfească sau invidieze? Le desconsidera, oricum. El însuşi, să se urască şi mai mult. Defel. E cel mai sigur niciodată pe care-l resimţea creştineşte sau etic ca fiind inviolabil.

Floare de pelin. Nimic grotesc. Doar sentimentul trecător că eşti un hoţ alambicat, un infractor în propria casă. Amar. De care vrei să scapi un timp infinit de mic, nesemnificativ şi să reajungi liber, nedependent, dar nu total, câteva ore sunt suficiente faţă de eternitate. Amor înstrăinat. Adică să te holbezi aiurea, în stânga, în dreapta, degeaba, imaginaţia este o primadonă vertebrată. Ştiţi cum este, o manie nu se pierde, în cel mai rău caz se schimbă. Legea conservării viciilor. Să nu te prindă stăpânii, c-ai ieşit prin efracţie şi nu ai golit casa, dimpotrivă, aduci ceva în plus. Pagubele-s inexistente sau colaterale. Dulce. Dulce este iluzia libertăţii. De-a face ceea ce vrei, îţi trece prin cap fără să-ţi aparţină.

• Băăă! Hoţule! Ce faci? Unde pleci?

Hoţ este şi cel care nu fură nimic de la ceilalţi? Dimpotrivă, îi onorează cu prezenţa continuă? Nu-i prea îi venea să creadă că lucrurile pot fi dezinteresate. Fireşti. Senzuale. Darnice. Cine îţi aduce un surplus este batjocorit, denigrat, înjosit. Un fel de proletar detestat. Da. Sigur nerecunoştinţa este veşnică iar parvenirea o implozie vegană!

Inima-i bătea cu putere prin urechi, respiraţia şi-o ţinea cel puţin un minut, atât de mult exersase liniştea deplină. Călca tiptil, o felină ar fi fost zgomotoasă faţă de Golescu, uşile erau larg deschise, curenţii aţipiseră, ţânţarii moţăiau cu stomacul plin de sânge, mobilierul stătea încremenit în colţurile opuse spaţiilor de evacuare ale încăperii. Dulce. Mieros e sentimentul de reuşită, victoria care-i vizualizată înainte de a fi pusă în aplicare. Şi vinul băut ca o ambrozie hibernală, vegetativă. Va ieşi în oraş. Singur. Şi o să privească trecătorii, în realitate trecătoarele, încântat. Dezmierdându-se cu gândirea proprie. Tot vin aromatizat o să consume. Numai să ajungă la uşă. Ultimul prag. Dificil. Ca orice lucru necunoscut, incert, potenţiator de gusturi şi impresii.

• Unde pleci? întrebă cu ochii de gheaţă, tăcută, indispusă, supărată că nu adormise odată. Avea şi ea planurile ei.